Rabdarea paianjenului

Rabdarea paianjenului de Andrea Camilleri

1

Se trezi brusc, asudat, cu răsuflare groasă. Preț de câteva secunde nu pricepu unde se afla, însă apoi respirația ușoară și regulată a Liviei, lungită lângă el, îl readuse în dimensiunea atât de bine cunoscută și liniștitoare. Era chiar acolo, în dormitorul lui de acasă, de la Marinella. Afară din lumea somnului îl trăsese un junghi rece ca o lamă de cuțit care-i străbătuse rana din umărul stâng. Nu trebuia să se uite la ceasul de pe noptieră ca să știe că era ora trei și jumătate noaptea; mai precis, trei, douăzeci și șapte de minute și patruzeci de secunde. De douăzeci de zile i se întâmpla treaba asta – atât trecuseră, douăzeci de zile, de la noaptea aceea în care Jamil Zarzis, traficantul de copii extracomunitari, îl împușcase, rănindu-l, în vreme ce el ripostase împușcându-l mortal; într-adevăr, trecuseră douăzeci de zile, însă curgerea timpului se blocase, nu se știe cum, la acel moment precis: trei, douăzeci și șapte de minute și patruzeci de secunde. „Țac” – așa făcuse parcă un angrenaj în partea aceea a creierului său care se vede treaba că măsura trecerea orelor și zilelor; atât, „țac”, și din acel moment, dacă dormea, se trezea, iar dacă în schimb era de veghe, i se-ntâmpla să asiste la un misterios și aproape imperceptibil stop-cadru al obiectelor din jur. Știa foarte bine că în timpul acelui fulgerător duel nu-i trecuse nici măcar prin anticamera cerebelului gândul să se uite la ceas; și totuși – iar de acest lucru își amintea perfect –, în clipa în care glonțul tras de Jamil Zarzis i se-nfigea în carne, o voce dinăuntrul său, impersonală, feminină, un pic metalică, precum vocile care se aud la difuzor în gări sau la supermarket, spusese: „Este ora trei, douăzeci și șapte de minute, patruzeci de secunde.”

— Erați împreună cu domnul comisar?

— Da, domnule.

— Și vă cheamă… cum?

— Fazio, domnule.

— Când a survenit rana?

— Eh, domnule, conflictul a avut loc în jur de ora trei și jumătate. Carevasăzică, în urmă cu ceva mai mult de jumătate de oră. Domnule doctor…

— Da?

— E grav?

Zăcea lungit, nemișcat, cu ochii strâns închiși, ceea ce-i lăsa pe toți să creadă că era inconștient și că, prin urmare, puteau discuta fără fereală. De fapt, auzea și înțelegea tot ce se spunea, era și uluit, și lucid în același timp, atât doar că n-avea nicio tragere de inimă să deschidă gura ca să răspundă singur la întrebările doctorului. Se vedea treaba că injecțiile pe care i le făcuseră ca să nu mai simtă durerea aveau efect asupra tuturor extremităților corpului.

— Fii serios, domnule! Nu trebuie decât să extragem glonțul rămas înăuntru.

— Oh, măiculiță sfântă!

— Nu vă mai agitați atât, zău așa! E o nimica toată! În plus, nu cred ca glonțul să fi produs mari pagube; cu o perioadă de exerciții de recuperare, brațul își va reveni sută la sută. Hm, scuzați-mi întrebarea, totuși de ce continuați să fiți atât de îngrijorat?

— Vedeți dumneavoastră, domnule doctor, acum câteva zile, domnul comisar s-a dus de unul singur să efectueze o operațiune de supraveghere…

Și acum, ca și atunci, stă cu ochii strâns închiși. Însă nu mai aude cuvintele, acoperite de vuietul valurilor ce se sparg de țărm. Trebuie că-i vântul: sub rafalele puternice, oblonul tremură din toate încheieturile, scoțând un soi de lamentație. Slavă Ălui de Sus că-i încă în convalescență, așa că poate zăbovi sub pături după pofta inimii. La un asemenea gând, se simte ca eliberat de o povară și se hotărăște să-și deschidă, mijit, ochii.

Adicătelea de ce nu-l mai auzea pe Fazio vorbind? Își deschise, mijit, ochii. Ăi doi se dăduseră o țâră-ntr-o parte, îndepărtându-se dinspre pat către fereastră. Fazio îi tot turuia din gură, în vreme ce doctorul în halat alb asculta serios foarte. Și, brusc, ca-ntr-o străfulgerare, își dădu seama că nu avea nevoie să audă ce cuvinte rostea Fazio ca să-nțeleagă ce anume-i spunea doctorului. Fazio, prietenul său de suflet, Fazio, omul lui cel mai de încredere, Fazio al lui, carevasăzică, îl trăda precum Iuda, istorisindu-i de bună seamă doctorului episodul când el, Montalbano, se prăbușise fără vlagă pe plajă, după ce o durere cruntă îl cuprinsese în piept pe când înota în mare… Acu’ să te ții cu doctorii ăștia, când or auzi asemenea grozăvie! Probabil că, înainte să-i tragă afară blestematul de glonț, o să-l treacă prin chinurile iadului, o să-l caute și pe dinafară, și pe dinăuntru, o să-i dea găuri, o să-l belească de piele centimetru cu centimetru, ca să se dumirească ce poartă pe dedesubt…

Dormitorul său e același dintotdeauna. Ba nu, nu-i adevărat. E diferit, dar în același timp neschimbat. Diferit, pentru că acum pe masa de toaletă stau aliniate lucrurile Liviei – geanta, agrafele de păr, două flacoane mici. Iar pe scaunul din partea opusă se văd o bluză și o fustă. Pe urmă, chiar dacă nu-i putea vedea, știa că pe undeva, în preajma patului, zăcea o pereche de papucei de casă roz. Se înduioșează pe loc. Pe dinăuntru parcă se înmoaie, cu totul zici se topește și ca lichidul greu se scurge-n jos… Mda, de douăzeci de zile i s-a fixat în minte metafora asta și nu-i chip să scape de ea. Așa cum stau lucrurile acum, chiar și un gând banal are puterea să-l poarte pe marginea butoiului cu melancolie. Iar el, Montalbano, de o asemenea stare de fragilitate emoțională se rușinează, se simte stânjenit, se vede obligat să elaboreze strategii complexe de apărare, în așa fel încât ceilalți să nu bage nimic de seamă. Însă cu Livia, nu, cu Livia n-a fost cale s-o scoată la capăt. Livia a hotărât să-l sprijine, să-i dea o mână de ajutor, tratându-l cu oarecare duritate ca să nu-i dea pretext să cedeze. Însă totul se dovedește inutil, căci chiar și acest comportament grijuliu al Liviei îi provoacă un amestec de emoție și fericire. Căci da, e fericit pentru faptul că Livia și-a mâncat tot concediul ca să aibă grijă de el; și mai știe ceva: că și casa lui de la Marinella e fericită de când Livia e acolo. De când a sosit ea, dormitorul lui, ziua, pe lumină, arată ca și cum și-ar fi recăpătat culoarea, ca și cum pereții ar fi fost proaspăt zugrăviți într-un alb luminos. Dat fiind că nu-i nimeni care să se holbeze la el, își șterge o lacrimă cu colțul cearșafului.

Totu-i alb de jur împrejur, în afară de pata maro (Nu cumva fusese roz odată? Cu câte veacuri în urmă?) a trupului său dezbrăcat. Albă-i și sala în care i se face electrocardiograma. Doctorul scrutează de-a lungul benzii lungi de hârtie, apoi scutură din cap, a neîncredere. Îngrozit, Montalbano își închipuie că graficul la care se uită omul din fața lui arată identic, bucățică ruptă, cu urma trasată de seismograf în timpul cutremurului de la Messina, din 1908. Se întâmplase să-l vadă reprodus într-o revistă de istorie: un talmeș-balmeș disperat și fără noimă, ca o tușă trasă de o mână îngrozită de spaimă.

„Hait, m-or descoperitără!– își spune în gând. S-or dumiritărăși ei că ticăitoarea-mi funcționează numa’ pe curent alternativ, când are chef, și că probabil am avut la viața mea minimum-minimorum trei infarcturi.”

Apoi, în cameră intră alt medic, în cămașă albă și el. Se uită la banda de hârtie, se uită la Montalbano, se uită la colegul său.

— S-o refacem, zice el.

Te pomenești că nu-și cred ochilor, că nu pot pricepe cum se face că un om cu o asemenea electrocardiogramă stă încă într-un pat de spital și nu pe o masă de marmură de la morgă. Cercetară apoi, obraz lângă obraz, banda cea nouă.

— Să-i facem o radiografie toracică, pronunțară sentința cei doi, mai curând confuzi decât convinși de ceea ce spun.

Montalbano ar vrea, parcă, să le spună că, dacă tot stau lucrurile așa, mai bine să nu-i mai tragă afară niciun glonț. Să-l lase să-și dea duhul în sfânta pace. Bine, dar – fir-ar și iar fir-ar! – nu și-a făcut testamentul! Uite, casa din Marinella, de exemplu, trebuie să meargă mort-copt la Livia, ca nu cumva să se trezească vreun verișor de-a șaptea spiță să-și revendice drepturile patrimoniale.