Matase frantuzeasca

Matase frantuzeasca de Sandra Brown

O gaiță albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaița ciuguli o înghițitură de apă și își luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viță de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor și pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui.

— Și Rapunzel își lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prințul se folosi de grelele cosițe pentru a urca zidul de piatră al turnului.

Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenție, își privi mama cu scepticism, întrebând–o:

— Dar nu doare, mama?

— În povești, nu, draga mea.

— Aș fi vrut să am și eu părul lung și auriu, spuse fetița oftând melancolic.

Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i ușor buclele roșietice răzvrătite:

— Frumusețea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte.

Liniștea din curte fu brusc întreruptă când mătușa Laurel dădu buzna val–vârtej pe ușa despărțitoare.

— Mary Catherine, au venit din nou! Și, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire.

Mary Catherine își privi absentă mătușa.

— Cine a venit?

Claire știa. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune același lucru, ea îl ținea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă și a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonașul mătușii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoțit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătușa Laurel și cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo.

Claire nu înțelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuții.

Totdeauna o lăsau pe mătușa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize și pe mătușa Laurel o supărase și mai tare. Claire se furișă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică și invizibilă.

O cuprinse teama și inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic.

— Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătușa Laurel tremurându–i bărbia și mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ținea la fel de mândru ca și gaița cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc.

— Bună dimineața, domnișoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca și rânjetul forțat de pe măștile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar și în aer liber îi simțea mirosurile grețoase de ulei de păr și bomboane pentru reîmprospătarea respirației.

Cuvintele mătușii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată ușurel pe umăr și să îi cânte încetișor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furișa afară din casă în timpul crizelor?

— Nu mai aveți de ales în ceea ce privește tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ștearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă.

Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână.

— Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreți să primească tot ce este mai bun, nu?

Mary Catherine își duse mână subțire la piept, pipăind șiragul de perle de pe gulerul din dantelă.

— Eu nu înțeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse:

— Stați liniștită, domnișoară Laurent, fetița dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită.

După care îi făcu femeii un semn brusc din cap și ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braț.

— Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă și umedă a femeii și dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea!

— Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulți alți copii cu care să te joci. O să–ți placă, îți promit.

Claire nu o credea. Avea nasul ascuțit și ochi vicleni ca ai șobolanilor care mișunau printre lăzile de gunoi de pe străduțele din cartier. Nu era drăguță, blândă și frumos mirositoare și, chiar când încerca să vorbească blând, vocea ei nu avea tonul melodios al mamei.

— Nu merg, spuse Claire cu încăpățânarea unui copil de cinci ani. Nu merg nicăieri fără mama mea.

— Mă tem că va trebui.

Femeia se întinse iar după ea și de astă dată reuși să o țină, deși fetița se zbătea să se elibereze.

— Nu! Nu!

Unghiile femeii se înfipseseră în brațul ei, străpungându–i pielea.

— Dă–mi drumul! Vreau să rămân cu mama și cu mătușa Laurel!

Tipa, se zbătea, dădea din mâini și din picioare, își înfigea tocurile pantofiorilor negri în cărămidă și făcea tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, numai să scape din strânsoare, dar era inutil. Mătușa Laurel își revenise și îl ocăra pe bărbat pentru faptul că despărțea un copil de mama lui.

— Mary Catherine suferă de crize de melancolie, dar cine nu suferă de așa ceva? Numai că ale ei sunt mult mai profunde. Dar e o mamă minunată. Claire. O adoră. Vă asigur că e total inofensivă.

Surdă la rugămințile fierbinți ale mătușii Laurel, femeia o trăgea pe Claire în bucătărie. Copila se uită înapoi și văzu că mama ei rămăsese tot pe scaun, scăldată de lumina blândă a soarelui.

— Mama! Strigă ea. Mama, nu–i lăsa să mă ia!

— Încetează odată cu țipetele astea! Îi spuse femeia și o scutură atât de tare, încât Claire își mușcă limba, ceea de o făcu să urle și mai tare de durere.

Trezită din amorțeală de țipetele fiicei ei, Mary Catherine își dădu seama deodată că micuța era în primejdie. Se ridică de pe scaun cu atâta avânt încât îl răsturnă, spărgând și două cărămizi. Alergă la ușa despărțitoare și, tocmai când să ajungă, bărbatuf îi puse o mână pe umăr.

— Nu ne mai puteți opri de data asta, domnișoară Laurent. Avem dreptul să vă luăm fetița.

— Dar înainte o să vă omor, spuse Mary Catherine și, înșâăcând o vază de pe măsuța de pe verandă, îl lovi în cap.

Cristalul greu, în contact cu carnea, făcu un zgomot oribil și pe tâmpla lucrătorului de la asistența socială apăru o rană de câțiva centimetri. Mary Catherine lăsă apoi să îi cadă vaza, care se făcu fărâme. Apa udase toată partea din față a costumului închis la culoare al bărbatului, iar trandafirii căzură la întâmplare la picioarele lor. Urlă de furie și de durere.

— Total inofensivă pe dracu’, îi strigă el în față mătușii Laurel care venise să o calmeze pe Mary Catherine.

Cu gura plină de sânge, Claire continua să se lupte cu femeia care o târa prin casă. Bărbatul venea și el după ele ținându–și batistă la tâmpla pentru a opri sângele care șiroia. Înjura fără pic de jenă.

Claire își ținu cât putu privirea ațintită asupra mamei ei. Chipul lui Mary Catherine era distorsionat datorită chinurilor de a scăpa din mâinile mătușii Laurel. Brațele îi erau întinse rugător spre fiica ei.

— Claire! Claire! Fetița mea!

— Mama! Mama! Mama! …

Claire se ridică deodată în capul oaselor în patul ei mare. Răsufla greu și nu putea să își revină. Gura îi era uscată și gâtul o durea fiindcă țipase în somn. Cămașa de noapte i se udase de transpirație.

Dădu la o parte pătura, își ridică genunchii la piept și își rezemă fruntea de ei. Nu își înălță capul decât după ce dispărură toate urmele coșmarului și demonii amintirii se retraseră înapoi în vizuinele din subconștientul ei.

Se dădu jos din pat și se. Duse în camera mamei ei.’Mary Catherine dormea liniștită. Ușurată, Claire bău puțină apă de la chiuveta din baie și se întoarse în dormitor, își puse o altă cămașă de noapte curată și îndreptă așternutul înainte să’se urce iar în pat. Știa foarte bine că avea să mai treacă ceva timp până va adormi din nou.

În ultima vreme începuse să aibă în mod frecvent coșmaruri care o sileau să retrăiască cele mai groaznice momente ale copilăriei ei chinuite. Sursa acelor vise nu îi era deloc necunoscută. O cunoștea. Era aceeași prezență malefică ce amenința acum liniștea și siguranța pe care le păstrase cu atâta sârguință.

Crezuse că toate necazurile acelea fuseseră îngropate atât de adânc, încât nu aveau să mai fie nicicând scoase la lumină. Dar erau reînviate de un intrus răuvoitor, care reprezenta o amenințare pentru cei dragi ei. Făcea prăpăd în viața ei.

Dacă ea nu avea să ia măsuri drastice pentru a schimba cursul evenimentelor, el avea să–i distrugă viitorul pe care și–l plănuise.

Capitolul unu

Reverendul Jackson Wilde fusese împușcat în cap, în inimă și în testicule. Imediat, Cassidy își dădu seama că acesta era un indiciu însemnat.

— Ce porcărie.

Remarca medicului examinator era foarte întemeiată, își spuse Cassidy. Bănui că arma crimei era un revolver mic, de calibrul 38, cu care se trăsese de la mică distanță. Gloanțe cu vârful găurit. Era clar că agresorul voise să își facă praf victima.

Țesuturi umane erau împrăștiate pe tăblia de la căpătâiul patului și pe așternuturi. Salteaua era îmbibată cu sângele care forma o baltă sub trupul, care, în afară de răul făcut de gloanțe, nu fusese nici măcelărit, nici dezmembrat. Era înfiorător, dar Cassidy văzuse lucruri și mai oribile.

Ceea ce făcea ca scena să pară deosebit de murdară era identitatea victimei. Cassidy auzise acea știre uluitoare la radioul din mașină în timp ce se lupta cu traficul intens de dimineață. Imediat executase o întoarcere ilegală, deși nu avea ce să caute la locul crimei fără autorizație. Polițiștii care înconjuraseră hotelul Fairmont îl recunoscură și automat crezură că reprezenta oficial Procuratura din Orleans Parish. Nimeni nu îl întrebase ce căuta în apartamentul San Louis de la etajul al șaptelea, plin de anchetatori, care în dorința de a aduna cât mai multe mărturii, erau gata–gata să le distrugă.

Cassidy se apropie de medicul examinator.

— Ce părere ai, Elvie?

Doctorița Elvila Dupuis era o femeie solidă și cu părul cărunt. Viața ei sexuală constituia permanent un subiect de bârfă, dar nimeni nu vorbea din proprie experiență. Pe Elvie o plăceau câțiva și o disprețuiau cei mai mulți. Cu toate acestea, nimeni nu îi punea la îndoială competența profesională.

Lui Cassidy îi plăcea foarte mult să o aibă alături dacă era o martoră a acuzării. Putea fi sigur că răspunsurile ei erau directe și clare. Când depunea jurământul pe Biblie părea sinceră. Avea totdeauna o influență puternică asupra juraților.

Drept răspuns la întrebarea lui, patologul între două vârste își așeză ochelarii mai bine pe fața pătrată.

— Prima mea bănuială este că rana de la cap l–a dat gata. Glonțul a distrus aproape întreaga materie canușie. Rana din piept pare puțin prea la dreapta pentru a–i fi putut atinge inima, deși, până nu–i deschid pieptul, nu pot să exclud posibilitatea de a fi fost, totuși, o rană mortală, împușcătura primită în testicule nu l–ar fi ucis, probabil, nu pe loc, spuse ea și, ridicându–și privirea spre procurorul adjunct, zâmbi cu subînțeles. Dar, cu siguranță, n–ar mai fi avut niciun fel de viață amoroasă.

Cassidy clipi în semn că era de aceeași părere.

— Mă întreb care o fi fost trasă prima.

— N–aș putea spune.

— Cred că aceea din cap.

— De ce?

— Pentru că aceea din piept, dacă nu l–ar fi ucis, l–ar fi imobilizat.

— Plămânii i s–ar fi umplut. Și?

— Și dacă cineva m–ar împușca în testicule aș încerca în mod reflex să mă apăr.

— Să mori strângându–le?

— Cam așa ceva. Ea clătină din cap.

— Brațele lui Wilde erau în lături. Nu există niciun semn că s–ar fi luptat sau că ar fi reacționat în vreun fel. Cred că se simțea cât se poate de liniștit în compania persoanei care l–a scos din circulație. S–ar putea să fi dormit chiar. Să nu fi văzut nimic.

— Se întâmplă foarte rar așa ceva, murmură Cassidy. La ce oră crezi că s–a–ntâmplat?

Ea ridică mâna dreaptă a cadavrului și i–o răsuci la încheietură pentru a–și da seama cât de rigidă era.

— Pe la miezul nopții. Poate chiar mai înainte. Lăsând mâna să cadă înapoi pe cearceaf, întrebă:

— E al meu acum?

Cassidy mai aruncă o ultimă privire cadavrului, după care spuse:

— Chiar te rog.

— Voi avea grijă să primești o copie a raportului privind autopsia imediat ce îl voi termina. Nu suna și nu mă bate la cap înainte, pentru că va dura mai mult.

Doctorița Dupuis bănuise că el avea să preia cazul. Deocamdată nu își lămurise poziția, dar era numai o chestiune de timp. Avea să aibă acel caz. Dându–se într–o parte pentru a lăsa medicii să își facă treaba, Cassidy cercetă cu privirea dormitorul de hotel. Articolele de pe noptieră fuseseră deja acoperite cu o pulbere pentru amprente. O peliculă fină de culoare neagră se întindea peste tot. Diverse obiecte erau puse cu grijă în pungi de plastic și etichetate. Jaful se excludea dintre motive, deoarece printre lucrurile de pe noptieră se afla și un ceas de mână Rolex.

Un polițist fotograf își făcea meseria, în timp ce un altul, cu mănuși chirurgicale, căuta în patru labe fire de păr pe covor.

— Presa a fost primită?

— Nu, răspunse ofițerul care era în genunchi.

— Țineți–i la distanță cât mai mult posibil și nu divulgați nicio informație vitală. Biroul nostru va pregăti o declarație, mai târziu, în cursul zilei de azi, când vom ști mai multe.

Ofițerul încuviință din cap în semn că înțelesese instrucțiunile. Lăsând polițiștii să lucreze, Cassidy porni prin salonașul apartamentului. Draperiile opace fuseseră trase peste amândoi pereții de geamuri, făcând ca încăperea să pară întunecată și sumbră, în ciuda decorațiunilor pastel și albe. Ghemuită într–un colț al canapelei din catifea de culoarea piersicii, era o tânără cu capul plecat și cu fața îngropată în mâini, care suspina fără să se poată stăpâni. Lângă ea se afla un tânăr care părea nervos, speriat chiar, încercând în zadar să o liniștească. Erau chestionați de către un detectiv de la departamentul de omucideri al poliției din New Orleans. Howard Glenn lucra în acel departament de mai mult de douăzeci de ani, deși era un om pe care colegii nu prea îl plăceau. Aspectul lui nu atrăgea compania nimănui și nu cerea prietenie. Era prost îmbrăcat și neîngrijit, fuma continuu țigări Camel fără filtru și, în general, arătarea un personaj dintr–un film pesimist al anilor ’40. Însă era foarte respectat în lumea justiției pentru metodele lui perseverente de investigație. Când se apropie, Glenn îi aruncă o privire și spuse:

— Hei, Cassidy, ai ajuns foarte repede. Te–a trimis Crowder?

Anthony Crowder era procurorul din Orleans Parish, șeful lui Cassidy. Ocoli întrebarea și făcu un semn spre cei doi de pe canapea.

— Cine sunt?

— Tu nu te uiți la televizor?

— Nu la programele religioase. Nu i–am văzut niciodată spectacolul.

— …

Întorcând capul, Glenn îi spuse atunci încet, ca să audă numai el:

— Păcat. Acum e neutralizat.

Cassidy aruncă o privire peste umăr în dormitor, unde Elvie Dupuis supraveghea mutarea cadavrului introdus în sacul de plastic de pe pat pe targa.

— Cu siguranță.

— Ei sunt soția evanghelistului, Ariei Wilde și fiul lui, Joshua, îl informă Glenn.

Tânărul își ridică privirea spre Cassidy, care. Îi întinse mâna.

— Sunt procurorul adjunct Cassidy.

Joshua Wilde îi strânse mâna cu destulă fermitate, dar avea mâini moi, catifelate, bine îngrijite, în niciun caz ca ale unui muncitor. Ochii căprui erau expresivi, iar părul de un șaten cenușiu era lung și ondulat în creștet. Arăta bine, aproape drăguț. Dacă s–ar fi născut cu un secol sau două mai devreme, pe un alt continent, ar fi frecventat cu siguranță saloane elegante și ar fi scris poezie romantică. Cassidy se îndoi că aruncase vreodată o minge de baseball, dormise sub cerul liber, sau jucase vreun joc băiețesc în viața lui. Vocea îi era la fel de sudică și de cultivată ca un butoi de Jack Daniels.

— Găsiți–l pe monstrul care i–a făcut așa ceva tatălui meu, domnule Cassidy.

— Asta am de gând să fac.

— Și aduceți–l în fața justiției.

— Pe ei? Sunteți sigur că un bărbat v–a ucis tatăl, domnule Wilde? Joshua Wilde se fâstâci.

— Deloc. Voiam să spun doar… am folosit pronumele masculin într–un sens generic.

— Deci ar fi putut fi și o femeie.

Până în momentul acela, văduva nu fusese atentă, continuând să plângă într–o batistă de hârtie. Deodată, Ariei Wilde. Își aruncă spre spate părul deschis la culoare și drept și îl fixă pe Cassidy cu o privire sălbatică și fanatică. Fața ei nu avea mai multă culoare decât veioza albă de pe masă, dar avea niște ochi albaștri, frumoși, scoși în evidență de gene foarte lungi și de sclipirea lacrimilor.

— Așa rezolvați cazurile, domnule… cum ați spus că vă cheamă? Cassidy.

— Rezolvați crimele prin jocuri de cuvinte?

— Uneori, da.

— Nu sunteți mai bun decât detectivul acesta, spuse ea, strâmbându–se disprețuitor în direcția lui Howard Glenn. În loc să se ducă după ucigaș, ne tot pune întrebări lui Josh și mie.

Cassidy schimbă cu Glenn o privire plină de înțeles. Detectivul ridică din umeri dându–i voie tui Cassidy să intervină.

— Înainte să „ne ducem după ucigaș”, doamnă Wilde, explică el, trebuie să aflăm exact ce i s–a întâmplat soțului dumneavoastră. Ea strigă atunci arătând spre patul plin de sânge din camera alăturată:

— Nu este evident ce i s–a întâmplat?

— Nu totdeauna.

— Noi nu știm ce i s–a întâmplat, jeli ea teatral înainte de a–și duce batista la buzele lipsite de culoare. Credeți că dacă am fi știut că va fi ucis în seara asta, l–am mai fi lăsat singur în apartament?

— Amândoi ați plecat lăsându–l singur pe reverendul Wilde? Unde ați fost? Întrebă Cassidy așezându–se pe marginea canapelei alăturate și aruncându–le o privire foarte atentă femeii și fiului ei vitreg. Amândoi păreau de aproximativ treizeci de ani.

— Eram în apartamentul meu. Repetam, răspunse Josh.

— Repetați?

— Doamna Wilde cântă la toate slujbele în turnee și pentru programele televizate, iar domnul Wilde aici de față cântă la pian, îl lămuri Glenn.

Frumos din partea lui Jackson Wilde să facă din preoție o afacere de familie, își spuse Cassidy, care avea deja idei preconcepute în legătură cu predicatorii de la televiziune și, deocamdată, nu descoperise nimic care să iasă din acel stereotip.

— Unde este apartamentul dumneavoastră, domnule Wilde? Întrebă el.

— Puțin mai încolo pe hol. Tata rezervase toate camerele de la acest etaj.

— De ce?

— Așa se obișnuiește. Pentru garantarea intimității. Adepții tatei sunt în stare de orice pentru a se afla cât mai aproape de el. Iubea oamenii, dar avea nevoie de odihnă și singurătate între slujbe. El și Ariei locuiau în acest apartament, iar eu l–am luat pe următorul mai mare pentru a avea loc și un pian.

Cassidy își îndreptă atenția asupra proaspetei văduve.

— Acest apartament are două dormitoare. De ce nu dormeați cu soțul dumneavoastră? Doamna Wilde răspunse pufnind disprețuitor:

— M–a mai întrebat și el acest lucru, zise ea a–runcând din nou o privire de subapreciere detectivului Glenn. M–am întors târziu aseară și n–am vrut să–i tulbur odihna lui Jackson. Era epuizat, așa că m–am culcat în celălalt dormitor.

— La ce oră v–ați întors?

— Nu m–am uitat la ceas.

Cassidy se întoarse spre Josh întrebător.

— V–ați uitat la ceas când a plecat din camera dumneavoastră?

— Mă tem că nu. Târziu, oricum.

— După miezul nopții?

— Mult mai târziu.

Deocamdată, Cassidy nu mai insistă.

— Ați vorbit cu soțul dumneavoastră când v–ați întors, doamnă Wilde?

— Nu.

— N–ați intrat să îl sărutați și să îi spuneți noapte bună?

— Nu. Am folosit ușa care dă direct în dormitorul meu. Ar fi trebuit să trec pe la el, spuse ea pe un ton plângăreț. Dar am crezut că doarme liniștit. Cassidy se uită la Glenn și cu o privire severă îl avertiză să nu facă vreo remarcă usturătoare, în schimb detectivul spuse:

— Din păcate, doamna Wilde nu a descoperit cadavrul soțului decât dimineață.

— Când nu a răspuns apelului de trezire, zise ea ștergându–și nasul cu batista. Când mă gândesc că a fost acolo… mort în tot acest timp… în vreme ce eu dormeam alături!

Se prăbuși pe fiul ei vitreg, care o cuprinse pe după umeri și îi șopti încet în păr.

— Bănuiesc că ajunge deocamdată, spuse Cassidy ridicându–se. Glenn îl conduse până la ușă.

— E cam împuțită treaba, nu?

— Nu știu, spuse Cassidy. Totul este prea potrivit pentru a fi o minciună.

Glenn scoase un sunet cât se poate de neatrăgător în timp ce își luă o altă țigară Camel din pachetul mototolit din buzunarul cămășii.

— Îți bați joc de mine, nu? Se vede foarte clar. Le ard călcâiele unul după celălalt și l–au aranjat pe predicator ca să nu le mai stea în cale.

— Poate da, spuse Cassidy incert. Poate nu. Glenn îl fixă cu viclenie aprinzându–și țigara.

— Un bărbat deștept ca tine n–o să se lase dus de niște frumoși ochi albaștri, nu, Cassidy? Și toate lacrimile acelea? Dumnezeule, până să vii tu se rugau împreună cu glas tare, spuse el și, după ce trase adânc din țigară, adăugă: Doar nu–i crezi?

— Sigur că–i cred, spuse Cassidy și ieșind întoarse capul și adăugă. Cam la fel cum cred că pot să urinez în toiul unui uragan. Coborî singur cu liftul, dar jos era un adevărat balamuc. Holul hotelului Fairmont era lung cât un bloc. În mod obișnuit, era un exemplu de rafinament și lux, cu pereții de un negru mai, cu mobila îmbrăcată în catifea roșie și ornamentată cu frunze aurii, un hotel extraordinar. Dar în dimineața aceea era înțesat de oameni frustrați și furioși. Polițiștii încercau să îi ignore pe reporterii care căutau să afle cât mai multe amănunte în legătură cu uluitoarea asasinare a lui Jackson Wilde. Oaspeții hotelului, care fuseseră adunați de poliție înainte și chestionați în sala de bal, erau acum lăsați să plece în mod sistematic; cu toate acestea, ezitau să plece înainte să–și fi vărsat mânia. Angajații hotelului erau și ei chestionați în timp ce încercau să împace clienții nemulțumiți.

Cassidy își făcu loc prin mulțimea gălăgioasă. Auzi cum o femeie cu un accent caracteristic Vestului Mijlociu spunea că în hotel era un psihopat liber și că erau toți condamnați să fie măcelăriți în paturile lor. Un individ striga cât îl ținea gura că „ei” aveau să audă totul, deși nu era deloc clar cine erau „ei”.

Discipolii reverendului Jackson Wilde, aflând de dispariția liderului lor, contribuiseră la crearea acelei agitații adunându–se în hol și transformându–l temporar într–un altar. Plângeau din belșug și cu zgomot, ținând reuniuni spontane de rugăciune, înălțând imnuri și invocând mânia Celui Atotputernic asupra celui care îl ucisese pe teleevanghelist, îndreptându–se spre intrarea dinspre University Street, Cassidy încercă să evite presa, dar nu reuși. Reporterii îl asaltară.

— Domnule Cassidy, ați văzut…

— Nimic.

— Domnule Cassidy, era…

— Fără comentarii.

— Domnule Cassidy…

— Mai târziu.

Își făcu drum printre ei, ferindu–se de camerele de luat vederi, ocolind microfoanele întinse și refuzând cu prudență să declare ceva înainte ca procurorul Crowder să îl însărcineze cu preluarea cazului asasinării lui Wilde. Presupunând că acest lucru avea să se întâmple. Nu, nu putea să existe nicio îndoială. Crowder trebuia să o facă. Cassidy își dorea atât de mult acel caz, încât aproape că îi simțea gustul. Și, în plus, avea mare nevoie de el.

Yasmine trecu țanțoșă pe ușa automată a Aeroportului Internațional din New Orleans. Un comisionar, micșorat din cauza înălțimii ei uluitoare și uimit de picioarele care ieșeau de sub fusta mini din piele, mergea în spate cărându–i cele două valize.

La"auzul unui claxon, Yasmine sări în mașina lui Claire, un Lebaron parcat lângă bordură așa cum se înțeleseseră. Valizele se îngrămădiră în portbagajul deschis de Claire printr–o apăsare a unui buton de pe bord, comisionarul își primi bacșișul și când Yasmine urcă lângă Claire, se zări puțin din coapsele cafenii și se simți un iz de parfum de gardenii.

— Bună dimineața, spuse Claire. Cum ai călătorit?

— Îți vine să crezi povestea asta despre Jackson Wilde?

Claire Laurent privi scurt peste umărul stâng și țâșni cu îndrăzneală în mijlocul traficului intens, îngreunat de autobuze și taxi–uri care luau sau aduceau pasageri de la sau la aeroport.

— Ce–a mai făcut de data asta?

— N–ai auzit? Îngăimă Yasmine. Dumnezeule, Claire, dar ce–ai făcut azi dimineață?

— M–am uitat pe facturi și… De ce?

— N–ai urmărit știrile la televizor? N–ai ascultat la radio?

Yasmine observă că la casetofonul mașinii era pusă o casetă.

— Intenționat am evitat să ascult știri toată săptămâna. N–am vrut ca mama să–l vadă cât este în oraș. Apropo, am primit o altă invitație pentru o dezbatere cu el, pe care am refuzat–o. Yasmine continua să își privească uimită cea mai bună prietenă și parteneră de afaceri.

— Deci, într–adevăr, nu știi.

— Ce? Întrebă Claire râzând. A atacat din nou Mătasea franțuzească? Ce–a mai spus de data asta, că o să ardem într–un foc veșnic? Că ar trebui să joc mai curat sau ceva de genul acesta? Că am de gând să corup principiile morale ale Americii cu prezentările mele pornografice ale corpului omenesc?

Yasmine își scoase ochelarii de soare mari și întunecați pe care îi purta atunci când nu voia să fie recunoscută și o privi pe Claire cu ochii ei de tigru care, timp de un deceniu, înfrumusețaseră coperțile a nenumărate reviste de modă.

— Reverendul Jackson Wilde nu va mai spune nimic despre tine, Claire. Nici nu va mai ataca Mătasea franțuzească sau catalogul nostru. Nu va mai face absolut nimic, scumpo, spuse ea în jargonul negrilor pe care îl folosise în copilărie. A fost redus la tăcere pentru totdeauna. Individul este mort.

— Mort? Întrebă Claire frânând brusc.

— Mai mort decât de–a binelea, cum obișnuia să spună mama.

Claire o privi fix, albă ca varul și neîncrezătoare și repetă: ––Mort?

— Se pare că a ținut o predică în plus și a enervat pe cineva atât de mult, încât a fost scos din circulație.

Claire își umezi buzele cu nervozitate.

— Vrei să spui că a fost ucis?

Un șofer le claxona furios, iar un altul făcu spre ele un gest obscen, depășindu–le. Claire făcu un efort pentru a–și lua piciorul de pe pedala de frână mutându–l pe accelerație. Mașina porni hurducat.

— Dar ce ai? Credeam că o să aplauzi? Vrei să trec eu la volan?

— Nu, nu, mă simt bine.

— Nu prea se vede. De fapt, arăți ca dracu’.

— A fost o noapte îngrozitoare.

— Mary Catherine? Claire scutură din cap.

— Niște coșmaruri care m–au ținut trează.

— În legătură cu ce?

— Nu contează. Yasmine, ești sigură în legătură cu Jackson Wilde?

— Am auzit la aeroport în timp ce–mi așteptam bagajele. Aveau un televizor în funcțiune în compartimentul destinat liniilor aeriene Avis. Lumea se strânsese grămadă în jurul lui. Am întrebat pe cineva ce se întâmpla, așteptându–mă la ceva de genul exploziei navetei Challenger. Dar omul mi–a spus: „Tele–predicatorul ăla a fost împușcat azi–noapte”. Și, din moment ce eu am o păpușă vrăjitoare cu chipul unui anume telepredicator, am devenit evident foarte curioasă. M–am strecurat mai aproape de televizor și am auzit cu urechile mele.

— La Fairmont a fost ucis? Yasmine o privi curioasă.

— De unde știi?

— Am auzit că acolo stătea. De la Andre.

— Andre. Am uitat de el, dar avea altceva de făcut în djmineața asta, înainte ca Yasmine să mai spună ceva despre prietenul lor comun, Claire puse altă întrebare:

— Cine a descoperit cadavrul?

— Soția lui l–a găsit dimineața în pat găurit de trei gloanțe.

— Dumnezeule. La ce oră l–a descoperit?

— Oră? La naiba, habar n–am. N–au spus. Și ce importanță mai are?

Yasmine își scoase atunci baticul roșu lăsându–și liber părul lung și bogat tipic african, pentru care era atât de renumită. Din poșeta foarte mare luă câteva brățări pe care și le strecură pe încheieturile fine ale mâinilor. Apoi, își puse o pereche de cercei de forma unor discuri uriașe. Numai cu aceste câteva schimbări cosmetice și imaginea celui mai celebru model etnic de după Iman începu să apară.

— Au arestat pe cineva?

— Nu.

Yasmine își coloră buzele apoi cu un ruj ajutându–se de o mică perie cu un vârf foarte fin și după ce își dădu și cu fard de obraz, își privi în oglindă chipul perfect din toate unghiurile.

Nu mai era oră de vârf, dar ca întotdeauna traficul era intens pe autostradă. Claire înainta cu ușurința pe care i–o dădeau experiența și obișnuința, doar toată viața ei trăise în New Orleans. Acum, de când Yasmine își împărțea timpul între New Orleans și New York. Claire se ducea de obicei să o ia de la aeroport.

— Ucigașul a lăsat vreun indiciu? Au găsit arma crimei?

Enervată, Yasmine închise oglinda la loc.

— A fost un buletin de știri, înțelegi? Cu foarte puține amănunte. Reporterii au fugit după un individ de la procuratură pentru a–i smulge o declarație, dar n–a spus niciun cuvânt. Ce–i cu atâtea întrebări?

— Nu–mi vine să cred că e mort, spuse Claire ezitând puțin înainte să rostească ultimul cuvânt, de parcă îi venea greu să o facă. A predicat la Superdom aseară.

— Au arătat câte ceva la știri. Parcă îl văd și acum pe ecran, cu fața roșie, cu părul alb zbârlit, strigând ceva despre foc și pucioasă, l–a rugat pe toți americanii să cadă în genunchi și să se roage pentru mântuire, spuse Yasmine ale cărei sprâncene lucioase se împreunară. Cum putea Dumnezeu să mai audă și rugăciunile altora dacă Wilde țipa atât de tare? Întrebă ea atunci și, înălțând din umeri, adăugă: Mă bucur că s–a terminat, în sfârșit. Acum n–o să ne mai supere.

Claire îi aruncă o privire tăioasă.

— N–ar trebui să spui așa ceva.

— De ce nu? Dacă asta simt. Sigur n–o să încep să plâng și să mă prefac că îi jelesc moartea, spuse ea și pufni batjocoritor. Ar trebui să i se dea ucigașului o medalie pentru că a scăpat țara de o pacoste.

Reverendul Jackson Wilde se folosise de programul său televizat pentru a face o adevărată campanie împotriva pornografiei. Considerase acea problemă ca fiind misiunea sa specială, promițând să desființeze obscenitățile din America. Predicile lui înfocate conduseseră mii de adepți la frenezie. Drept urmare, artiști, scriitori și alte persoane din domeniul artei creatoare au fost atacați virulent și personal, interzicându–i–se munca ce uneori le–a fost chiar denigrată.

Mulți vedeau în campania teleevanghelistului o amenințare mai mare decât interzicerea comercializării revistelor murdare. Considerau că punea în pericol drepturile garantate de Primul Amendament. Definițiile legale privind ceea ce era obscen și –ce nu, erau neclare și, din moment ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu reușise să stabilească niște limite clare, oponenții lui Wilde s–au împotrivit folosirii concepției lui mărginite ca un standard după care să se cântărească lucrurile.

Se declarase război, în orașe, mai mici sau mai mari, aveau loc conflicte în cinematografie, librării și muzee. Cei care se opuneau reverendului Wilde s–au trezit considerați cu toții „păgâni necredincioși”. Pentru orice adevărat credincios ei erau ereticii, vrăjitoarele, păgânii și persoanele anatemizate ale acestei ere.

Catalogul cu lenjerie Mătase franțuzească devenise pradă cenzurii lui Jackson Wilde și, prin urmare, Claire, creatoarea lui, fusese pusă într–o lumină foarte nefavorabilă. Timp de luni întregi, el atacase catalogul, punându–l în rând cu o mulțime de reviste pornografice. Yasmine fusese de acord când Claire îi spusese că e mai bine să îl ignore pe Wilde și acuzațiile lui ridicole decât să încerce să apere ceva ce niciuna din ele nu simțea că trebuie apărat.

Dar Wilde nu era ușor de ignorat. Când predicile lui nu au reușit să aducă răspunsul pe care îl dorea – o dezbatere televizată – s–a folosit de amvon pentru a le ataca personal pe Yasmine și pe Claire, calificându–le drept desfrânate, indecente și stricate. Predicile împotriva lor deveniseră și mai aprige când, cu o săptămână în urmă, venise la New Orleans, leagănul Mătăsii franțuzești. Yasmine fusese la New York cu alte afaceri, iar Claire trebuise să suporte atacul insultelor răutăcioase ale lui Wilde.

De aceea era Yasmine atât de uimită de reacția lui Claire la aflarea veștii despre moartea lui. Mătasea franțuzească era opera lui Claire, creația ei. Discernământul ei în afaceri, bogata imaginație și instinctul pentru ceea ce doreau femeile americane, făcuseră ca afacerea aceea cu comenzi prin poștă să se bucure de un imens succes. Pentru Yasmine însăși a însemnat prelungirea unei cariere care se apropia de sfârșit. Fusese salvarea ei, deși nici măcar Claire nu își dăduse seama în ce măsură.

Acum ticălosul acela, care amenințase să strice tot, era mort. După părerea ei acest lucru trebuia sărbătorit.

Claire, însă, vedea lucrurile altfel.

— Din moment ce Wilde ne declarase dușmanii lui și luând în considerare faptul că a fost ucis, nu cred că ar trebui să fim auzite că ne bucurăm de moartea lui.

— Am fost eu acuzată de multe lucruri, Claire, dar niciodată de a fi o persoană cu două fețe. Eu spun deschis ceea ce simt. În timp ce tu ai crescut într–o casă delicată, eu am fost nevoită să lupt ca să supraviețuiesc în Harlem. Eu mă mișc ca gangsterii, în vreme ce tu abia tulburi aerul când treci. Eu am o gură mare cât Tunelul Lincoln. Vocea ta e mieroasă. Dar și răbdarea ta are o limită, Claire Louise Laurent. Predicatorul ăsta te–a chinuit un an de zile, de prima dată când a scos catalogul din "amvonul lui aurit. A fost ca și cum propriul copil ți–ar fi fost certat. În public pentru că nu a fost cuminte. Ai suportat criticile lui cu un calm și o grație de care trebuie să te simți mândră, dar, sincer acum, în adâncul sufletului, nu te bucuri că ticălosul ăla e mort?

Claire privi o clipă în gol pe deasupra ornamentului de pe capotă.

— Da, zise ea apoi încet, în adâncul sufletului, mă bucur că ticălosul ăla e mort.

— Hmmm, cred că mai bine ți–ai urma propriul sfat și te–ai gândi să le spui altceva.

— Să le spun? Întrebă Claire ieșind din transă și Yasmine îi făcu semn spre următorul bloc.

Câteva microbuze ale unor posturi de televiziune cu antene satelit erau parcate de–a lungul străzii Peters în fața Mătăsii franțuzești. Reporteri și operatori video se foiau în jurul lor.

— La naiba, mormăi Claire. N–am niciun chef să fiu amestecată în treaba asta.

— Eh, curaj, scumpo, spuse Yasmine. Erai una din preferatele ale lui Jackson Wilde. Vrei–nu–vrei, ești amestecată în treaba asta până peste cap.