Roxelana și Soliman

Grădinile cu miresme îmbătătoare, presărate cu flori aprins colorate ce contrastau cu verdele-închis al copacilor și al ierbii, își etalau covoarele mătăsoase, acoperite ici și colo de pete de umbră răcoroasă, ce constituiau refugiul obișnuit al câinilor cu blană deasă, ce umblau gâfâind, cu limba umedă și atârnândă. Păsările evitau spațiul deschis și încins, căutând avide adăpostul celor mai stufoase rămurele. O somnolență dulce acoperea ca o negură sidefie satul ațipit de-a lungul unui drum sinuos asemănător cu un șarpe tolănit la soare. Această ambianță tihnită înăbușea zgomotele familiare, cufundând natura în tăcere.

Florile își deschideau corolele parfumate spre astrul ce-și arunca ploaia de aur, uscată și toridă, peste praful chihlimbariu și peste pomi. Din când în când, frunzele dansau leneș pe muzica domoală a unui vânticel zburdalnic care înfrunta dogoarea.

Pereții spoiți cu var ai caselor, cu uși și obloane de culori aprinse precum cuburile pe care copiii le stivuiesc pe lespezile de piatră, se întindeau de jur-împrejurul bisericii înalte, încoronată de acoperișuri ascuțite cu cruci ce se conturau pe bolta imensă de un albastru-deschis ca al beriliului.

La oarecare distantă de sat, hățișuri de iederă se cățărau pe zidurile crenelate și pe turnurile ce străjuiau în cele patru colțuri un mic castel fortificat. O grădină întinsă, inundată de trandafiri, ce atrăgea albinele și fluturii din vecinătate, punea în lumină farmecul acestui castel, așa cum pernița catifelată a unui sipet cu bijuterii scoate în perfecțiunea unei perle cu ape schimbătoare ce reflectă jocurile de lumină ale zilei.

Un fluture de culoarea curcubeului se înălță în aer și, mai zburdalnic și mai îndrăzneț decât semenii lui, se strecură printr-o fereastră deschisă într-o cameră cu pereții acoperiți de tapiserii împodobite cu frunze luxuriante, ca și cele din grădină. Zbură, încântat, pe deasupra părului de culoarea aurului vechi, mătăsos și strălucitor, al unei adolescente întinse pe pat, cu fața înfundată într-o pernă albă garnisită cu dantelă. Trupul plăpând, fermecător al fetei era zguduit de suspine. Pumnii ei loveau cuvertura precum aripile unei păsări rănite. Epuizată de furie, Alexandra mai dădu o lovitură în pat, după care rămase nemișcată.

Fluturele se așeză pe una dintre buclele parfumate, apoi, speriat de mișcarea bruscă a adolescentei care se ridică, își luă zborul și ieși pe fereastră.

Era frumoasă, și suferințele din dragoste nu reușeau să o urâțească. Cu un gest copilăresc, își șterse cu dosul palmei lacrimile ce-i șiroiau pe obraji. Încercă să-și stăpânească nervii, dar fără succes. Durerea, umilința și furia o copleșeau. Pentru prima dată, regreta liniștea, severitatea și izolarea pensionului de la Roma, unde tatăl ei, episcopul Josef Losowski, o înscrisese să-și continue studiile. Cu câtă bucurie și nerăbdare părăsise Roma la încheierea școlii ca să se întoarcă acasă, în Polonia! Și-ar fi dorit ca trăsura să aibă aripi. Călătoria era prea înceată, atât de grăbită era să ajungă acasă, la mătușa Helena, sora tatălui ei, la unchiul Kazimir, soțul Helenei, care o făcea să râdă, la numeroasele ei prietene și mai ales la Stanislas Zamoyski, iubitul ei Stanislas. Nu bănuise nicio clipă ce festă avea să-i joace viața.

De îndată ce sosise la castel, mătușa Helena o strânsese în brațe, cu o dragoste maternă, la pieptul ei masiv, o felicitase pentru notele bune de la școală, îi oferise un prânz îmbelșugat și în cele din urmă îi mărturisise secretul păstrat cu grijă până în ultima clipă:

— Alexandra, o să-i fii prezentată regelui, vrăbiuța mea!

Fata aproape că se înecase de bucurie.

— Eu, să-i fiu prezentată Maiestății Sale?

— Da, și asta chiar săptămâna viitoare!

Alexandra se ridicase de la masă fără să mai ceară voie și începuse să se învârtă prin cameră, repetând ca într-un soi de transă: „O să-i fiu prezentată regelui! O să-i fiu prezentată regelui!” Deodată, se oprise în fața jilțului cu spătar înalt în care lua loc de obicei tatăl ei, stând dreaptă, dar plină de deferență, ca și cum s-ar fi aflat în fața suveranului. Făcu o reverență adâncă și rosti cu o intonație comică: „Maiestate!… Maiestatea Voastră e prea bună!… Primesc cu bucurie porunca Maiestății Voastre de-a ocupa rangul de domnișoară de onoare a augustei noastre regine!”

Aplaudată de Kazimir și Helena, Alexandra se repezi să-i sărute.

— Cu ce ocazie îi voi fi prezentată regelui?

— Prințul Adam Jablonowski ne-a invitat la căsătoria fiicei sale Ana.

— Ana se mărită? Extraordinar! Minunat! Cu cine?

— Cu Stanislas Zamoyski!

— Răspunsul o lovise ca o măciucă.

— Regele Sigismund, Dumnezeu să-l ocrotească, va asista la ceremonie. Atunci îi vei fi prezentată… Nu e minunat, vrăbiuțo?

Stupefiată, Alexandra nu fusese atentă la ultimele cuvinte ale mătușii sale. Lumea se năruia și o înghițea. Înainte de a izbucni în lacrimi, găsise puterea să urce în camera ei și să se încuie. Timp de douăzeci și patru de ore, refuză orice hrană și se mulțumi cu apa ce rămăsese într-o carafă de pe noptieră.

Alexandra se frământa, neînțelegând ce i se întâmplase. Stanislas, același Stanislas care cu un an în urmă îi jurase iubire veșnică și credință neștirbită, o trădase… De ce? Doar el fusese cel care o căutase! Ea nu îi ceruse nimic! După o vară întreagă petrecută împreună, după atâtea sărutări dulci și mângâieri tandre, după plimbările nenumărate sub clar de lună, când Stanislas îi murmurase cele mai fermecătoare cuvinte de dragoste și îi făgăduise că îi va cere mâna monseniorului Losowski, o părăsea fără să fi avut măcar delicatețea și curajul de a o anunța personal. De ce o alesese pe Ana Jablonowska? De ce?

Alexandra era rănită. Ana, care pretindea că este prietena ei! Urâtă, dizgrațioasă, greoaie, avea una dintre cele mai mari averi din Polonia. Așadar, el se lăsase cumpărat ca vitele.