Marea competitie

Marea Competiție

― Trezește-te, Rică, bate încet în ferestruică privighetoarea Veg. Acuși e ziuă…

Rică deschide ochii. Somnul nu vrea să-l lase din împărăția sa.

― Rică, trezește-te…

Brusc iepurașul sare în picioare.

Soarele încă nu a răsărit. Noaptea încet se retrage, păsărelele ciripesc, iar Veg își începe fermecătoarea sa melodie. Rică iese în pridvorul casei îmbrăcat doar în chiloței. E sfârșit de primăvară, e cald, florile de pe câmpie își împrăștie cu dărnicie parfumul și pe asemenea vreme ce poate fi mai frumos ca gimnastica de dimineață?

Unu, doi, unu, doi!

Înainte, înapoi!

Trei, patru, trei, patru!

Să începem alergatul!

zice Rică și face câteva cercuri în jurul căsuței sale. Apoi se oprește.

― Nu, nu e treabă bună… Să alergi de unul singur e pur și simplu plictisitor. Eh, oftează iepurașul. De când a plecat prietenul meu, cățelușul Doghi, nu mai am cu cine să alerg diminețile… Dar… nu pot să mă las de acest sport. A alerga înseamnă sănătate, dispoziție, voioșie, deșteptăciune. Da, da, cel de aleargă devine foarte deștept. Într-un corp sănătos – o minte sănătoasă! Urgent trebuie să-mi găsesc un nou prieten care va iubi sportul la fel de mult ca și mine!

― Hei, Veg! strigă Rică. Nu ai vrea să alergăm de câteva ori în jurul câmpiei?

― Cu cea mai mare plăcere, răspunde trist privighetoarea. Numai că… Piciorușele mele nu sunt făcute pentru alergat… Eu sunt o pasăre, Rică.

― Atunci… eu voi alerga, iar tu vei zbura! Va fi foarte distractiv! Ce zici?!

― Cu cea mai mare plăcere… Numai că, Rică… ieri motanul Tufă mi-a frânt o aripioară…

― Tufă, nemernicule! strigă Rică și într-o clipă e lângă privighetoare. Îl omor, Veg, mă crezi?

― Te cred, Rică…

― Arată aripioara! Ah, Veg, e grav! Adică nu… Nu e grav. Stai aici! Să nu pleci! Vezi munții de colo? Cunosc în munți o văgăună în care cresc niște floricele albastre, albastre! Sunt foarte tămăduitoare! O să-ți treacă durerea ca luată cu mâna! Așteaptă! zice iepurașul și o rupe la fugă.

Ajunge în munți, culege floricelele, se întoarce, aplică vreo câteva petale pe aripioara rănită, o înfășoară cu o pânză de păianjen și în sfârșit răsuflă ușurat:

― Gata, Veg… Ți-am salvat aripioara.

― Rică, e uimită privighetoarea, nu-mi vine să cred… Mi-a trecut… Chiar mi-a trecut! Rică ești un… vrăjitor… Un vrăjitor bun. De unde știi despre aceste flori?

― De unde, de unde… Când alergi toată ziulica – afli de una de alta… Pe scurt, Veg, orice vietate trebuie să alerge! O-o! Știu cine o să alerge împreună cu mine! Am plecat! Pa! Și cu aceeași viteză zboară în direcția pădurii de după imaș.

Trece de pădure, trece de o câmpie și iată-l pe Rică pe malul mării, lângă căsuța broscuței țestoase, Liz.

― Liz, ești acasă? bate în ușă iepurașul.

― Acasă, acasă, tu ești Rică?

― Eu, Liz, deschide!

― Alerg, Rică!

Trece o oră, trec două – nimeni nu se apropie de ușă.

― Liz, dacă nu vrei să mă vezi – spune-mi pe șleau! se enervează Rică. Nu mă fă să aștept… Nu am timp de pierdut.

― Vai! se arată în sfârșit broscuța. Cum poți să crezi așa ceva, Rică? Niciodată nu m-am grăbit ca acum. Numai că… Sunt o țestoasă. Țestoasele se grăbesc… foarte încet.

― Aoleu! Și eu care credeam că voi înconjura împreună cu tine Marea! Ce mă fac, Liz? Cum poți fi atât de înceată? Nu știai că dacă nu alergi, nu reușești nimic în viață? Fiecare secundă trebuie folosită și prețuită.

― Liniștește-te, Rică. Broscuțele țestoase nu au pentru ce să alerge. Știi câți ani am?

― Câți, Liz?

― O sută. Bunica mea are trei sute de ani și se gândește să mai trăiască câteva sute. Iar eu nu voi trăi mai puțin ca ea. Și atunci? Unde să mă grăbesc? De ce să mă grăbesc?

― Doamne, Liz, se crucește iepurașul. Să fi avut eu anii tăi… Știi pe câte le-aș fi reușit? Iar tu? Ce ai reușit în suta ta de ani?

― Păi… În prima sută nu prea am făcut multe. Sunt încă mică. În a doua sută… Eh… Am un vis. Vreau să merg în munți după apă dulce. Nu zic… Și apa sărată e bună. Dar apa dulce… O-o-o! Am auzit că nimic pe lume nu e mai gustos.

― Și câți ani îți trebuiesc ca să ajungi acolo?

― Păi… Probabil vreo cinci.

― Liz, adu gălețile. Ba nu… Le iau singur. Să nu pleci nicăieri! De fapt… Ce zic? Nu ai unde să pleci! Așteaptă! strigă Rică care aleargă cu două găleți în direcția munților și Liz nici nu reușește să se dezmeticească că iepurașul, cu gălețile pline, e deja înapoi.

― Iată… Ți-am adus… Apă dulce din munți. Bea. Să nu faci economii. Îți pot aduce în fiecare zi. Pa, Liz! Mă grăbesc, zice iepurașul și iarăși e pornit pe fugă în căutarea unui prieten care să alerge cu el.

În mijlocul câmpiei o întâlnește pe văcuța Milca – o mare pictoriță ce desenează mereu.

― Știu, zâmbește Milca. Vrei să mă rogi să alerg diminețile… Dar, Rică, nu pot. Privește, arată ea spre vițelușul de alături, Luș e încă mic. Nu-l las singur nici pe o clipă. Nici chiar după vopsele nu pot să mă duc.

― Ți s-au terminat vopselele, Milca?

― Da, Rică, oftează văcuța. Acesta e ultimul meu tablou. Uit de pictură până crește Luș.

― Nu trebuie să uiți, zice iepurașul. Îți aduc imediat vopsele. Mai ales că trebuie să-l văd urgent pe Doghi. Prietenul meu trăiește acum în orașul de după munți.

Și Rică aleargă. Se întoarce cu vopselele și cu Doghi.

― Milca, întreabă cățelul. Nu l-ai văzut cumva pe Tufă?

― Cum să nu, răspunde văcuța, uite-l colo, îi sticlesc ochii după vrăbiuțe…

Până la urmă lui Rică i se face milă de motanul hrăpăreț, îl roagă pe Doghi să-l lase în pace. Tufă promite solemn că niciodată nu va mai anina păsărele, îi ajung șoriceii care mișună pe imaș, după o sperietură zdravănă scapă cu blănița întreagă, pleacă pleoștit, dar nu fără să mormăie pe sub mustăți: „Las-că mă răzbun eu, clăpăug nenorocit. Pârâciosule…”

Doghi se întoarce în orașul său, Rică rămâne trist, însă nu se dă bătut. Marea Competiție e prea importantă pentru el.

La fiecare început de vară – pe imaș se adună toți iubitorii de alergat. Cine ajunge primul lângă ușa colibei lui moș Mură, ce se află în munți, primește de la bătrânul urs zarzavaturi crescute în grădina sa. Nu că Rică nu ar avea zarzavaturi. Întrecerea e importantă. E atât de plăcut să fii primul… Pe de altă parte cum să ajungi primul dacă nu faci antrenamente? Și cum să faci antrenamente dacă nu ai cu cine?

― Vă-hă-hă! se bate Rică peste ureche. Guță! Cum am putut să uit? Și imediat aleargă la căsuța purcelușului.

― Guță! strigă el încă de departe. Ieși afară!

― Ce te-a apucat, Rică? Strigi de parcă dau turcii, e supărat purcelușul. Nu toată lumea se trezește odată cu zorii, ca tine…

― Aoleu, Guță, nu cumva dormeai?

― Ei și? Dormeam… Îmi place să dorm.

― Guță, acuși e seară…

― Cum adică? se sperie purcelușul. Eh, oftează el. De fiecare dată pun ceasul, vreau să mă trezesc devreme, mă trezesc… și adorm înapoi. Nu știu ce să mai fac, zău…

― Îți spun eu. În fiecare dimineață o să vin să te iau să alergăm împreună.

― Nu pot, Rică.

― De ce? e nedumerit urechiatul.

― Fiindcă… Fiindcă… Rică, nu știu ce se întâmplă, dar pe zi ce trece ușa mea se face tot mai îngustă, nu mai pot să ies afară.

― E grav… Ba nu e grav… Guță, ușa n-are nici o vină. Tu te îngrași. Dacă o duci tot așa degrabă vom fi nevoiți să stricăm căsuța ca să te salvăm. Pe scurt… De mâine alergăm.

― Alergăm, alergăm, dar… cum ies din casă?

― Guță, ferește-te. Lasă-mă să trec, zice Rică și întră în cămăruța purcelușului.

Doamne sfinte! își pune lăbuțele în cap iepurașul. Guță, cum trăiești într-o asemenea mizerie!? De parcă ai trăi pe-o movilă de gunoaie! E de la sine-înțeles de ce nu te trezești! Aerisește și fă curat! Bine, bine. Te ajut. În seara asta să nu mănânci nimic. Mâine dimineață vei încape pe ușă… Îți promit!

A doua zi, dis-de-dimineață, Guță aleargă gâfâind, împreună cu Rică, dar peste câteva zile uită de gâfâit și principalul e că ușa s-a lărgit de-a binelea. Mai trece un timp, purcelușul aproape că-l întrece pe Rică și nu știe că acesta micșorează pasul ca să-i dea lui curaj.

― Rică, e mândru de sine purcelușul, când o să ajung primul lângă coliba lui moș Mură, în afară de un coș plin cu ghinde – o să-l rog pe moșneag să pună acolo și câțiva morcovei, căci cum n-ai da, ție ți le datorez pe toate! Bine, Rică?

― Da, da, răspunde Rică. Iar dacă ajung eu primul, în afară de un coș plin cu morcovi, o să aduc și câteva ghinde.

Au rămas doar trei zile până la Marea Competiție. Într-o dimineață cei doi se antrenează, când dintr-un tufiș, pe neașteptate, pe dinaintea lui Rică trece în fugă motanul Tufă. Iepurașul se ferește de frică să nu-l strivească pe motan, se împiedică și rămâne nemișcat.

― Ha, ha, ha! râde mulțumit în sinea sa Tufă. Așa-ți trebuie, pârâcios nesuferit! Ți-am promis că o să mă răzbun?!

În scurt timp vestea că iepurașul și-a frânt un picioruș face ocolul câmpiei. Ba se duce și mai departe. Privighetoarea zboară ca vântul în munți după floricelele albastre. În casa lui Rică se adună toți prietenii săi. Milca îi aduce o străchinuță cu frișcă și îi pare rău că e atât de mare și nu poate să intre ca să-l salute și să-i ureze personal însănătoșire grabnică. Parcă toți sunt prezenți când deodată cineva bate la ușă.

― Cine să fie? se întreabă iepurașul.

― Eu sunt, Rică, intră grăbită în căsuță broscuța țestoasă Liz. Am greșit când am zis că o țestoasă nu poate să alerge. Poate, Rică, dacă cel mai bun prieten al ei e la ananghie. Ți-am adus un oușor. Oul de țestoasă face minuni.

Rică își privește prietenii și ochișorii i se umplu de lacrimi.

― Nu, își zice el. Nici o competiție din lume nu-ți poate înlocui prietenii. Și e fericit că are atât de mulți.

Marea competiție o privește la televizor:

― Rică! îi strigă de pe ecran Guță. Pregătește masa! Îți aduc cei mai dulci, cei mai gustoși morcovi din lume!