Hotul de merinde

Hotul de merinde de Andrea Camilleri

1

Se trezi rău, țâfnos: somnu-i fusese tot o foială, din cauza celui un kil jumate de sardine a beccafico înfulecate de cu seara. Era lac de sudoare, iar cearșafurile leoarcă i se înfășuraseră strâns pe trup: avu sentimentul că se transformase într-o mumie. Se ridică din pat, se duse în bucătărie, smuci ușa frigiderului și dădu pe gât o jumătate de sticlă de apă rece. În timp ce bea, aruncă o căutătură afară, prin fereastra larg deschisă. Pâlpâirea vioaie a zorilor promitea o zi bună, o mare ca oglinda și un cer limpede, fără nori. Cum starea vremii îi influența întotdeauna starea de spirit de peste zi, Montalbano se simți asigurat în privința propriei umori din orele ce aveau să vină. Era încă devreme: se vârî la loc în pat și se pregăti pentru alte două ore de somn, trăgându-și cearșaful peste cap. Așa cum făcea mereu înainte de a adormi, chemă în minte imaginea Liviei dormind în patul ei de la Boccadasse, Genova: era o prezență care îi dădea siguranță în fiecare călătorie – fie ea lungă sau nu – spre the country sleep, cum zicea o poezie de Dylan Thomas care îi plăcuse tare mult.

Călătoria abia începuse când, brusc, fu întreruptă de soneria telefonului. Sunetul strident îl simți drept în moalele capului, ca o virrìna, o bormașină care îi intra pe o ureche pentru a-i ieși pe cealaltă, sfredelindu-i creierul.

— Alo!

— Cine-i acolo?

— Zi-mi întâi cine ești!

— Catarella-s!

— Ce-i?

— Iertăciune vă cer, dom’le, da’ nu vă recunoscui vocea că sunteți ’mneavoastră. Posibil că dormeați?

— Posibil că da, la cinci dimineața! Vrei să-mi zici odată ce-i, fără ca ulterior să mă mai freci la icre?

— Avem un mort omorât la Mazàra del Vallo.

— Și ce mă fute grija pe mine? Eu sunt la Vigàta.

— Stați să vedeți, dom’le, că mortu’…

Trânti receptorul și scoase telefonul din priză. Înainte să închidă ochii, își spuse că nu era exclus să fi fost căutat de prietenul său Valente, vicechestorul din Mazàra. Avea să-l sune mai târziu, de la birou.

Obloanele se izbiră violent de perete. Montalbano țâșni drept în sus, cu ochii cât cepele de spaimă: în toropeala somnului care încă îi stăpânea simțurile, era convins că auzise un foc de armă. Afară, vremea se schimbase pe nepusă masă și un vânt rece și umed răscolea de zor marea, stârnind valuri cu spumă gălbuie, iar pe cer forfoteau nori aducători de ploaie.

Sări din pat blestemând printre dinți, se duse în baie, dădu drumul la duș și se săpuni din cap până-n picioare. Deodată, apa se opri. La Vigàta – prin urmare, și la Marinella, acolo unde locuia – apa curgea, în medie, o dată la trei zile. În medie, pentru că nu era exclus să curgă două-trei zile la rând sau, dimpotrivă, o dată pe săptămână. În consecință, Montalbano își luase măsuri de precauție, instalându-și pe acoperișul vilei câteva recipiente încăpătoare, însă se vedea treaba că acum apa era oprită de mai bine de opt zile – cam asta era autonomia maximă de care se putea bucura. Se repezi în bucătărie, puse o oală sub robinet, sperând să mai strângă ceva de la firicelul de apă care încă mai clipocea tremurat; procedă la fel și cu lavaboul din baie. Cu puținul de apă strâns, izbuti într-un fel sau altul să-și îndepărteze săpunul de pe piele, însă cu siguranță că pățania îi cam stricase dispoziția.

În timp ce conducea spre Vigàta, aruncând vorbe de ocară tuturor șoferilor întâlniți în cale – care, da, foloseau filele din Codul Rutier și pe-o parte, și pe alta, dar numai ca să se șteargă la cur cu ele –, își aminti de telefonul lui Catarella și de explicația pe care și-o dăduse înainte de a adormi. Nu stătea deloc în picioare: dacă ar fi avut nevoie de el, Valente l-ar fi căutat acasă, nu la birou; chiar și la cinci dimineața. Era o explicație pe care o scornise din comoditate, ca să-și descarce conștiința și să se bucure în sfânta pace de alte două ore de somn.

— Nu-i nimenea, niciunu’ absolut! îl înștiință Catarella de cum îl văzu, ridicându-se respectuos de pe scaunul de la centrala telefonică.

De comun acord cu Fazio, hotărâse să-l instaleze acolo: deși convorbirile cu el semănau mai degrabă cu un delir continuu, fiind total improbabile, la centrala telefonică producea mai puține pagube decât oriunde altundeva.

— De ce? E sărbătoare?

— Nu, ’trăiți, dom’le, nu-i zi de sărbătoare. Îs toți în port, din cauza lu’ mortu’ ăl omorât de la Mazàra, ăl drept pentru care vă tilifonai, dacă v-amintiți, azi-dimineață devreme.

— Păi, dacă mortu-i la Mazàra, ce s-au dus să facă în port?

— Nu, ’trăiți, dom’le, mortu’ aici îi.

— Și dacă mortu-i aici, Hristoase Dumnezeule, de ce-mi spui că-i la Mazàra?

— Pen’ că mortu’ din Mazàra era. Acolo-și făcea veacu’.

— Cataré, ia-o-ncet: care vasăzică, după cum spui tu, dacă unu’ omoară aici, la Vigàta, un turist din Bergamo, tu ce-mi zici? Că e un mort la Bergamo?

— Dom’le, chistiunea așa-i: că mortu’ ăsta-i mort de tranzit. Adicătelea l-au împușcatără pe când se găsea el îmbarcat pe un vas de pescuit din Mazàra.

— Și cine l-a împușcat?

— Tunisienii, dom’le.

Posomorându-se brusc, renunță să mai afle ceva de la el.

— Domnul Augello e și el acolo, în port?

— Da, să trăiți.

Mimì Augello, adjunctul său, i-ar fi rămas recunoscător dacă nu s-ar fi lăsat văzut prin port în ziua aceea.

— Ascultă, Cataré, eu trebuie să scriu un raport. Nu sunt aici pentru nimeni.

— Alo, dom’le! S-ar zice că-i don’șoara Livia la tilifon, de la Genova. Ce fac, dom’le? V-o dau sau nu?

— Dă-mi-o.

— Nu zic, cum mi-ați ordonatără acum nici zece minute să spui că nu erați pentru nimenea…

— Cataré, ți-am zis să mi-o dai la telefon!

— Alo, Livia? Ciao.

— Ciao pe dracu’ să te ia. Toată dimineața am încercat să dau de tine. Telefonul tău de acasă sună în gol.

— A, da? Am uitat să-l bag în priză. Vezi tu, o să-ți vină să râzi, dar azi-dimineață, la cinci, m-au sunat să-mi spună…

— N-am deloc chef de râs. Am încercat la șapte și jumătate, după aceea la opt și un sfert, apoi am încercat din nou la…

— Livia, ți-am spus doar c-am uitat…

— De mine. Pur și simplu ai uitat de mine. Știai de ieri că urma să te sun la șapte și jumătate, ca să hotărâm dacă…

— Livia, te previn. Stă să plouă și vântul bate cu putere.

— Și ce-i cu asta?

— Doar știi. Pe o asemenea vreme devin indispus. N-aș vrea ca din cauza unor vorbe spuse pe negândite…

— Am priceput. Nu te mai sun în veci. N-ai decât să mă suni tu, dacă vrei.

— Montalbano? Cum e? Domnul Augello mi-a raportat totul. Fără îndoială că toată afacerea asta va avea repercusiuni la nivel internațional. Nu crezi?

Se simți luat ca din oală: nu pricepea niciun rahat ni’ca din ce-i spunea chestorul. Alese calea unei încuviințări neutre, exprimate în termeni generali:

— Ei, da. Ei, da.

Repercusiuni la nivel internațional?!

— În orice caz, i-am dat dispoziție domnului Augello să ia legătura cu prefectul. Afacerea asta, ca să zic așa, mă depășește.

— Ei, da. Ei, da.

— Montalbano, te simți bine?

— Excelent. De ce?

— Nu, nimic. Atât doar, că mi se părea…

— O durere vagă de cap, nimic serios.

— Ce zi e azi?

— Joi, domnule chestor.

— Ascultă, nu treci sâmbătă seara pe la noi, la masă? Nevastă-mea m-a anunțat că face spaghetti al nero di seppia. O minunăție.

Paste cu nìvuro di sìccia^[1]. La cât de negru de supărare era în clipa aceea, probabil că ar fi putut produce suficient sos de sepie pentru un chintal de spaghetti. Repercusiuni la nivel internațional?!

Intră Fazio. Se năpusti asupra lui, mai-mai să-l doboare.

— Are cineva din secția asta bunăvoința să-mi spună ce, futu-i mama mă-sii, se întâmplă aici?

— Dom’le, nu vă vărsați nădufu’ pe mine numa’ pen’ că afară bate vântul, iar eu mă nimerii aici cel dintâi. Azi de dimineață, la prima oră, înainte să-l chem de acasă pe domnul Augello, dădui ordin să fiți anunțat ’mneavoastră.