Ivanhoe

Ivanhoe de Walter Scott 

CAPITOLUL I

"Ei astfel flecăreau in drum spre casă.

Mănîndu-și porcii-n turmă zgomotoasă

Spre cocini. Cu de-a sila îi duceau.

Căci ghiftuiții tot mai grohăiau."

Din Odiseea în tălmăcirea lui Alexander Pope[1]

n fermecătorul ținut scăldat în apele rîului Don se întindea, în zilele An­gliei vesele de odinioară, o pădure uriașă, care acoperea aproape în întregime frumoasele dealuri și văi dintre Sheffield și plăcutul oraș Doncaster. Rămăși­țele acestei păduri întinse pot fi văzute și astăzi în împrejurimile castelelor din Wentworth și din Warncliffe Park, precum și în apropiere de Rotherham. Prin locurile acestea hălăduia, zice-se, în vechime, balaurul din Wantley; pe aici s-au dat multe dintre cele mai înverșunate bătălii de pe vremea Războiului civil al ce­lor două roze[2] și tot aici au propășit, în timpuri străvechi, acele cete de haiduci neînfricați ale căror isprăvi au fost slăvite în baladele populare englezești.

Iată scena unde se desfășoară mai toate întîmplările despre care vom povesti și care au avut loc către sfîrșitul domniei lui Richard I[3], cam pe vremea cînd întoarcerea sa din îndelungata-i captivitate începuse să fie mai de­grabă o dorință decît un eveniment așteptat de către deznădăjduiții săi supuși. Aceștia fuseseră între timp împilați de tot felul de despoți locali. Nobilii, a căror putere crescuse peste măsură sub domnia lui Ștefan[4] și pe care chibzu­ința lui Henric al II-lea[5] abia-abia îi făcuse să se supună întrucîtva coroanei, își recăpătaseră acum pe deplin vechile privilegii, bătîndu-și joc de slabul amestec al Consiliului de Stat al Angliei, întărindu-și castelele, sporind numă­rul acelora care atîrnau nemijlocit de ei, prefăcîndu-i pe toți cei din jurul lor în vasali și străduindu-se prin toate mijloacele ce le stăteau la îndemînă să se pună fiecare în parte în fruntea unor forțe menite să le asigure un rol hotărîtor în frămîntările naționale ce păreau să se apropie.

Starea micii nobilimi, sau a franklin-ilor, cum li se mai zicea acestor oameni care, în virtutea legilor și a spiritului constituției engleze, aveau dreptul să se socoată neatîrnați față de despoții feudali, ajunsese neobișnuit de jalnică pe vremea aceea. Dacă, așa cum se întîmpla îndeobște, se puneau cumva sub ocrotirea vreunuia dintre regii mărunți din împrejurimi, dacă se învoiau să-i slujească în vreun fel palatul, sau dacă se legaju prin tratate de alianță și apă­rare mutuală să-l sprijine în acțiunile sale, atunci se puteau într-adevăr bucu­ra de o liniște vremelnică, jertfindu-i însă acea neatîrnare care era atît de scumpă fiecărei inimi engleze și expunîndu-se primejdiei sigure de a fi siliți să ia parte la orice aventură, fie ea cît de îndrăzneață, pe care ambiția i-ar fi dictat-o ocrotitorului lor. Pe de altă parte, atît de puternice și de numeroase erau mijloacele de prigoană și asuprire aflate la îndemîna marilor baroni, încît aceștia nu duceau niciodată lipsă de pretextul și rareori de voința de a hărțui și prigoni, uneori pînă la nimicire, pe oricare din vecinii lor mai puțini puternici care ar fi încercat să se smulgă de sub oblăduirea lor, bizuindu-se, pentru a se apăra la vreme de primejdii, pe propria lor purtare pașnică și pe le­giuirile țării.

O împrejurare care tindea în mare măsură să sporească tirania nobilimii și suferințele claselor de jos își avea obîrșia în urmările cuceririi țării de către ducele William de Normandia[6] . Patru generații nu fuseseră de ajuns pentru a amesteca sîngele învrăjbit al normanzilor și al anglo-saxonilor și nici pentru a uni, printr-un grai comun și prin aceleași interese, două seminții dușmane, dintre care una mai încerca și acum mîndria triumfului, în vreme ce cealaltă gemea sub umilințele înfrîngerii. În urma bătăliei de la Hastings puterea în­căpuse întreagă pe mîinile nobilimii normande și precum ne încredințează hrisoavele, mîinile acestea n-au fost cîtuși de puțin cumpătate în folosirea ei.

Întreaga seminție a principilor și a nobililor saxoni — fără excepții, sau cu prea puține — a fost stîrpită sau dezmoștenită, iar numărul celor cărora li s-a mai îngăduit să aibă pămînt în țara strămoșilor lor, fie chiar ca proprietari de rangul al doilea sau de un rang și mai mic, era de asemenea foarte neînsem­nat. Politica regilor a urmărit vreme îndelungată să slăbească, prin toate mij­loacele, legale sau ilegale, puterea acelei părți a populației care era socotită, pe bună dreptate, purtătoarea celor mai înverșunate simțăminte de ură împotriva învingătorului. Toți monarhii de viță normandă arătau cea mai fățișă păr­tinire supușilor normanzi; legile asupra vînatului și multe altele, deopotrivă de străine de spiritul mult mai blînd și mai liber al legiuirilor saxone, fuseseră atîrnate de grumajii locuitorilor înrobiți, anume parcă pentru a spori greutatea lanțurilor feudale ce-i împovărau. Singura limbă folosită la curte, ca și în cas­telele marilor seniori, unde erau maimuțărite pompa și ceremonialul curții, era franco-normanda. La judecăți, dezbaterile și hotărîrile erau rostite în aceeași limbă. Pe scurt, franceza era graiul onoarei, al cavalerismului și chiar al jus­tiției, în vreme ce anglo-saxona, mult mai bărbătească și mai grăitoare, era lăsată pe seama țăranilor și a slugilor, care nu cunoșteau altă limbă. Cu toate acestea, relațiile pe care cei ce stăpîneau pămîntul erau nevoiți să le aibă cu ființele de rînd și asuprite care-l lucrau au dus, treptat, la formarea unui dia­lect, amestec de franceză și anglo-saxonă, în care se puteau înțelege unii pe alții. Din această nevoie s-a născut cu încetul limba engleză de astăzi, în țesă­tura căreia graiul învingătorilor și cel al învinșilor s-au împletit atît de armo­nios și care, de atunci încoace, s-a îmbogățit atît de mult prin împrumuturile făcute din limbile clasice și din cele vorbite de popoarele din sudul Europei. Am socotit de cuviință să aduc această stare de lucruri la cunoștința citito­rului, care ar putea să uite că, deși existența anglo-saxonilor ca un popor aparte după domnia lui William al II-lea[7] nu a fost vădită de nici un mare eveniment istoric — fie el război sau răscoală — adîncile deosebiri naționale dintre ei și învingătorii lor s-au menținut și laolaltă cu amintirea măreției lor de odinioară și a umilinței lor prezente, au făcut ca pînă în vremea domniei lui Eduard al III-lea[8] rănile pricinuite de cucerirea normandă să rămînă des­chise și ca între coborîtorii normanzilor victorioși și cei ai saxonilor înfrînți să dăinuie un hotar despărțitor.

Soarele scăpata deasupra unuia din luminișurile înverzite ale pădurii des­pre care am pomenit la începutul acestui capitol. Sute de stejari rămuroși, cu coroane mari și trunchiuri îndesate, care fuseseră, poate, martori ai marșului triumfal al legiunilor romane, își întindeau brațele noduroase deasupra covo­rului gros al unei încîntătoare pajiști; ici-colo ei își împleteau atît de strîns ramurile cu cele ale fagilor și ale altor copaci, încît nu lăsau să treacă prin ele razele piezișe ale asfințitului; în alte părți creșteau răzlețiți, alcătuind acele cărări lungi în păienjenișul cărora ochiului îi place să rătăcească, în vreme ce închipuirea vede în ele un drum către priveliști și mai sălbatice de singurătate silhuie. Ici-colo, razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrențuită și pa­lidă, ce se agăța de

crengile ciuntite și de trunchiurile năpădite de mușchi ale copacilor, sau smulgeau fîșii strălucitoare pajiștilor către care-și croiau drum.