Groaza vine de pretutindeni

Omul care mi-a telefonat la miezul nopții m-a mințit.

Cînd m-am apropiat de fereastră și m-am uitat în stradă, l-am văzut stînd la pîndă. De la mine, de la etajul al treilea, nu le pot desluși fețele. Le zăresc doar, de sus, borurile pălăriilor închise la culoare, conturîndu-se pe umerii trench-coat-urilor alburii. Sînt doi la număr. Al treilea se află probabil în Fiatul albastru staționat lîngă trotuarul de vizavi.

Un trecător grăbit, cu gulerul pardesiului ridicat și cu mîinile înfipte în buzunare, traversează strada. Ce caraghioși sînt oamenii văzuți de sus. Par niște mogîldețe rotunde și ușor turtite, de sub care țîșnesc niște picioare scurte, în plină mișcare. Și automobilele văzute de sus sînt caraghioase. Seamănă cu niște gîndaci de bucătărie, foarte lucioși, care aleargă cu iuțeală uimitoare.

E ridicol să-ți treacă prin minte astfel de gînduri, cînd te știi condamnat la moarte și călăii așteaptă să te execute. Poate că m-a oțelit contactul permanent cu primejdia, cu neprevăzutul, cu acel imponderabil în stare să dea peste cap planurile cele mai bine puse la punct.

N-aș putea spune că nu sînt emoționat. Inima îmi galopează. Îi simt zvîcnirile. Sîngele pulsează violent în carotide. Poate că mă strînge gulerul cămășii. Simt și un nod în esofag. Doctorii spun că această senzație constituie unul din simptomele bolilor de ficat. După cum merg treburile, nu pare că voi avea timp să-mi tratez ficatul.

Oamenii își doresc îndeobște o moarte rapidă, care să-i scutească de suferințe. Un atac de cord, un accident, o congestie cerebrală. Nu de mult - la un pahar de vin - făceam apologia morții fulgerătoare. Una este însă teoria și alta practica. Acum mă așteaptă o moarte fulgerătoare. Așa cum mi-am dorit. E destul să cobor în stradă. Pe trotuar, în fața casei, totul se poate termina în cîteva frînturi de secundă. Două rafale de pistoale automate... și...

Instinctul de conservare e mai puternic decît cele mai convingătoare considerente filozofice. Perspectiva morții imediate îmi trezește toate simțurile, toate energiile latente. Sînt un pachet de nervi. Și creierul lucrează febril. Trebuie totuși să-i pun frînă. Excesul de imaginație generează adeseori panica.

Pe unii frica îi paralizează. Mie îmi dă ghes să acționez. Să mă apăr. La nevoie, să lovesc.

În fond de ce mi-aș pierde cumpătul? Și călăii mai sînt oameni. Oameni ca și mine. Și cu oamenii am învățat să lupt. Am și arme. Un adevărat arsenal. Un „Smith and Wesson” 38, un „Colt” 45 și un „Lüger” P08. Le păstrez în comoda din dormitor. Am și treizeci de încărcătoare pline. Pot susține un asediu.

Cunosc mijloacele de luptă ale oamenilor Mafiei. Am să mă apăr folosind propria lor tactică. Este adevărat că ei sînt mulți și eu sînt singur.

Singur!...

Dacă aș telefona acum unui prieten și i-aș cere să-mi vină în ajutor, n-ar ști cum să se descotorosească de mine. În cel mai bun caz ar invoca obligațiile familiale. Și mi-ar închide telefonul în nas. Numai unchiul Matteo m-ar putea, eventual, ajuta. Dar nu știu dacă are s-o facă.

Nu-mi rămîne decît să mă descurc de unul singur. În ultimii ani m-am deprins, de altfel, să mă bizui pe propriile mele puteri și resurse. Pînă acum nu m-au trădat. Și ocazii să le verific au fost destule. Este adevărat că printre adversarii mei nu s-au numărat și oamenii Mafiei. Camarazii mei de luptă de ieri sînt dușmanii mei de azi,

Mă uit pe fereastră,

Călăii mei își vorbesc, apoi unul din ei se îndepărtează. Al doilea a rămas pe loc și se uită în sus spre ferestrele apartamentului meu. Dacă lumina de pe stradă ar fi mai puternică, l-aș putea identifica. N-ar fi exclus să-l cunosc.

În apartamentul meu luminile sînt stinse. Le-am stins după convorbirea telefonică de la, miezul nopții. Au trecut de atunci cincisprezece minute. Cincisprezece minute mai lungi decît cincisprezece secole.

Călăii știau că îndată după miezul nopții urma să părăsesc casa. Mă așteptau, ca să mă curețe. Mă întreb cine i-a anunțat. Cine știa că aveam de gînd să plec de acasă? Pierpaolo, Giorgio, Claudio și Erocle. Înseamnă că unul dintre ei a vorbit. Cu sau fără intenție.

Telefonul, de pe noptieră zbîrnîie. Îl las să zbîrnîie. Probabil că unul dintre călăi vrea să verifice dacă mai sînt acasă. S-au mirat că n-am coborît încă în stradă.

Telefonul zbîrnîie, răscolind liniștea din apartament.

Să răspund? Poate că totuși e vorba de o comunicare importantă. La ora actuală însă, nimic nu e mai important decît oamenii care mă pîndesc în stradă.

Mă uit în jurul meu. Trebuie să părăsesc totul. Și apartamentul acesta confortabil, cu mobile, frumoase, achiziționate cu atîta plăcere și garderoba înjghebată ani de-a rîndul și de care eram atît de mîndru... Mi-a plăcut întotdeauna frumosul. Sub toate formele.

Telefonul a încetat să mai zbîrnîie.

Liniștea din apartament e adîncă, grea, ca într-o catedrală. Sau ca într-o peșteră în care nu reușesc să pătrundă zgomotele din afară. În peșteră clipocesc ritmic doar picăturile de apă care cad de sus în pîrîiașele minuscule ce se scurg tăcute printre pietre. În liniștea apartamentului meu nu se aud decît bătăile propriei mele inimi. Și tictacul pendulei din salon. Și unele și altele se contopesc bizar.

Privesc iarăși pe fereastră,

Călăii s-au reunit din nou. Se uită în sus spre ferestrele mele. Se întrebă probabil dacă nu e cazul să vină după mine.

Unul din ei se uită la ceas, apoi amîndoi se îndreaptă spre intrarea blocului meu.

Iminența primejdiei a acționat asupra mea ca un calmant eficace. Emoția atît de puternică de pînă acum a lăsat locul unei liniști lăuntrice depline. În schimb simt cum începe să clocotească în mine o furie crescîndă împotriva celor doi indivizi care mă hăituiesc. Cred că așa se ridică lava, în preajma unei erupții, din adîncurile abisale ale pămîntului spre craterul care va revărsa în curînd asupra oamenilor foc și pară.

În mai puțin de un minut, indivizii vor fi sus. Nu le mai zic călăi, fiindcă acum eu voi fi călăul lor. Sînt pregătit de luptă.

Trec în vestibul. Îmi îmbrac în liniște trench-coat-ul și îmi trag pălăria pe ochi. Sub haină, aproape de piept, simt hamul în care „Lügerul” meu așteaptă să fie folosit.

În buzunarul vestonului am strecurat „Coltul” și cî-teva încărcătoare de rezervă.