Frunza curajoasa

Frunza curajoasă

Se leagănă pe ramul înghețat, dar se ține din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-și va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească și ea. S-a născut, a crescut hrănindu-se cu seva lui și e datoare să-i arate recunoștință.

Gerul și vânturile reci au sucit-o, au ruginit-o, au încrețit-o încât nu o mai recunoști. Cât de frumoasă era când abia se desfăcuse din mugur… Cât de frumoasă era când soarele îi turna prin vinișoare aur și aramă… Dar… Cele trecute sunt bune trecute. Nu-i pare rău de nimic.

Bineînțeles, ar fi putut să plece cu surioarele sale atunci când vântul le-a smuls rând pe rând, le-a purtat în brațe ca pe niște păsărele, apoi le-a așternut jos la rădăcina copacului. Acum toate dorm sub plapuma de zăpadă. Probabil se simt bine, nu au nici o grijă. Fiecare însă cu soarta sa. Ea și-a ales singură soarta.

Nu a știut niciodată ce înseamnă adevăratul frig. Acum o știe din plin. Nici singurătatea nu a știut ce înseamnă. E alături de ram, dar ramul mereu rămâne tăcut. Își amintește cu nostalgie de zilele când foșnea fericită împreună cu celelalte frunze la fiecare adiere de vânt. Șușoteau, șușoteau și doar înainte de furtună tăceau mâlc. Furtuna trecea, trecea spaima și iarăși se puneau pe șușotit. În hainele lor se adăposteau mulțime de păsărele și ce frumos mai cântau acestea la fiecare revărsat de zori. Cântătoarele au plecat, au rămas doar câteva vrăbiuțe care uneori se așează pe rămurica sa.

― Priviți! zise una din vrăbiuțe într-o zi. O frunză foarte curajoasă. E aproape la fel de curajoasă ca și noi.

― Și de ce mă rog e curajoasă, nu pricepu altă vrăbiuță.

― Păi cum de ce? Nu o fi oare un act de curaj faptul că a rămas alături de arbore, înfruntând gerul, zăpada și vântul?

― O fi… Numai că… Cine are nevoie de asemenea curaj? Credeți că frunza asta prostuță folosește la ceva? Ba bine că nu. Arborele a avut nevoie de frunze atunci când risca să fie uscat de arșiță. Imediat ce riscul a trecut, s-a descotorosit de ele…

Cât de mult au durut-o vorbele acelei vrăbiuțe… Îi trecuse prin gând chiar să se lase smulsă de vânt. Și ar fi făcut-o… Dacă nu auzea glasul ramului.

― E mult de când nu am scos o vorbă, șopti el. Noi, ramurile, bucuriile și tristețile le trecem în tăcere. Nu ne este în fire să ne exteriorizăm emoțiile… Acum însă, când te văd atât de abătută – trebuie să-ți vorbesc.. Vreau să-ți mulțumesc pentru curajul de care ai dat dovadă. Recunoștința ta mă copleșește. Te rog să nu pleci. Te voi ajuta să reziști până la primăvară. Iarna își are farmecul ei. Vei vedea lucruri minunate, rămâi…

Acestea au fost unicele cuvinte pe care i le-a spus ramul. De atunci nu i-a mai vorbit. Dar ea știe, doar el o ține să nu fie smulsă și dusă de vânt.

Când au căzut primii fulgi a înțeles ca a nimerit într-o lume de poveste. Nu mai simțea nici frig, nici singurătate. Era fericită, se juca cu fulgii, îi prindea în haina sa, vântul îi scutura, dar veneau alții și alții…

În fiecare zi vrăbiuțele și câțiva porumbei se așează alături să mai sporovăiască sau să privească la copilașii ce alunecă cu săniuțele de pe derdeluș. Iar veselia copiilor e atât de molipsitoare încât uneori îi vine și ei cheful să coboare, să alunece pe luciul zăpezii.

Noaptea se învelește cu o plapumă albă din fulgi, dar niciodată nu-și trage plapuma până peste cap căci îi place enorm să privească cerul. Vara nu a reușit să vadă cerul înstelat, era acoperită de alte frunze, acum însă i se deschide în față frumusețea, strălucirea stelelor și a lunii în toată splendoarea lor. Iar lucrul cel mai interesant e că uneori se vede zburând prin spațiu, ajunge până la o steluță, steluța îi dăruiește din căldura sa, se întoarce la ram, împarte cu el căldura și în felul acesta are încrederea că îi este de folos.

Și uite-așa trec zilele, nopțile până când într-o bună zi soarele începe să strălucească puternic. Se topește rapid zăpada, apoi lucrurile se schimbă vertiginos.

Din pricina luminii și a căldurii bătrâna frunză adoarme, se trezește doar când aude alături un foșnet bine cunoscut, însoțit de ciripit de păsărele.

― Fâș, fâș, fâș, abia de șoptesc micile frunzulițe proaspăt născute din muguri, căci afară e primăvară. Priviți, o frunză veche…

― Nu vreau să ajung ca ea, zice o frunzuliță mică, mică. E atât de… încrețită și de… urâtă. Chiar o să fim la fel?

Nu-i răspunde nimeni. La urma urmei ce importanță are? Acum sunt tinere și frumoase. Vor acoperi copacul, îl vor proteja de arșiță, de furtuni, de fulgere și atât timp cât în fiecare primăvară pe ramurile lui vor răsări alte flori, alte frunze – asta va însemna că arborele continuă să trăiască. Și anume ele, frunzulițele tinere sunt dovada că el e viu.

Bătrâna frunză zâmbește fericită. Nu fiecărei frunze îi este dat să-și vadă nepoatele. Nu mai are ce face pe ram. La prima adiere de vânt se lasă smulsă. Vântul o rotește prin aer ca pe o păsărică, apoi o așează cu grijă alături de suratele sale smulse încă de cu toamnă. Frunza cea curajoasă nu are nici o îndoială – va veni timpul când se va naște iară. Va fi frunză, sau fir de iarbă sau floare – cine poate ști?