Mica Pasare-Uriasa

Mica Pasăre-Uriașă

― Auzi? zice tatăl Pasăre-Uriașă. Mi se pare că puiul ăsta nu e al nostru…

― Cum adică!? se supără foc mama Pasăre-Uriașă. Am văzut cu ochii mei când a ieșit din oul pe care eu, nu altcineva l-a ouat și clocit. Erau trei, la fel de mari. Mai întâi au plesnit ouăle din care au ieșit cei doi puișori uriași, ăsta nicidecum nu dorea să plesnească și fiindcă nu mai aveam răbdare – l-am spart cu ciocul. M-am mirat grozav când am observat că în găoace se află un prăpădit de puișor, care nu doar era micuț, dar și abia de mai respira. L-am scos de acolo, a stat câteva clipe, apoi imediat a început să alerge, să ciripească, mi-a zis mamă, mi-a zâmbit, ba chiar m-a sărutat, în timp ce frații lui nici până azi nu s-au învățat să meargă căci de, știi și tu – noi păsările uriașe mergem greu, nemaivorbind că numindu-ne păsări – niciodată nu ne înălțăm. E o adevărată minune ce se întâmplă cu mica Pasăre-Uriașă. Dar oricum, e puiul meu. Privește-l, e foarte drăgălaș. Și penele și ciocul și piciorușele sunt exact ca ale noastre, doar că sunt cu mult mai mici.

― Nu știu, nu știu… stă la îndoială tatăl. În neamul nostru nu s-a întâmplat să se nască asemenea piticanii. Totuși ai dreptate, la celelalte ne seamănă. Însă ce se va întâmpla atunci când iarba va crește? Se va pierde printre picioarele păsărilor uriașe, cineva din greșeală îl va strivi…

― Să nu dea Domnul! Îl voi purta toată ziulica pe spatele meu! strigă speriată mama Pasăre-Uriașă. Doar să nu pățească nimic!

Și iată că iarba se înaltă, puiul cel mic stă cocoțat pe spatele mamei, mama aleargă gâfâind de ici colo, ceilalți se uită chiorâș, dar cu ce e vinovat bietul că s-a născut mic printr-o mulțime de păsări mari? Nu-i pare bine, e mereu trist, vrea să facă ceva util, smulge un fir de iarbă, îl pune în cioc și începe să cânte. O melodie nemaipomenit de frumoasă izvorăște din acel firicel de iarbă… Sau poate din gâtlejul său? Nici el nu știe. Toate păsările stau în loc, ascultă melodia și nu pricep de unde vine căci neam din neamul lor nu a cântat. În fiecare dimineață, frumoasa melodie le trezește, în fiecare noapte adorm mângâiate de ea, le place la nebunie și poate dacă ar ști cine o cântă nu l-ar mai urî atât pe puiul pitic. Mica Pasăre-Uriașă nu are prieteni. Într-o zi, stând pe spatele mamei, tocmai când mama se odihnește, fâlfâie din aripi și aripile îl înălță. Se urcă până pe sub nori, străbate în zbor câmpia și imediat își dă seama că nu mai are nevoie de ajutorul nimănui. E minunat să zbori! E mult mai bine decât să poți păși. Toate acestea i se întâmplă fiindcă nu s-a născut atât de mare ca toți cei din specia lui. S-a născut ca să zboare.

― Voi zbura departe! își zice puiul de Pasăre-Uriașă. Voi găsi un loc unde iarba nu e prea înaltă, voi ciuguli fire de iarbă, voi merge, voi cânta, îmi voi face mulți prieteni printre păsările care nu sunt uriașe. Acum când zboară, nu va mai sta ca un trântor pe spatele altcuiva. Își va ogoi foamea acolo unde nu există primejdia să fie strivit.

Și mica Pasăre-Uriașă hotărăște să plece. O sărută pe mama, își ia rămas bun, se înălță, face câteva rotocoale pe deasupra cuibului, apoi dispare în zare.

Nu-i pare rău de nimic, știe că a venit timpul să se descurce de unul singur. Zboară până pe deasupra unei ape întinse, coboară pe mal. Vede că malul e frumos, iarba e verde, mustoasă, presărată cu fel de fel de floricele. Pe apă plutesc mulțime de păsări mici, viu colorate, îi place și hotărăște să se oprească aici. Ciugulește iarbă, apoi se așează să se odihnească după drumul lung.

― Nimeni nu se va mai uita chiorâș, căci acum, în comparație, sunt mare și voinic, îmi voi face cu ușurință prieteni, se gândește puiul. La picioarele lui vede o vietate stranie, verde, care sare foarte nostim. Nu pricepe cine e, dar mama îi povestise că pe lume trăiesc o mulțime de vietăți foarte mici.

― Ești o păsărică? Cum te numești? întreabă el.

― Oac! Oac! râde cu toată gura vietatea verde. Eu? Păsărică? Sunt o broscuță! Nu ai mai văzut broscuțe?

― Nu, recunoaște puiul. Broscuțele sunt păsări?

― Au! De pe ce lume vii? Cum poate o broscuță să fie pasăre? O broscuță e o… broscuță. Nu are pene. Ea nu zboară, doar cântă. Printre altele, există unele păsări rele care ne înfulecă pe noi – broscuțele. Nu cumva ești una dintre ele?

― Ce vorbești? Eu mănânc doar iarbă și frunze. Nu-ți fie teamă. Hai să fim prieteni! Ce-i drept aș vrea foarte mult să prietenesc cu păsările, dar nu sunt împotrivă să am prieteni și printre… broscuțe.

― Nici eu nu sunt împotrivă, mai ales că e pentru prima dată când am ocazia să fiu prietena unei persoane atât de mari și de impunătoare. Deci, prieteni!?

― Prieteni!

Și uite-așa puiul de Pasăre-Uriașă își găsește un amic de nădejde pe noul tărâm. Broscuța Oachiu îi face cunoștință cu împrejurimile și fiindcă e pasionată de cântec – nu ratează ocazia să se laude ce mare cântăreață e.

― Oac! Oac! Oac! Oac! cântă broscuța cât o ține gura, iar mica Pasăre-Uriașă nu pricepe.

― De ce țipi, întreabă el nedumerit, ai pățit ceva?

― Nu țip, cânt, răspunde broscuța. Pot să te învăț… sau poate că tu știi deja a cânta?

― Da… răspunde cu modestie puiul. Cântam când eram acasă… Din firul de iarbă… Aici nu există astfel de iarbă. Voi încerca să cânt din gură… Și mica Pasăre-Uriașă își drege glăsciorul, apoi din gâtlejul lui izvorăsc niște sunete atât de frumoase, de mângâioase încât toți locuitorii lacului se opresc în loc ca să le asculte. De unde aceste sunete? se întreabă. Văd pe mal o Pasăre-Uriașă, dar nu-și pot închipui că anume ea e posesoarea minunatului glas.

― Vai! strigă broscuța, îmi place! Acum că suntem doi cântăreți, hai să facem așa… Eu voi cânta noaptea, căci toată lumea s-a deprins să adoarmă ascultând cântecul meu, iar tu îți vei cânta melodia la revărsatul zorilor. Vei trezi soarele, se vor trezi păsările, iarba, furnicuțele și toate gâzele își vor începe ziua frumos datorită cântecului tău, ce zici? De acord?

Puiul de Pasăre-Uriașă uită de necazurile din trecut, cântă în fiecare dimineață, trezește toată suflarea, e fericit, doar că vrea nespus de mult să facă cunoștință cu păsările de pe lac. Ca să ajungă până la ele trebuie să învețe să înoate. Nu e o problemă, având o prietenă ca broscuța Oachiu. Abia de atinge suprafața apei că și lunecă pe oglinda strălucitoare. Se îndreaptă spre un cârd de rațe sălbatice, broscuța îl însoțește, dar apropiindu-se, rațele își iau zborul strigând îngrozite:

― Aoleu! Monstrul! A venit monstrul! Salvați-vă! O să ne mănânce! strigă ele și la strigătele lor tot păsăretul se înalță în aer. Doar lebedele rămân, privesc nepăsătoare, ba chiar cu dispreț la mica Pasăre-Uriașă și la Oachiu, iar faptul că grațioasele păsări albe nu și-au luat zborul, broscuța îl înțelege drept un semn apreciere pentru cântecul minunat al prietenului său.

― El este autorul… și interpretul cântecului ce ne trezește la fiecare revărsat de zori, zice ea cu timiditate, am venit să vă fac cunoștință căci e un cântăreț cum nu s-a mai văzut, cum nu s-a mai auzit…

― Ăsta!? strigă plină de sine una din lebede. Nu mă face să râd! Cine suntem noi și cine e el!? Plecați imediat de pe lac! Niciodată o frumoasă lebădă nu va fi de acord să-și arunce măcar privirea asupra unei păsări atât de… Nici nu vreau să vorbesc, adaugă ea cu dezgust. O pasăre enormă nu are cum să și cânte frumos. Barem de ar avea o înfățișare cât de cât agreabilă… Mai întâi să-și privească chipul în oglindă! Hai, gata! Ce mai așteptați!? Plecați! Nu sunteți binevenite aici! Și cârdul de lebede se îndepărtează în grabă.

― Nu fi trist, încearcă să-și mângâie prietenul cu o vorbă bună Oachiu. Lebedele sunt niște îngâmfate! Au spus vorbe grele, nedrepte. Dar dacă vrei… pot vorbi cu Zâna Câmpiei să te prefacă într-o păsărică mică, mică. Nimeni nu va mai zice că ești un… monstru. Toată lumea te va respecta, îți va cinsti cântecul… Mie însă îmi va fi întotdeauna dor de tine, de cel de… acum.

În fiecare dimineață, într-un tufiș de pe malul lacului cântă o păsărică căreia i s-a dus vestea în lume. Nu există o altă ființă ce ar putea-o întrece. Toată lumea o aude, o ascultă, rar însă cine o vede. Ea stă ascunsă printre frunzele tufișului, îi place singurătatea, nu are nevoie de prieteni. Uneori vine să o vadă o broscuță pe nume Oachiu. Zâmbește când își amintește că a fost o pasăre mică printre păsările uriașe, a fost o Pasăre-Uriașă printre păsările mici, iar acum e cea mai obișnuită păsărică. O păsărică fericită ce are un mare și adevărat prieten de care nu se va despărți niciodată și acest prieten se numește – Cântecul!