Muschetarul lui Cantemir

I

POPAS LA HANUL HAGIULUI

ătre sfârșitul unei toamne blajine, în cel din urmă pătrar al sutei a șaptesprezecea, moldovenii își măsurau în hambare roada trudei lor din anul ce trecuse și dădeau mulțămită milei pământului și cerului, că nu‑i podidise ca în alți ani cu secetă, sau potopuri. Se pornise o ploaie stăruitoare, cum se întâmplă adesea pe valea Siretului. Pământul desfundat cuprindea roțile până la osie, încât nu mai era chip să mai umble cărăușii, până la întâiul îngheț. De aceea cei prinși la drum pe o asemenea ticăloasă vreme se bucurau să se afle sub un acoperiș primitor, alăturea de un focușor bun, în fuga slobodă a gândurilor.

Așezat pe temelii vechi, hanul Hagiului albea prin pâclă, sub niște ulmi din alte vremi, la o răspântie de șleauri ce – apucau spre Roman și Piatra, către Baia și‑nspre valea Siretului și mai departe, către Iași, unde se afla Scaunul Țării Moldovei. Hagiul era un bărbat trecut prin multe, un mazil ce se potolise la anii bătrâneții, deschizând, la întoarcere din hagialâcul de la Rusalim, han cinstit, la drumul domniei. Și despre chipul în care tot creștinul găsea la dânsul un adăpost, hrană și primire cu voie bună – fără teamă de jecmănie sau de înjunghiere în puterea nopții – se dusese vestea și în Țara‑de‑Jos și în cea de Sus. Cu mulțumire se gândea fiecare ca să aibă a mâna peste noapte la hanul de sub ulmii bătrâni. Ba uneori, la o zi mare, se mai întâmplă să se găsească și pricină de mai lungă zăbavă, că tare dulce era vânatul din pivnițe, de unde‑l trăgea Hagiul în ulcioare noi, și bine‑i mai, ziceau din strune și din gură lăutarii ce coborau la acele zile către răscrucea de drumuri. Căci era o vreme când contenise prăpădul năvălirii podgheazurilor leșești și al ceambulurilor tătărești, precum se istovise și urgia strângătorilor de biruri, de se mai înseninaseră oleacă și inimile oamenilor o dată cu vămile văzduhului.

În înnoptarea aceea friguroasă, prea puțini drumeți poposiseră la han, fiindcă praznicele cele mari trecuseră, iar iarmarocul de peste apa Moldovei se pustiise de vreme rea. După ce‑și potoliseră foamea, cei câțiva cărăuși, adunați în jurul vetrei să‑și usuce obielele la focul la care ai fi putut frige un berbec întreg, prinseseră să pirotească. Doar doi dintre ei dovedeau că, mai mult decât la dulceața somnului, îi trăgea inima la voroavă. Că dulce‑i și sfatul cu soții la ceas de tihnă, când răpăie ploaia în dranițe și mai cu osebire când ai la puterea mâinii ulciorul cel plin.

Unul era un flăcău voinic și chipeș, puțin de ani, dar – precum se vedea – ager la minte și setos să mai afle din cele multe văzute sau auzite de celălalt drumeț care, om cu tâmplele cărunte și un pic adus de spate, părea, așijderea Hagiului, să fi trecut la viața lui prin aprige încercări. De vreo câteva clipe rămăseseră așa amândoi, pe gânduri, privind hârjoană vâlvătăilor din vatră la răbufnirile vântului ce se pornise iarăși să sufle și să șuiere. Umbrele lor, când creșteau uriașe, cotropind pereții înnegriți de fum, când se strângeau ghemotoc, sub scăunașele pe care vegheau. O opintire mai vârtoasă a viforului desprinse undeva, afară, un oblon care se bătu amarnic de zid. Flăcăul tresări și întoarse capul spre partea de unde venea huietul, cercând parcă să străbată cu privirea peretele de după care stăpânea peste lume adâncul nopții. Drumețul cel în puterea vârstei, căruia la sosire hangiul îi spusese: „Bun venit, Gheorghieș, frate”, pufni pe sub mustața stufoasă și fumurie, clătină din cap îngăduitor pentru puțina deprindere a flăcăului cu tainele firii, apoi grăi molcom:

— Aiasta nu ține mult… Azi s‑a arătat de către miazăzi șervețelul vărgat al curcubeului.

Flăcăul își desprinse privirea de pe zidul întunecat și, prinzând în ochii drumețului necunoscut o licărire de zâmbet, mormăi repezit, fără chef de cimilituri:

— Parcă nu s‑a arătat și ieri, moșule, și uite ce‑i mai trage! Parcă n‑ai fi de pe aici…

„Moșul” se întoarse către el cu oleacă de mirare, încât flăcăul rușinat adăugă mai mult ca pentru sine:

— Bine c‑au apucat oamenii să‑și culeagă bucatele…

Celălalt se aplecă, luă ulciorul, umplu mai întâi ulcica flăcăului, apoi și pe a lui și, după ce‑și înmuie mustața în rubiniul cel tare, urmă cu adâncă mulțumire în glas:

— Că și‑au strâns oamenii bucatele e, de bună seamă, lucru bun, dar mai sunt două și mai bune.

— Și care să f ie acelea? vru să afle tânărul, bucuros de iertarea celui sfătos.

— Întâi și întâi, că au fost bune bucatele.

— Ieste. Și al doilea?

— Că ne‑a hărăzit cel de sus un voievod care să mai abată urgia lăcustelor boierești, leșești și turcești de pe bucatele aiestea.

Flăcăul încuviință, furat parcă de alt gând, apoi, sorbind și el numai cu vârful buzelor, mai vru să știe ceva:

— Da’ vezi că eu de una tot nu mă dumiresc: cum face că vodă aista de‑amu nu se prea aseamănă cu cei de se tot perindară în anii din urmă? Că parcă‑i, cum să zâc, mai cu țara…

— Hei, d‑apoi altminteri nici că se putea. Constantin Cantemir Vodă e de baștină răzeș de‑al nostru, din ținutul Fălciului… Om zdravăn și suflet mare. Așa li‑i neamul Văzut‑ai că și la judecățile Divanului au astăzi cuvânt – și răzeșii noștri, olaltă cu bărbile cele pieptenate? Trunchiul bun, voinice!…

— Am mai auzit o minciună, că măria‑sa n‑ar fi știind carte, ci numai iscălitura a învățat de‑o pune pe hrisoave. Adevărat să fie? întrebă, cu o umbră de părere de rău, cel nevârstnic.

Celălalt se înveseli foarte și, stăpânindu‑și râsul, se grăbi să adeverească. În felul său:

— A fi, de bună seamă. Dar, vorba e, cine‑l ține de rău pentru atâta lucru? Ce folos că alții sunt tobă de carte, dar vând Moldova din trufie și din scârbă de norod. Unde mai pui că vodă a început să înalțe în boierie oameni mai tineri și mai de jos, „tot feciori de mojici, Codreni și Gălățeni” – cum spun boierii, cârtind pe la toate podurile – să mai știe și fruntea ce află talpa.

În clipa aceea, de afară se auziră iarăși niște bubuituri. De data asta nu mai era oblonul, căci prinseră să latre și dulăii, și îndată răsunară și glasuri de argățime. Apoi ușa de stejar ferecată a hanului fu scuturată de mai multe lovituri.

Dintr‑un ungher, cufundat în umbra care creștea pe măsură ce vâlvătăile din vatră începeau să se potolească, se ivi capul, cu ochi sfredelitori, al Hagiului. Desprinzând din cui o ghioagă ghintuită, se apropie de ușă și strigă, cu urechea la pândă:

— Cine e?

— Slujba domniei! răspunse de afară un glas puternic și poruncitor.

Zăvoarele grele scrâșniră, trase în grabă de hangiul înseninat dintr‑o dată la față. Ușa se deschise și flăcările din vatră, în care flăcăul tocmai aruncase niște vreascuri de fag, luminară chipul unui oștean de vreo patruzeci de ani, tăbăcit de vânturi și de soare. Părea ciudat că urmele unor bătălii care ținuseră să‑și cresteze răbojul pe pielea acestui obraz nu‑i înăspriseră căutătura.

— Bună seara, cinstite Hagiule! rosti el cu același glas înfricoșat, dar cumva parcă‑n șagă. Bucuroși de oaspeți la drum de sară?