Frumoasa din Perth – vol 1 si vol 2

Frumoasa din Perth de Walter Scott

În vreme ce se continua tipărirea reveriilor lui Chrys- tal Croftangry, s-a observat că dacă în ultimii ani presa dăduse la iveală diferite lucrări despre neamurile gaelice din Scoția, totuși nu se făcuse încă nicio încercare de descriere a moravurilor acelor neamuri, așa cum putem presupune că ar fi existat în vremea când Statute-Book-ui, ca și însemnările cronicarilor, încep să prezinte dovezi vădite despre greutățile în care se afla tronul când trufașa casă a lui Douglas era atotputernică pe granițele din sud, iar Nordul era răvășit atât de sălbăticia, încă neîmblânzită, a neamurilor muntenilor, cât și de pretențiile îndrăznețe ale șefilor celor mai îndepărtate clanuri.

Faptul destul de autentic că două clanuri puternice au delegat fiecare din ele câte treizeci de luptători ca să pună capăt, cu ajutorul armelor, unei vechi dușmănii, în prezența regelui Robert al lll-lea, a fratelui său ducele de Albany și a întregii curți a Scoției, întrunită la Pertli, în anul de grație 1396, pare să dovedească atât durata dușmăniilor acelor popoare din munți, cât și slăbiciunea de care dă dovadă stăpânirea; de aceea a fost ales acest moment ca punct nodal al principalelor episoade ale unei povestiri imaginare. Caracterul lui Robert, ambiția fra- țelui și purtările destrăbălate ale fiului său, par să ofere posibilitatea unui contrast interesant, iar soarta tragică a moștenitorului coroanei, cu consecințele ei imediate, în- tregește tabloul unei epoci de cruzime și desfrâu.

Două din împrejurările petrecute pe acel câmp închis de pe insulița din Perth și anume fuga unuia din luptă- tori și nesăbuitul eroism al cetățeanului care s-a oferit de bună voie să-l înlocuiască pe fugar în acea luptă pe viață și pe moarte numai pentru o mică sumă de bani, au suge- rât ideea personajelor imaginare în jurul cărora se des- fășoară cea mai mare parte a acțiunii romanului. Celtul fugar nu ar fi prezentat niciun interes dacă romanul său ar fi fost acoperit cu mantia ridicolului; dar autorul s-a gândit că ar atrage mai mult atenția dacă ar izbuti să obțină pentru el o fărâmă din acea simpatie care nu este lipsită cu totul de stimă. Miss Baillie a zugrăvit un fricos care, fiind, laș din fire, găsește curajul să se poarte ca un erou sub puternicul imbold al iubirii filiale. S-ar părea că un ins slab de înger, însuflețit însă de simțământul onoarei și de gelozia, care îl ridică până la înălțimea unei anumite situații și apoi îl fac să cadă brusc, într-un chip demn de milă, nu este de neconceput.

Discuția asupra clanurilor care au participat în realitate la încăierarea sălbatică de la Inch s-a întețit de când cu publicarea romanului Frumoasa din Perth și a fost tratată îndeosebi, cu destule amănunte, de către Robert

Mackay de Thurso în curioasa lui Istorie despre casa și clanul Mackay. Fără a pretinde să spunem că partea afir- mativă a problemei ar fi fost lămurită, pare sigur că acest scriitor a reușit să dovedească faptul că onorabilii stră- moși din care se trage nu au luat parte în niciun fel la această acțiune. Neamul Macka-y-lor se stabilise pe atunci în partea de nord a insulei, unde a continuat să se afle și după aceea, iar șeful lor era în secolul acela un personaj prea important pentru ca numele lui să fi fost trecut cu vederea în relațiile contemporană. El a venit odată cu

4 000 de oameni din clanul lui să lupte sub stindardul regal, împotriva lordului din Insule. Părerea acestui isto- ric este că numitul clan Quhele din Wyntoun era format din Cameroni, care par să fi fost pe vremea aceea numiți adesea Mac Ewans și să nu fi purtat decât mult mai recent numele de C-ameron. Adică Wrynose (pată), nume datorat fără îndoială unui mic defect de pe fața vreunuia dintre eroicii șefi din neamul Lochiel. Douglas este de acord cv, acest fel de a vedea, în lucrarea sa Baronage, unde vorbește adesea despre cruntele dușmănii care învrăjbeau clanurile

Chattan și Kay, și îl identifică pe acesta din urmă, făcând legătură cu evenimentele de la 1396, cu Cameronii. Este poate cu neputință să se lămurească în întregime această neînțelegere, puțin interesantă prin ea însăși, cel puțin pentru cititorii de dincoace de Invemess; numele lor, așa cum le-am citit în Wyntoun, sunt Clanwheyl și Clachinya;

se prea poate că acesta din urmă să nu fie corect tran- scris. Mai găsim Clanquhele și Clankay în Scoti-Chronicon.

Hector Boece scrie Clanchattan și Clankay; Leslie i-a urmat exemplul; în vreme ce Buchanan, fer induse să-și desfigureze paginile cu asemenea nume gaelice, îi pome- nește pur și simplu ca două triburi puternice care locuiesc ținutul sălbatic aflat dincolo de Grampiani. Care saxon ar putea face lumină într-un asemenea labirint? Numele de Clanwheyll mai apare încă în 1594 într-un act al lui James al Vl-lea. Nu s-ar putea, la urma urmelor, să fie o simplă denaturare a clanului Lochiel?