Uragan asupra Europei

Cizmele înalte pînă peste genunchi ale cancelarului prinț Bismarck călcau apăsat pe pardoselile de marmură, stîrnind ecouri în Sirul de încăperi vaste ale palatului imperial, pe care le străbătea sub privirile neclintite ale cuirasierilor de gardă, încremeniți în poziție de drepți. Soldații aceștia, atît de țepeni încît evocau personajele de ceară din muzeul inaugurat de curînd în Kaiser Galerie, încadrau doi cîte doi ușile duble, pe care lachei galonați le dădeau la o parte într-o solemnă succesiune, deschizînd drum cancelarului spre cabinetul îm-păratului Wilhelm I.

Prințul Bismarck respira prin toți porii forța. Un ade-vărat gigant - întrecea cu un cap pe mai toți soldații din gardă, aleși dealtfel pentru statura lor uriașă și atît de deco-rativă - avea ochi pătrunzători, ce intimidau, trăsături aspre, gesturi greoaie și mers apăsat de pachiderm. Energia lui explo-zivă, accesele de furie, caracterul neînfrînat, spiritu-i răzbu-nător făcuseră pe unii deputați din Reichstag să-l asemuiască cu zeul Vulcan. De acolo i se trăgea poate și porecla: Cance-larul de Fier.

Cînd pătrunse în anticamera cabinetului imperial, înalții demnitari, care-și așteptau rîndul spre a fi primiți în audiență, i se înclinară cu deferentă. Făcu excepție numai baronul von Schrame, șambelan al împărătesei Augusta, care-i întoarse ostentativ spatele, reflectînd prin atitudinea sa antipatia ma-nifestată de imperiala lui stăpînă față de cancelar. Gestul lui von Schrame nu scăpă prințului, care rosti ca pentru sine, dar destul de tare spre a fi auzit de toată lumea:

- Astăzi nici valeții nu mai știu să se poarte!

Baronul, pîrjolit de vorbele disprețuitoare ale cancelarului, vru să riposteze, dar se abținu. I-ar fi, dat o satisfacție prea mare, arătînd că se recunoscuse în postură de slugă. Se va răzbuna însă, manevrînd din umbră a-i dejuca planurile, își îngăduia luxul de a-l înfrunta, fiindcă se știa apărat de împărăteasă.

Ofițerul de ordonanță, care veghea la ușa cabinetului im-perial, își făcu loc printre demnitari și se înfățișă cancelarului, lovindu-și respectuos călcîiele.

- Alteță, Majestatea-Sa Imperială vă așteaptă! Îmi per-miteți să anunț sosirea Alteței-Voastre Majestății-Sale!

Pătrunse în cabinet, iar după cîteva clipe reapăru aferat.

- Vă rog să intrați, Alteță!

Bătrînul împărat Wilhelm, în uniformă de mareșal, stătea cu mîinile la spate, în fața ferestrei care privea spre piața Operei. Razele soarelui îi aureau favoritele albe, stufoase, ce-i încadrau obrajii plini, rozalii. Deși trecuse pragul celui de-al nouălea deceniu de existență, stătea drept, ținînd pieptul scos înainte, ca un soldat la paradă. Fruntea îi era înnourată de gînduri. Buzele-i strînse i se subțiaseră ca două fire de ață.

Țăcănitul pintenilor cancelarului, care-l salută milităreste, îl făcu să se întoarcă într-acolo. Silueta masivă a prințului, îmbrăcat în redingota neagră a uniformei de cuirasieri din Sydlitz, se încadra pe fundalul ușii albe asemenea unei statui plasate într-o nișă.

Împăratul se apropie de birou și arătă cu un gest ziarul Der Post, din 8 aprilie 1875, al cărui editorial era înconjurat cu roșu.

- Am citit articolul, rosti. E tare! Poate prea tare!

Își puse ochelarii, luă jurnalul de pe masă si reciti un pa-saj subliniat cu același creion roșu: Ne amenință războiul? Da! Se poate afirma cu toată certitudinea că războiul ne ame-nință efectiv!

Lăsă gazeta să cadă pe masă, apoi își scoase ochelarii.

- Argumentele referitoare la pregătirile militare ale Fran-ței, dornică să-și ia revanșa după înfrîngerea din '870, sunt foarte puternice. Nu înțeleg însă de ce a trebuit să amestece Austria si Italia în treaba asta? În jurnal scrie negru pe alb că unele cercuri din Austria si Italia pun la cale, împreună cu Franța, o coaliție împotriva noastră.

- O simplă speculație politică, Sire. Guvernele Austriei și Italiei, vizate de articolul din Der Post, se vor grăbi să dezmintă alegațiile din presă. Aceasta cu atît mai mult cu cît între împăratul Frantz Iosef, Țarul Alexandru al II-lea și Maiestatea-Voastră există o alianță. . .

Wilhelm făcu un gest de nerăbdare.

- O simplă înțelegere verbală, Prințe. Să nu ne îmbătăm cu apă rece.

- Adevărat, Sire, dar o înțelegere verbală bazată pe o comunitate de interese. Și Austria si Rusia știu că au numai de profitat de pe urma unei prietenii strînse cu țara noastră.

Împăratul Wilhelm începu să se plimbe nervos prin birou. Uneori îl irita comportamentul cancelarului. I se părea că este tratat ca un copil căruia trebuie să i se explice de mai multe ori un lucru spre a-i fi pe înțeles. Avea mare încredere în judecata politică a cancelarului, dar uneori acesta îl călca pe nervi.

- Ești atît de sigur că, în cazul unui nou conflict armat între noi si Franța, Europa va rămîne pasivă ca și acum cinci ani?

- De aceea am si declanșat această campanie de presă, spre a tatona reacțiile Londrei, Vienei și Petersburgului, sin-gurele care contează în concertul european. Nu voi dezlănțui războiul decît în ziua în care voi fi sigur că Franța va rămîne singură în fața noastră, ca și în '870.

- Crezi că va rămîne singură?

- Pregătesc terenul ca să rămînă. Trebuie să recunoașteți, Sire, că este preferabil un război preventiv, astăzi cînd noi suntem cei mai tari, decît mîine cînd vom avea de-a face cu o Franță bine pregătită pentru a ne lovi.

Împăratul se opri în fața cancelarului. Deși înalt, trebuia să se uite în sus spre a-l privi în ochi.

- În '870 Franța a rămas singură fiindcă ea a fost cea care a declanșat ostilitățile.

Bismarck zîmbi fin.

- Poate că nu le-ar fi declanșat dacă nu am fi provocat-o să le declanșeze.

- Procedeul depeșei de la Ems nu mai poate fi repetat!

- Există și alte procedee, Sire ca să atragem în cursă Franța. Vom pregăti opinia publică europeană în sensul vede-rilor noastre, demonstrînd că Franța dorește războiul. Mijloace avem destule!

Împăratul clătină din cap cu îndoială. În aceeași dimineață, împărăteasa îl prevenise împotriva politicii de mînă forte a cancelarului. „Toată Europa se va ridica împotriva noastră, Willi. Creșterea puterii Germaniei a indispus pe multe căpetenii de stat. Un nou război, provocat de data asta de noi, va dezlănțui o conflagrație generală." Argumentele Augustei - convenise împăratul - nu erau lipsite de sens. Le respinsese însă cu fermitate, dîndu-i a înțelege că nu i se cuvine unei femei să se amestece în politică. Adevărul este că și el era uneori înfricoșat de îndrăznelile cancelarului. De fiecare dată însă, loviturile politice si militare ale acestuia, îndelung cal-culate și temeinic pregătite, dăduseră rezultate excelente. Înfrîngerea Danemarcei și umilirea Austriei, îngenuncherea Franței si înjosirea Papalității, înlăturarea ducilor și principi-lor germani ostili Prusiei, dar mai ales crearea marelui Im-periu German erau opera aceluiași cancelar Bismarck. Cato-licii îl acuzau că se făcuse unealta lui Anticrist. Chiar dacă Bismarck s-ar fi aliat cu întreaga armată a lui Lucifer - își zicea împăratul - foloasele aduse Germaniei erau atît de mari, încît îl spălau de toate păcatele. Cîteodată aproape că se temea de acest om, care-l domina de parcă ar fi fost în-zestrat cu puteri diabolice. Deși Bismarck îi supunea întot-deauna planurile lui politice si îi cerea aprobarea înainte de a trece la înfăptuirea lor, împăratul avea convingerea că mai în toate cazurile era pus în fața faptului împlinit. Cînd între împărat si cancelar se nășteau divergențe - căci se mai întîmpla ca el, Wilhelm, să nu-i împărtășească opiniile - cance-larul își prezenta demisia, ultimatum cu efect garantat, împă-ratul fierbea un timp în propriul lui sos, dar, după ce reflecta adînc, ajungea la convingerea că nici unul dintre înalții demnitari ai imperiului nu-l putea înlocui pe marele Bismarck. Suspina adînc, apoi ceda, aceeptîndu-i punctul de vedere. După una dintre ultimele demisii prezentate de cancelar și respinse ca de obicei de suveran, amorul propriu al acestuia fusese adînc rănit de împărăteasa Augusta, care îl întrebase cu prefăcută candoare: „Wilti, câteodată mă întreb dacă în fruntea imperiului se află dinastia Hohenzollern sau dinastia Bismarck?" Împăratul replicase înțepat: „Interesele superi-oare ale statului sunt deasupra vanităților meschine. Am ne-voie de acest om și-l voi păstra chiar dacă nu-ți va fi pe plac". La penibila scenă domestică asistaseră și Kronprinzul Friedrich și fiul acestuia, prințisorul Wilhelm, care abia pășise pragul adolescenței. Și unul si celălalt îl detestau pe Bismarck, fiindcă îi exaspera cu aroganța, cu aerele lui de superioritate. Îl știau însă pe împărat mai încăpățînat decît un catîr, așa că nu interveniseră în scurta dispută.