Sunetul viorii
Aa
Sunetul viorii de Andrea Camilleri
1
Că avea să fie o zi cât se poate de proastă comisarul Salvo Montalbano se convinse chiar din clipa în care deschise obloanele ferestrelor de la dormitor. Era încă noapte – probabil că avea să se crape de ziuă de-abia peste o oră, dacă nu și mai bine –, totuși întunericul parcă își pierduse din intensitate, suficient cât să lase să se întrezărească cerul gemând de nori burdușiți cu apă; dincolo de fâșia alburie de plajă, marea părea un pechinez. Din ziua în care o piticanie din rasa cu pricina – tot muchilipsit cu funde și fundițe – îi încercase al dente pulpa, după o repriză de schelălăituri ce se voiau de fapt lătrat, Montalbano începuse să-i spună mării „câine pechinez” atunci când era brăzdată de rafale scurte și reci, care stârneau miriade de valuri minuscule, încununate cu ciufuri ridicole de spumă. Cât despre umoare, aceasta era deja la pământ, având în vedere că primul lucru pe care îl avea de făcut dimineață nu era deloc plăcut: să participe la o înmormântare.
De cu seară dăduse gata juma’ de kil de anșoa proaspete cumpărate de menajera Adelina, pe care le făcuse salată, cu mult suc de lămâie, ulei de măsline și piper măcinat proaspăt. Un festin măreț, ce mai la deal, la vale, însă primise un telefon care avusese darul să-i strice toată seara.
— Alo, dom’le? Dom’le, ’mneavoastră personal în pirsoană sunteți la tilifon, dom’le?
— Eu însumi personal în însăși persoana mea mi-s, Catarè. Poți vorbi fără grijă.
Hotărâse împreună cu ceilalți din comisariat să-l posteze la centrală ca să răspundă la telefoane, crezând – eronat, după cum avea să se dovedească apoi – că acolo va face mai puține stricăciuni decât oriunde altundeva. După câteva solemne crize de furie, Montalbano înțelesese că singura posibilitate de a avea cu el un dialog situat în limitele tolerabile ale vorbitului în dodii era să-și însușească limbajul lui.
— Cer pardonanță și priință, dom’le.
Aha. Cerea iertare și îngăduință. Montalbano își ciuli urechile: dacă așa-zisa limbă talienească a lui Catarella devenea ceremonioasă și pompoasă, însemna că situațiunea nu era deloc ușoară.
— Vorbește cu încredere, fără ezitanță, Catarè.
— Acu’ trei zile în urmă v-or căutatără chiar pe ’mneavoastră personal în pirsoană, dom’le, ’mneavoastră nu erați vinit la secție, pe urmă eu uitai să vă fac referință.
— Și de unde or sunatără?
— Din Florida, dom’le.
Montalbano înmărmuri literalmente. Într-o viziune nu mai lungă de o fracțiune de secundă, se văzu pe el însuși în trening, făcând jogging împreună cu câțiva agenți americani de la Narcotice, atletici, cu țeasta rasă, implicați cu toții într-un dosar complex de trafic de droguri.
— Satisface-mi o curiozitate, Catarè: în ce limbă v-ați vorbit?
— Păi, în ce limbă să ne vorbim, dom’le? În talienească, altminterea cum?
— Ți-au zis ce vor?
— Bine’nțeles, tot despre orișice lucru mi-or zisără. Or zisără așa: că muri muierea vicechestorului Tamburrano.
Scoase un suspin de ușurare: fusese peste puterile lui să și-l rețină. Nu telefonaseră din Florida, ci de la comisariatul din Floridia, lângă Siracusa. Caterina Tamburrano era de multă vreme grav bolnavă, iar vestea că murise nu-l luă tocmai prin surprindere.
— Dom’le, tot ’mneavoastră personal în pirsoană sunteți la tilifon?
— Tot eu personal sunt, Catarè, nu făcui schimb cu altu’.
— Mai ziseră așa: că servisu’ funeralier o să fie joi de dimineață, cam pe la nouă.
— Joi? Adicătelea mâne dimineață?
— Da, ’trăiți, dom’le.
Îl lega o prietenie prea veche de Michele Tamburrano ca să nu se ducă la înmormântare; în plus, i se oferea posibilitatea să remedieze cu demnitate faptul de a nu-i fi dat omului nici măcar un telefon în ultima vreme. Hm, de la Vigàta la Floridia erau trei ore și jumătate de mers cu mașina.
— Ascultă, Catarè, mașina mea-i la mecanic. Mâne dimineață, la cinci fix, o mașină de serviciu să fie aici, la mine, la Marinella. Pe urmă, îl anunți pe domnul Augello că eu o să stau absent până după-amiază. Ai înțeles bine ce-ți zisei?
Ieși de sub duș cu pielea roșie ca de rac fiert: ca să contrabalanseze senzația de frig care îl încerca de când văzuse culoarea mării, abuzase de apa fierbinte. Începuse să-și radă barba când auzi mașina de serviciu. De altfel, era foarte dificil să n-o audă cineva pe o rază de zece kilometri! Mașina se catapultă cu viteză supersonică pe tăpșanul din fața casei, frână strident împrăștiind rafale de pietriș în toate direcțiile, apoi se auzi un vaiet deznădăjduit de motor ambalat la maximum, un strigăt sfâșietor al schimbătorului de viteze, un scrâșnet acut de cauciucuri și o nouă rafală de pietriș. Care va să zică, șoferul făcuse o manevră de întoarcere, postându-se în poziție de plecare.
Când ieși din casă, dădu cu ochii de Gallo, șoferul oficial al comisariatului, care jubila.
— Ia uitați ici, dom’ comisar! Vedeți ce urme lăsai? Tu, ce manevră-mi ieși! În loc o-ntorsei, nu alta!
— Felicitări, făcu Montalbano cu un aer trist.
— Pun sirena? îl iscodi Gallo când urcară în mașină.
— Da, în cur pune-ți-o, îi răspunse comisarul, încruntat.
Și închise ochii să doarmă: n-avea chef de vorbă.
Înțelegând că superiorul său se pregătea să tragă un pui de somn, Gallo, care suferea de sindromul Indianapolis, acceleră din ce în ce mai tare, silindu-se să ajungă la o viteză pe măsura abilităților de șofer pe care credea că le are. Prin urmare, nu trecu niciun sfert de oră de când plecaseră la drum când surveni accidentul. Auzind scrâșnetul brusc al frânelor, Montalbano deschise ochii, dar nu văzu nimica-nimicuța: mai întâi, țeasta îi fu împinsă violent în față, apoi trasă la fel de violent înapoi de centura de siguranță. Urmă un zgomot devastator de tablă contorsionată, după care se întronă din nou liniștea, o liniște de povești cu zâne, cu ciripit de păsărele și lătrat de câini.
— Ești rănit? îl întrebă comisarul pe Gallo, observând că șoferul își masa pieptul.
— Nu. Da’ ’mneavoastră?
— N-am ni’ca. Da’ cum s-a-ntâmplat?
— O gaddrina-mi tăie calea.
— Cine a mai pomenit ca o găină să traverseze strada când trec mașini! Hai să vedem ce pagube avem.
Coborâră. De jur împrejur, nici țipenie. Urmele lungi, de frână, se întipăriseră pe asfalt: chiar în locul de unde începeau se putea observa o moviliță întunecată.
