Fram, ursul polar

A fost o adevărată seară de despărțire.
Niciodată Circul Struțki n-a avut un program mai bogat. Gimnaști și echilibriști. Cai și elefanți. Maimuțe și lei. Pantere și câini. Acrobați și clovni. Toți s-au întrecut în dibăcie și în curaj, în răbdare și în dispreț de moarte, ca să lase o amintire neștearsă. […]

De după perdeaua de catifea vișinie se ivise Fram.
Cu laba mai ținea încă o parte din perdeaua ridicată.
Se opri să privească sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri și din galerii.
Dădu drumul perdelei jos.
Înainta pînă în mijlocul arenei. Salută ca întotdeauna.
— Fram!
— Bravo, Fram!
— Trăiască Fram!
— Ura! Bravo, Fram! Ura!
Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaș și neclintit. Tot așa stau frații lui din țara zăpezilor veșnice, pe insulele de gheață plutitoare, când se înalță să privească la alți urși albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare.
Stătea și se uita în gol. Mai făcu un pas.
Își trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi șters o urmă care-i păinjenea privirea.
Aplauzele s-au potolit. Acum toți așteptau.
Înțelegeau că Fram pregătește ceva nou. Fără îndoială, un număr mai greu decât toate. Altă dată începea mai repede. Cerea el să se facă tăcere. Acum părea mirat de această tăcere.
— Mofturi! Privește la el câte nazuri mai face! glăsui pițigăiat una din cele două cucoane.
Petruș abia se stăpâni, frământându-se pe loc și mușcându-și buzele.
Fetița cu ochi albaștri le fulgeră și ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simțea pe umăr mâna bunicului…

Alături de Fram se afla o platformă învelită cu postav alb. Acolo se urca el să se joace cu greutățile, să facă echilibristică într-o prăjină, să prindă în gură portocale aruncate de public.
Acum se așeză pe marginea platformei, așa cum se așază un om pe gânduri. Își prinse capul în labele de dinainte. Era într-adevăr ca un om care nu-și amintește ceva, a pierdut ceva, e deznădăjduit de ceva,
— Își bate joc de noi, dragă! se supără cucoana cea mai ascuțită. Uite pentru ce plătim bani! Ca să-și bată joc un dobitoc de noi…
Mâna bunicului apăsa ușor umărul fetiței cu părul cârlionțat sub cușmulița albă. Simțise, prin haină, cum se frământă și cum e gata să-și apere pe Fram al ei.
Dar Fram era într-adevăr de neînțeles în această seară. Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce așteaptă lumea de la dânsul.
A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de perechi de ochi!
— Fram! îl încuraja un glas. Ursul alb ridică ochii…
„A, da! parcă spunea privirea lui. Aveți dreptate! Sunt Fram și trebuie să vă înveselesc!…"
Cu labele făcu semn de neputință în lături. Duse dreapta la frunte; apoi la inimă; din nou la frunte și din nou la inimă. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea…
Adineauri, când a ridicat perdeaua de catifea vișinie, încă tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulțimea, copiii, aplauzele i-au dat această amăgire.
Acum din nou a uitat tot. […]

Dar directorul circului se ținu de cuvânt. Tipări afișe. Dădu reprezentații în folosul lui Fram. Deschise lista de subscripție. Adună destui bani ca să-i mai rămînă și în pungă. Apoi scrise scrisori și bătu telegrame. După două săptămîni primi răspuns mulțumitor.
Se afla undeva, într-un port străin, o mare întreprindere care plătea vânători în toate ungherele pământului să prindă animale și păsări, reptile și tot soiul de vietăți pentru circuri, menajerii și grădini zoologice. Directorul întreprinderii se oferea să-1 trimită pe Fram în patria urșilor albi.
Pleacă o corabie cu excursioniști în ținuturile polare. Pe corabie aveau să pornească și doi vânători încercați ca să aducă niște pui de urși tineri, pentru circurile, menajeriile și grădinile zoologice din Europa.
Așa că Fram putea să se bucure de voiaj aproape gratuit.
Vestea se răspîndi și făcu vâlvă în circ.
În ziua plecării au trecut cu toții, clovni și gimnaști, acrobați și călăreți, să-și ia rămas bun de la ursul polar.
Unii îl dezmierdau. Alții i-au adus fructele care-i plac, bomboane și sirop.
Cel mai de la urmă a rămas lângă el August cel prost.
De data asta nu mai avea nasul de gogoșar și părul cărămiziu din perucă, așa cum îl zbârlea, ca să stârnească râsul galeriei.
Era dimineața. Încă nu sosise ceasul reprezentației. August cel prost deci nu-și îmbrăcase încă hainele de paiață și nu-și spoise mutra.
Se afla acum un om ca toți oamenii, îmbrăcat în haine sărăcăcioase. Cu obrazul ostenit și cu ochii triști.
Căci așa arăta August cel prost în viața lui cea adevărată, după ce-și lepăda fracul cu coadă care spânzura și ghetele mai lungi decât schiurile, peruca roșcată și nasul caraghios.
Era un clovn bătrân, bolnav, care trăia singur și care știa că are să-și sfârșească bătrînețile într-un spital sau într-un azil.
Ca și Fram, se simțea ostenit.
Ar fi voit și el să scape de viața aceasta de paiață, de salturi mortale și de strâmbături, care fac mulțimea să râdă. Dar pentru el nu se afla nicio scăpare. Trebuia să râdă, să se schimonosească la spectatori, să primească lovituri cu latul scândurii în cap, palme și picioare în spate, fiindcă numai cu acest preț își câștiga pâinea cea amară de toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fără îndurare pe drumuri de directorul circului, mai crud decît fiarele de după gratii.
Acum clovnul bătrân și bolnav venise să-și ia rămas bun de la Fram, ursul polar.
Șapte ani cutreieraseră împreună oraș după oraș, țară după țară, o dată cu circul. Au fost răsplătiți cu aplauze, s-au bucurat de simpatia mulțimii. Iar acum viața îi despărțea.
Fusese mai blândă și mai miloasă cu ursul. Îl elibera. Era mai vitregă și neomenoasă cu omul. Îl ținea legat aici, pentru o bucată de pâine, până la moarte.
August cel prost intră în cușca lui Fram.
Ursul îl privi cu ochii blînzi și buni. Prietenia lor era veche. S-ar fi zis că ursul înțelege și el cu ce preț, în multe seri, paiața se silea să fie veselă ca-să desfete mulțimea.
— Așadar, pleci? întrebă August cel prost, trecându-și mâna prin părul lui Fram.
Ursul nu știa să răspundă.
De altfel nici nu știa că pleacă. Nu știa ce bucurie îi pregătise fostul vînător de urși.
Se mirase că toți au trecut pe la el, că l-au dezmierdat, că i-au împărțit daruri. Dar nu înțelegea rostul acestor dovezi de dragoste. Simțea că se pune la cale ceva nou și neobișnuit. Mișcarea oamenilor îi trecuse și lui un neastâmpăr în vine. Priceperea lui se oprise însă aici.
— Așadar, pleci? își repetă întrebarea August cel prost. Te invidiez, prietene Fram!… Are să-mi fie urât. Circul are să rămână gol fără tine. Erai un urs de ispravă. Mai de ispravă decât o fiară lacomă cu chip de om, ca directorul nostru!… .
Paiața își îngropa obrazul bătrân și zbârcit în blana ursului alb. Fram îl atinse ușor, prietenos, cu laba. Parcă înțelegea că îl muncește o durere.
Omul se smuci deodată de lângă animal. Simțea că îl podidesc lacrimile. Nu voia să-1 vadă alți oameni. Să vadă acest spectacol caraghios: August cel prost plângând!

Se smuci, deschise ușa cu zăbrele și fugi făcând un semn în urmă cu mâna, peste umăr:
— Drum bun, Fram! Drum bun, Fram! […]

Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, icnea în pereții de gheață, în stânci, în sloiuri, gemea și urla de-a lungul pustietăților albe. Nu se cunoștea cer de pămînt, ghețuri de ape.
Și această năprasnică dezlănțuire dura de ceasuri, și de ceasuri, și de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde copiii întind mâinile subțiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor?
Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă și își fac vânt cu batista?
Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând nămeții dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind.
Doi oameni se târâseră de-a bușilea sub un perete de sloi.
Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. Viscolul clădea troiene peste dânșii. Și oamenii luptau să-și libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă și usturătoare, ca sticla pisată.
Și înghețul îi cuprindea încetul cu încetul.
— Egon, tu mai simți mâinile?
— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele…
Ca să-și audă glasul, erau nevoiți să strige. Și sforțarea strigătului însemna acum o înfricoșătoare suferință pentru puterile lor istovite.
— Lovește, Egon! Lovește mereu din palme. Mișcă degetele. Numai așa nu se oprește sângele!… Dacă s-ar opri, s-a sfârșit cu noi!…
Celălalt gemu.
Un timp au tăcut amândoi.
S-a auzit iarăși numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul izbind în stânca de gheață, praful de zăpadă învolburându-se în șuier.
— Egon… Asculți, Egon? Mă gândesc că mă așteaptă acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată… Măria împlinește doi ani. Peste o săptămână împlinește doi ani… Are să uite cuvântul tată. Asculți, Egon? Are să uite cuvântul tată…
In învelișul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar viscolul îi astupă gura. Închise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună?
Avea și el o fetiță care îl aștepta acasă. Poate acum se încălzește la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata?…" Poate ia lecție la pian… Fetița lui e mai mare. A împlinit șapte ani. Merge la școală. Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aștepte moartea, fiindcă altă scăpare nu mai este, nu mai poate veni de nicăieri, de la nimeni.

De-o săptămînă, de când sloiul s-a deschis pe neașteptate sub picioarele lor, tot ce-a urmat le pregătea parcă dinadins moartea aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al puterilor rele. A înghițit săniile, câinii, puștile și cartușele, sacii de blană pentru dormit, sacii de hrană… Toate s-au prăbușit în adâncul verde al apei. Și în aceeași clipă s-a și închis capacui la loc; iar ei au rămas deodată singuri, cu straiele subțiri, fără arme, pe banchiza pustie.
Mai întâi s-au privit cu spaimă. Au măsurat depărtările, cerul, soarele sus. Pe urmă le-a venit curajul la loc, fiindcă nu erau din cei care se lasă pradă morții fără luptă.
— E cale de patruzeci și opt de ore până la țărm, la coliba noastră! a spus Otto. Atât am făcut mergând în voie. Dacă pornim chiar acum și dacă nu ne oprim nici un ceas, încă n-avem de ce ne pierde nădejdea. O să rămână o intâmplare ca oricare alta și o să avem ce povesti. Gândește-te câte a îndurat Nansen și prin câte a trecut el, fără să piardă nădejdea o clipă! Cerul e senin. Patruzeci și opt de ore fără mâncare, fără somn, cred că nu te sperie nici pe tine, Egon… Nu e așa? Am trăit noi împrejurări mai grele.

Erau doi prieteni buni și vechi cei doi vânători de urși albi. […] I-a ajuns furtuna zăpezii din urmă. Într-un ceas nu s-a mai cunoscut cer de pământ. Nu mai vedeau înaintea ochilor. Se împiedicau, cădeau, se ridicau orbiți de pulberea sticloasă și înghețată. Au prins de veste că, în loc să meargă înainte, rătăceau drumul. S-au pitulat după un adăpost. De atunci urgia n-a mai contenit.
Ceasuri și ceasuri au trecut, cu același chiot în urechi, cu aceleași valuri usturătoare, izbite în obraz. Iar acum nu-și mai simt mâinile, nici picioarele, nu se mai p’bt mișca, îi cuprinde înghețul, moartea înspăimîntătoare care preface trupul în sloi.
O clipă urgia s-a potolit. Vîntul a stat. A mai trecut o suflare.
Și deodată cerul s-a înseninat, limpede, cu soarele înclinat spre apus.
Amindoi ascultau. Au ridicat capetele. Adică au început să le ridice. Dar mușchii nu se mai supuneau. Capetele au căzut îndărăt. Era prea târziu. Istoviți de foame, sleiți de ger, nu se mai puteau clinti din culcușul lor de zăpadă.
— O cheamă Măria… Are să uite cuvîntul tată!… începu să aiureze Otto. Apoi rămase cu ochii sticloși, căscați spre cerul sticlos. . Egon era culcat pe-o coastă. El nu vedea cerul. Vedea întinderea ghețoasă a insulei, măturată de zăpadă, acolo unde la capătul celălalt se afla coliba lor, cu învelișul cald, cu hrană și cu aparatul de radio, care nu mai are pentru cine culege chemările depărtate ale lumii, din văzduh. Privea, iar lacrimile îi înghețau în gene.
Atunci înaintea ochilor i se ivi o arătare. O arătare de delir.
Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar în loc să se apropie ca toți urșii albi, în patru labe, ursul acesta al delirului înainta în salturi, în tumbe, salutând, răsucindu-se în pași de vals, lipind călcâiele, defilând…
Egon, vânătorul, închise ochii.
Știa acum că, fără îndoială, s-a apropiat clipa morții, de vreme ce ochii lui încep să vadă asemenea amăgitoare năluciri. Închise ochii așteptând moartea degeraților, care îngheață sângele inimii, după ce le-a înșelat mintea cu arătări nebunești.
Lacrimile abia apucau să se rostogolească din gene și se prefăceau în boabe înghețate. Copila lui… Poate cânta acum la pian lecția ei, fără nicio grijă… Poate se uita la albumul de fotografii; la chipul din perete. Întreabă: „Mamico, oare tăticu’ are să-mi aducă puiul de urs pe care mi 1-a făgăduit la plecare?… Spune, mămico! De ce plângi?…"
Egon simți că se cufundă în somnul cel mare și negru, de unde nu se mai întoarce nimeni.
Dar un bot cald, o răsuflare fierbinte, îi atinse obrazul.
Ursul îl împingea, mirat de nemișcarea omului. Îl împingea, îi lingea obrazul, nările, ochii. Se trăgea îndărăt, așteptând. Nu înțelegea de ce stau oamenii aceștia încremeniți, de ce n-au glas, de ce nu ridică mâinile, de ce nu se deșteaptă din somn.
Fram nu înțelegea aceasta.
Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care îl înșela altă dată, care nu mai prindea lămurit apropierea fiarelor sălbatice, îi vestise din depărtare că se află oameni pe aici, oameni din lumea cea de dincolo de ghețuri. Alergase într-un suflet. Îi primea la el acasă, cu semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi și salutul care le place lor. Și acum îi găsea neclintiți.
Făcu trei pași îndărăt.
Salută:
— Haide! Pe mine nu mă păcăliți cu una, cu două!
Recunoscuse, întins jos, pe vânătorul care-1 întovărășise altădată până la insula pustie, îi dăduse libertatea și-i purtase de grijă să-i ascundă provizii în cămara din stîncă. Își arăta bucuria întâlnirii în felul său. Cu tumbe și salturile lui.
Egon deschise ochii. Își adună toate puterile și glăsui:
— Otto! E Fram, Fram… Mă auzi? Fram, de la Circul Struțki. Celălalt aiura:
— O cheamă Măria!… N-are să mai spună nimănui cuvântul tată. Are să uite cuvântul tată…
El nu mai auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol.
Atunci, abia atunci, cu judecata lui învățată de la oameni, Fram înțelese! Și nu stătu mult la îndoială. Mătură zăpada cu labele, îngrămădi oamenii alături, se culcă peste ei să-i încălzească, așa cum îl învățase dresorul odată, în tinerețea lui, să joace într-o pantomimă de la Circul Struțki. Oamenii erau atât de desprinși de lumea aceasta și atit de sleiți de puteri, încât nu încercau să priceapă ce se întâmplă cu dânșii. Un urs alb. Un urs sălbatic. Chiar un urs care a fost odată la circ, dar s-a sălbăticit. Ce puteau aștepta de la dânsul?
Până acum ani și ani de zile vânaseră urși albi. Venise ceasul să cadă și ei, fără arme, fără putere, vânat în ghearele unui urs alb. Dar de ce nu începuse să le sfarme țeasta cu dinții, ca focilor și morselor? De ce întârzie? Mai repede! Să se sfârșească odată cu chinul acesta!…
Unul aiura:
— O cheamă Măria… împlinește doi ani… N-are să mai spună niciodată… niciodată cuvântul tată…
Celălalt repeta în neștire:
— E Fram… L-am cunoscut bine… E Fram, cu tumbele lui. Hai! Mai repede, Fram!… Mușcă… Sfârșește!… Ai milă, Fram, și termină odată!…
Pe urmă, glasurile lor s-au stins înăbușite. Din delir au trecut în somn. Un somn ciudat. Cald. Poate așa e somnul morții? Așa se spune că e moartea prin îngheț. Degeră mîinile, degeră picioarele, se încetinează sângele sleit, iar muribunzii se visează la căldură, simt dogoarea în obraz, în piept, în ochi.
Așa a fost și somnul lor. Visul lor… Nu mai sfârșea… Când au deschis ochii, o blană grea, dar fierbinte le apăsa piepturile. Au încercat să miște întâi o mână, pe urmă un picior. Mâna se supunea. Piciorul se supunea.
— Egon! 
– Otto!
Erau glasurile lor. Își auzeau, își recunoșteau glasurile lor. Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare și negru, cu visul morților de ger.
Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viață. Se ridică singură. Îi dezghețase o plapumă vie.
Fram sări în patru labe, pe urmă în două. Salută cu palma la tâmplă.
Cei doi vânători, deșteptați din morți, se înălțară în capul oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs.
— Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred c-am visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori mort!…
Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredințeze dacă era viu ori mort. Nimic înghețat. Mâinile mișcau, picioarele la fel. Ce nemărginită plăcere să simți degetele trosnind! Iar ursul de circ aștepta cu laba la tâmplă.
— E Fram! Nu-ți spuneam eu că e Fram?…
Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă de stânca de gheață și merse împleticindu-se până la ursul alb.
Nu putea spune gândurile întregi, așa cum creșteau în creierul lui istovit. Rostea numai:
— Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Și, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă. Otto se ridicase și el.
Erau acum doi oameni, doi vânători de urși, sprijinindu-se fără putere, la pieptul unui urs.
Fram îi îndepărtă încet cu labele. El era deprins cu oamenii tari și mai mândri. Pe urmă parcă mai înțelegea că nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o peșteră cu proviziile lui. Vânat căpătat de la alți urși, cu tumbe și salturi, așa cum își cîștiga el prânzul și cina, alungând pe ceilalți urși când se ivea cu salturile lui mortale.
Îi tari într-acolo.
— Ce facem? întrebă Otto.
— Vezi bine… Semnele lui au ele vreun rost. Eu aș pune rămășag că ne cheamă la masă… Nu m-ar mira deloc!
Și nu s-au mirat deloc.
Ospățul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de focă. Așa cum era lista lui de bucate.
Vânătorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început să privească îngrijorați spre apus, unde soarele se apropia de linia zării. Începea amurgul polar.
Ultima săptămână când se mai încumeta o corabie să călătorească pe oceanul pustiu.
Pe amîndoi îi cuprinse o frică. Dacă a sosit cumva corabia lor? Dacă a
plecat ?
Nu mai era timp de pierdut. Cu două bucăți de carne înghețată în spinare s-au îndreptat spre capătul insulei.
— Numai de n-am da peste vreun urs alb!… Fără arme, nimic nu s-ar mai alege de noi!
Vorbise Otto.
Dar Egon arătă spre Fram, care mergea lângă dînșii, legănându-se în patru labe, ca un câine uriaș:
— Cât timp avem tovarășul acesta cu noi, nu văd nicio primejdie! Sunt sigur că are el vreun ac și pentru cojocul fraților săi… Nu e așa, Fram?…
Auzindu-și numele, Fram se ridică în două labe, salută, ca un soldat care spune: „La ordin!", apoi se lăsă mai departe în patru labe și continuă drumul alături.
Nu putea vorbi. Dar ar fi voit să arate că pentru frații lui are un ac de cojoc mai cruțător și mai fără primejdie decât gloanțele din armele omenești.
Au mers șaizeci de ore, în loc de patruzeci și opt. Au mers cu opriri și odihne, după cât se simțeau de istoviți.
Corabia nu sosise, îi aștepta coliba lor de lemn, cu paturi călduroase, cu aparatul de radio. Îi așteptau în cușcă și cei trei pui de urs. Scânceau flămînzi.
Fram înconjură de câteva ori cușca. Mormăi. Privi la oameni, privi la ușă. Apoi trase încet zăvorul!… Puii nu îndrăzneau să iasă afară. Îi trase Fram de ceafă, unul câte unul. Îi împinse cu piciorul în spate, să-și vadă de drum.
Cei doi vânători priveau cu mâinile în buzunare, cu pipele în colțul gurii.
— Aș putea să jur că ursul acesta are o judecată omenească! rosti Egon. îl vezi ? Nu mă miră că știe să deschidă un zăvor. Aceasta a învățat-o de la circul lui, printre oameni… Mă miră însă cum de i-a trecut prin cap să-și elibereze puii din neamul lui…
— Când vom povesti întâmplarea asta, lumea are să râdă și are să spună că nu ne-am lăsat de palavre vânătoresti. Tu ce părere ai, Fram, prietene Fram?…
Fram mormăi. Dacă ar fi știut să vorbească, ar fi povestit că mai cunoaște el undeva, într-un trib eschimos, un copil care a pățit la fel și, fără îndoială, că s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos, înainte încă de a deveni mare vînător. Mormăi. Se uită cu înțeles spre coliba unde se afla înăuntru cutia minunată care cânta.
— Ne roagă să dăm drumul la radio! începu să râdă Egon. Acesta e ursul cel mai amator de muzică din câți am văzut eu în viață!…
Intră în cabană și răsuci resortul.
Din țările de departe a înviat armonia culeasă prin văzduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închiși. Nu muzica îi plăcea lui. Ci amintirile pe care le deștepta această muzică. Orașele de departe, înviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu străzile și grădinile lor. Copiii întinzînd cornetul cu bomboane ca să-1 împartă Fram cu alții; mâinile sfioase abia îndrăznind să-i atingă blana cu o dezmierdare ușoară. Băiețașul cu ochi sclipitori și cu nasul cam cârn, în seara unei reprezentații de adio, dintr-un asemenea oraș de departe…
Corabia sosi cu semne de mare grabă. Ancorase în larg și trimise două bărci să încarce blănurile vânătorilor. Fram privea și înțelegea. În ochii lui se lăsase ca o umbră de întristare.
Oamenii priveau la el și nu înțelegeau.
— Îmi pare rău să-1 lăsăm aci! vorbi Egon. Parcă m-aș despărți de un prieten.
— Dar e făcut pentru viața de aci! Aceasta e soarta lui. Adu-ți aminte că, atunci când l-ai adus, îl trimisese Circul Struțki tocmai fiindcă tânjea după locurile lui de aci, de la el, de-acasă…
Amândoi vânătorii intraseră în colibă să verifice dacă n-au mai uitat ceva. Când au ieșit, Fram se făcuse nevăzut. L-au căutat. L-au strigat.

— Păcat! Ar fi trebuit să ne luăm rămas bun de la el… Ai văzut cum se mirau toți marinarii?
Egon se urcă pe un vîrf de stâncă să privească. De acolo, de sus, se vedeau și cele două bărci oprite lângă țărm.
— Privește! rosti vânătorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El e gata îmbarcat, Ne-a luat-o înainte!
Într-adevăr, Fram se urcase în barcă. Stătea cu spatele întors spre insulă, în jurul lui, marinarii încercau să-1 alunge. Dar Fram stătea neclintit, una cu barca.
— Așadar… începu Otto.
— Așadar — sfârși Egon — îl luăm cu noi! E dorința lui. N-o spune, dar o arată destul de lămurit.
Amândoi vânătorii au coborât țărmul de stâncă. Lopețile erau gata să despice apa, spre corabia din larg.
Egon a pus palma pe umărul ursului alb, întreblnd:
— Iubite Fram, așadar te întorci în lumea noastră, pentru totdeauna? Atunci de ce nu-ți iei rămas bun de la locurile acestea acoperite de ghețuri? Bagă de seamă, a doua oară nu mai fac un drum, ca să te duc îndărăt!…
Ca și cum ar fi înțeles întrebările, ca și cum i-ar fi dat de gândit, Fram a întors ochii încet și s-a uitat îndelung la locurile pe care le părăsea. Apoi se răsuci în barcă și rămase cu privirea ațintită înainte, spre lumea cea de departe, de dincolo de ghețuri și de ape.
— Hai!… rostiră vâslașii, îndemnandu-se. Dă-i drumul! Înainte!…

cartea integrala o descarcati de aici...