Nourasul siniliu

Nourașul siniliu

Leizli nu e decât o vulpe. Cu ochii verzi, mari și triști.

Acum stă abătută în vizuina sa de la marginea unui aluniș și privește în gol. E noapte dar nu o prinde somnul. Alături dorm liniștit cele trei vulpițe ale ei. Grija cea mare a bătrânei vulpi e Veve – mezina. De când tatăl vulpoi a dispărut, micuța Veve a devenit de nerecunoscut. S-a închis într-o lume a sa în care e cu neputință să pătrunzi. Zile în șir umblă de una singură prin pădure și, lucru ciudat, se cațără prin copaci cu o repeziciune uimitoare. Uneori se urcă până-n vârf și balansează acolo ore-n șir.

Leizli nu știe de ce a dispărut Zeil. O fi părăsit-o pentru vreo altă vulpe, l-or fi împușcat vânătorii, l-or fi sfâșiat câinii… Așa ori altfel – Zeil nu mai e și ea nu are timp pentru lacrimi. Trebuie să-și îngrijească puii. O face cum poate. Dar îi este din ce în ce mai greu. Uneori se întoarce de la vânătoare obosită, cu blana ruptă, fără pic de vânat. Nu mai este vulpea cea de altădată. E fericită când aduce în vizuină măcar ceva de-ale gurii. Împarte prada în patru lăsându-și sie cea mai mică bucată. Vulpițele mari mănâncă cu poftă. Micuța Veve abia de se atinge de cărniță.

― Ce ai, Veve? o întreabă mama. De ce nu mănânci? Mănâncă! Cum vrei să devii o adevărată vulpe?

― Nu-mi place cărnița, răspunde Veve. Alunele sunt mai gustoase… Încearcă… Și Veve îi întinde câteva alune.

― Vai, Veve! strigă vulpea. Rușine! Unde s-a văzut ca o vulpe să ronțăie nuci?! Ce să fac cu tine, Veve? De ce nu vrei să înțelegi că noi nu suntem niște rozătoare?

Iată deci care e necazul mamei. Ce fel de vulpe va deveni puiul ei, cum va merge la vânătoare dacă nu se atinge de cărniță?

― Veve, Veve, de ce-mi faci una ca asta?

Deodată îi vine un gând salvator. Mezina nu mănâncă cărniță fiindcă probabil vrea să le rămână surioarelor sale mai mult. Asta e… Veve are o inimă bună… Negreșit că asta e. Leizli se liniștește, dar tot nu o prinde somnul. Oboseala însă își face efectul. E pe cale să adoarmă când aude o bătaie în ușă.

― Cine e? întreabă Leizli cu glasul plin de emoții.

― Sunt eu, mătușa Zul. Deschide!

Leizli deschide ușa și îi face loc mătușei să între.

― Ce întuneric e aici… Ce aer îmbâcsit… Aprinde lumina! Nu se vede nimic, bombănește mătușa.

Leizli aprinde opaițul. Întunericul se destramă un pic.

Iată deci cum arată această mătușă Zul. Auzise multe despre ea, dar o vede pentru prima dată. Se zvonește că e o vrăjitoare rea și răzbunătoare. Lumea zice că e putred de bogată, dar e atât de zgârcită încât nu dă nici un capăt de ață. Știe o mulțime de vrăji și dacă vrea e în stare să te prefacă rapid din vulpe într-o gâză oarecare. Leizli o privește și îi dârdâie dinții de frică.

― Am auzit de nenorocirea care s-a abătut asupra voastră, vorbește mătușa. Te-a părăsit Zeil… E un netrebnic. De altfel ca toți vulpoii… Tu însă nu te descuraja. Nu mai e Zeil, însă sunt eu. Am venit să te sprijin, să te ajut.

― Mulțumesc, mătușă…

― Nu-mi mulțumi! strigă brusc vrăjitoarea și pe Leizli o trec fiorii. Nu-mi mulțumi! Nu am nevoie de recunoștința nimănui. Îmi place să ajut. Doar atât…

― Bine, mătușă…

― Ba nu e bine deloc! Uite în ce mizerie trăiești! Nu ți-e rușine?

― Mi-e rușine.

― Să ajungi întru-n hal fără de hal, să ai o rudă atât de bogată și să nu-i ceri ajutorul?

― Mătușă, se vor trezi vulpițele, încearcă să o calmeze Leizli.

― Ha, ha, ha! Dorm atât de strâns încât nici cu tunul nu le trezești. Ai uitat că sunt vrăjitoare?

― Nu am uitat, mătușă…

― Aoleu! rânjește mătușa. Nu cumva ți-e frică? Proasto! Zău că ești proastă. Chiar crezi în ceea ce vorbește lumea? Da! E adevărat! Sunt vrăjitoare! Pot face multe rele. Însă să nu-i crezi pe cei ce zic că sunt nemiloasă. Am o inimă ca o pâine caldă. Dacă trebuie, pentru cei pe care îi iubesc, mă bag și-n foc. Iar tu îmi ești rudă și te iubesc. Îmi ești nepoată, Leizli. Maică-ta și cu mine am fost surori drepte. Sângele apă nu se face… Chiar dacă maică-ta era o proastă, o zăludă, o pacoste, o nenorocită! Tot una…

― Mătușă…

― Știu, știu… Nu trebuia să vorbesc astfel. E mama ta… Dar o uram! Mă sufocam de tare ce o uram! Pot să-ți spun și de ce.

― Nu vreau să știu, mătușă.

― Ba trebuie, trebuie! Vrei sau nu, tot îți voi spune. Ascultă! Asculți, Leizli?

― Ascult, mătușă.

― Îți zic purul adevăr. Întotdeauna am fost sinceră. Nu am ce ascunde. Am urât-o, Leizli, de îndată ce mi-am dat seama că ea e a naibii de frumoasă, iar eu sunt a naibii de urâtă. Cum puteam să n-o urăsc, zi și tu?

― De ce s-o urăști? Îți era soră. Puteai s-o iubești, să te bucuri pentru ea.

― Să mă bucur? Soră? Ptiu! Ești la fel de proastă ca și maică-ta! E minunat să urăști, Leizli! E mi-nu-nat!

― E minunat să iubești, mătușă…

― Pe dracul. Ce pricepi tu? Ura te încarcă. Îi ia tot celuia pe care îl urăști. Așa s-a întâmplat cu mine și cu maică-ta. Eu am devenit prințesă, ea – muma pădurii. Crezi că de ce?

Pe Leizli o trec fiorii.

― Nu știu, răspunde ea, poate că asta i-a fost soarta.

― Soarta? Cine vrea își face singur soarta. Cine nu, găsește pricini. Să mă fi urât maică-ta – acum nu mai călcam pe pământ. Dar… privește-mă! Sunt bine, mersi… Ura e o mare putere! O mare putere! Bagă-ți în cap și nu mă contrazice!

Leizli ar vrea să-i spună cuvinte de mângâiere acestei mătușe. Cuvinte blânde căci își dă seama că sărmana nu a avut parte de dragoste în viața sa. Dar nu face decât s-o întrebe:

― Mătușă, dacă ai urât-o pe mama atât de mult, cum să te cred că nu mă urăști și pe mine? Și că nu ai venit să-mi pricinuiești un mare rău?

― Doamne ferește, doamne ferește! Cum poți să gândești așa, Leizli? Ție? Să-ți fac rău? Niciodată! Ești unica ființă la care țin cu adevărat. Mai bine însă hai să-ți povestesc întreaga poveste.

― Mătușă, e târziu. Vom discuta mâine.

― Îndrăznești să mă contrazici?! strigă vrăjitoarea, apoi își dă seama și se potolește. Mâine nu o să mai fiu aici. Deci, asculți, Leizli?

― Ascult, răspunde Leizli obosită.

― Eram mărișoare… Eu și cu maică-ta… Numai bune de măritat… Într-o zi ne trecu pragul un domn Vulpoi bătrân și al naibii de urât. Atât de urât încât nici chiar eu nu aș fi dorit să privesc în direcția lui. Venise pentru ce crezi?

― Nu știu, mătușă.

― S-o pețească pe maică-ta! Pe Luz, pe soră-mea cea frumoasă! Ha, ha, ha! Muream de râs. „Iată alături de cine ți se va ofili frumusețea”, mă gândeam. Dar a intervenit maică-mea și toate s-au schimbat într-o singură clipă:

― Nu e bună pentru dumneata! A strigat maică-mea. E prea mică… trebuie să mai crească. Și nici minte prea multă nu are… însă dacă dorești, poți s-o pețești pe cealaltă… E mai coaptă și ți se potrivește mai bine.

Am împietrit când am auzit-o. Niciodată nu am aflat de ce mă ura atât… Domnul Vulpoi m-a scos imediat din vizuină. M-a privit, mi-a încercat colții și îl aud parcă și astăzi zicând: „O iau! E a mea! E a naibii de urâtă, dar are foc, are draci! Îi sticlesc ochișorii de răutate, și asta îmi place!”.

― Să vezi ce frumusețe fac din tine, drăguță, mi-a rânjit el în timp ce eu tremuram ca varga de frică.

M-am aruncat la picioarele mamei. Degeaba. Așa leșinată cum eram, domnul Vulpoi m-a târât după el. Toată viața i-am mulțumit mamei. Să mă fi iubit cum o iubea pe Luz, mucegăiam și acum în această vizuină. Datorită ei m-am pomenit dintr-o cocioabă strâmtă, mucegăită, plină de mizerii – într-un adevărat palat. Bătrânelul meu se dovedi a fi un mare bogătan și un vrăjitor iscusit.

Întâi și-ntâi îmi făcu o baie. Mai apoi mi-a uns blănița cu niște alifii, a bolmojit ceva după care m-a adus în fața oglinzii. Nu-mi venea să cred. Arătam ca o adevărată zeiță. Din clipa aceea toate au mers ca pe roate. Deprindeam din mers tot ce mă învăța boșorogul meu de vrăjitor. O duceam ca în sânul lui Dumnezeu. Aveam de toate… Doar că… nu-mi era drag domnul Vulpoi. De rudele mele nici nu-mi aminteam. Eram atât de mândră de ceea ce ajunsesem încât uitasem de unde mă trag.

Într-o zi, luând cu noi câteva vrăjitorii, plecarăm la una din bălțile noastre să vânăm gânsaci sălbatici. Stând pe mal, neavând ce face îi zic uneia din vrăjitorii:

Vrăjitorie, vrăjitorie!

Iute ia de mi-l prefă,

Pe Vulpoiul de pe lac,

Din Vulpoi într-un gânsac!

Să-l mănânc, să-i vin de hac!

Ha, ha, ha! Mă prăpădesc de râs când îmi amintesc. Leizli, mă auzi? Sau poate dormi?

― Te aud, mătușă, răspunde Leizli aproape adormită.

― Ce crezi, Leizli, că s-a întâmplat?

― Nu știu, mătușă.

― Vulpoiul meu chiar se prefăcu în gânsac. Un gânsac cât toate zilele! L-am fugărit nițel, așa, în joacă. Am vrut să mă distrez un pic. Dar el, prostul, s-a speriat și zvâr-r-r-r! s-a înălțat în nori. Așteptam să revină că dacă l-aș fi prefăcut în vulpoi cît era acolo sus s-ar fi zdrobit de pământ. Îți dai seama? Vulpoii nu zboară. Ha, Ha, ha! Tot așteptându-l, hop, că apare un nenorocit de vânător. Bestia aia a ochit, s-a auzit o bubuitură și… gata! Am rămas văduvă. Am vărsat câteva lacrimi, dar mi-a trecut repede. Eram stăpâna unui palat. Aveam câteva lacuri pline cu sălbăticiuni. Eram bogată, frumoasă și devenisem o vrăjitoare iscusită. Ce-mi mai trebuia? De la un timp însă, începu să mă roadă singurătatea. Mi-am dat seama că îmi lipsește un suflet cald, blând care să-mi fie mereu alături și peste care aș fi putut să-mi vărs necazul ori de câte ori aș fi avut chef. Și atunci mi-am amintit de soră-mea. Iute am trimis o vrăjitorie să-mi aducă vești. Am aflat deci că Luz fuse-se măritată cu vulpoiul Zum. O pușlama de altfel. Acesta o părăsise lăsându-i în grijă cinci vulpișori și o vulpiță. Spre marea mea bucurie aflasem că draga mea surioară o duce cum nu se poate de rău. Nu am ce să ascund. Mă bucurasem. Dar am vrut să le văd pe toate cu proprii mei ochi. Și… am revenit acasă. Ceea ce am văzut îmi este greu chiar și acum să-mi amintesc. Maica-ta nu era în vizuină. Cei cinci frați ai tăi, ditamai vulpoi tocmai buni de dus la vânătoare, se zmornăiau îndeei, se mușcau, se încolțeau de săreau bucăți de blană prin toată încăperea. Le-am pocnit câteva labe și i-am liniștit. Abia după aia am observat că într-un colț, cu botișorul întins pe lăbuțe, stătea o minune de vulpiță micuță, fină, gingașă, păpușă adevărată. Mă privea rugător, cu niște ochișori mari, verzi și triști, de parcă îmi cerea ajutorul. Erai tu, Leizli… Ții minte?

― Nu, mătușă.

― M-am apropiat și te-am luat în brațe. Te-ai lipit de pieptul meu, mi-ai pus botișorul pe umeri și ai adormit. Suflai încetișor, ritmic și răsuflarea ta mi se strecura în suflet. Avui un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai fericită vulpe de pe pământ. Te-aș fi ținut la piept o veșnicie. Dar a venit Luz. Mi te-a luat și mi te-a așezat în colțul ăla mucegăit. Văzând-o cum te sărută mi-am dat seama că dragostea unei mame e cel mai puternic lucru de pe pământ și că toată bogăția mea nu înseamnă nimic. Mi-am dat seama că sunt săracă, foarte săracă. Și că cea bogată e Luz. Iarăși ea! Mereu ea!

― Zul, m-a îmbrățișat soră-mea. Ai dispărut și nu ai dat de știre un car de ani. Mama, săraca, a plâns, a plâns de dorul tău și până la urmă s-a stins fără să vadă cât de frumoasă te-ai făcut, Zul. Dacă te-ar vedea mama acum, Zul…

― În schimb, cred că a reușit să vadă cât de slută ai devenit tu, Luz. Unde ți-e frumusețea? am întrebat-o.

― Frumusețea… a oftat maică-ta și am văzut-o cu ochii în lacrimi. La ce-mi trebuie frumusețe? Frumusețea mea e aici, privește-o! Și s-a apropiat de tine. Acum eu eram cea cu ochii în lacrimi. Încă o dată mi-am dat seama cât de săracă, cât de urâtă, cât de netrebuincioasă și de nenorocită sunt. Mă sufocam de invidie. Totuși m-am stăpânit. Am îngenuncheat în fața maică-tii, i-am încolăcit picioarele, i le-am sărutat și i-am zis: „Luz, îți rămân cinci… Dă-mi pe Leizli!”. Șiroaie de lacrimi curgeau din ochii mei, care crede-mă, nu știuseră până atunci ce înseamnă să plângi. Erau lacrimi adevărate. Pentru prima și ultima dată m-am umilit astfel. „Te rog, Luz! Sunt singură. Nu am pe nimeni”, tot repetam. „Nici un suflet care să mă înțeleagă, să mă încălzească.” Încercam din răsputeri să o sensibilizez pe soră-mea. „O voi crește ca pe o prințesă. Nimic nu-i va lipsi. Nici nu-și va aminti de tine și de vizuina voastră scârboasă!”.

― Și ce ți-a răspuns mama, întrebă Leizli.

― A tăcut. Simțeam că ceva nu-i plăcuse. Apoi s-a apropiat, m-a privit cu milă de parcă aș fi fost o calică și mi-a șoptit: „Sărmana mea Zul, te-am iubit întotdeauna și voi continua să te iubesc așa cum ești. Căci ești a noastră… Dar pe Leizli nu ți-o dau. Cere-mi orice altceva! Numai nu pe ea.”

― O să-ți pară rău! am urlat. Știu de ce nu vrei să mi-o dai! Nu vrei ca unul din puii tăi să o ducă mai bine ca tine! Proasto! Nu-ți iubești puii! Dacă i-ai iubi cu adevărat, ai face orice ca să aibă o altfel de viață! Din cauza dragostei tale de mamă – vor pieri aici alături de tine! Crezi că îți vor mulțumi?! Te vor urî, Luz! Nu vor înțelege de ce trăiesc în mizerie. Dar vor trăi în mizerie, findcă ești așa cum ești!!!

Leizli își amintește de mama și plânge pe-nfundate.

― Mătușă Zul, întreabă ea, cum a motivat mama că nu vrea să mă dea?

― Cum, cum… A zis că cică eu nu aș fi în stare să iubesc. Că cică inima mea e plină de ură. Iar acolo unde e atâta ură, dragostea cică nu-și găsește sălaș. Ce a știut ea despre dragoste?! Ce a știut ea despre ură?!

― A știut, mătușă… Ne-a iubit mult… A fost întotdeauna bună cu noi… Nu țin minte să fi fost vreodată rea.

― Bună? Ptiu! Bunătatea fără răutate, draga mea, e ca mâncarea fără sare! A fost bună? De altfel, scumpo, cine știe să urască, poate cu adevărat și să iubească! Nu poți să fii doar rău… Nu poți să fii doar bun… Nu poți doar să iubești… Nu poți doar să urăști… Altfel ajungi un prost… Văd că nu pricepi nimic în viața asta. Nu te-a învățat nimic maică-ta. Dar… să vorbim despre altceva. Leizli, aș fi putut să te iau atunci… Erai mică… Nu ai fi ținut minte… Maică-ta nu ar fi putut să mă împiedice. Nu am făcut-o. Vroiam ca totul să fie de comun acord. Doar am blestemat-o pe soră-mea și am plecat. Vezi cât sunt de cumsecade, Leizli?

― Văd, mătușă, răspunde Leizli și inima i se face cât un purice.

― Nu deodată, peste ani am înțeles că nu e bine să te încarci doar cu ură. Trebuie și să iubești pe cineva. Oi fi fiind eu plină de ură, dar te iubesc, Leizli. Când am aflat cât îți este de greu, am alergat într-un suflet. Vreau să te ajut… De aceea… Dă-mi-o pe Veve, Leizli! Și să nu îndrăznești să zici nu!

― Mătușă, nu!!! strigă Leizli și izbucnește în plâns.

― Ba da, Leizli! Ba da! hohotește zgripțuroaica. Nu am de gând să repet aceeași greșeală de două ori. Spre binele tău și al puilor tăi ar trebui să nu te opui. Cu o nătângă ca Veve nu te vei descurca niciodată. Știi asta…

Leizli pricepe că nu are rost să se împotrivească. Vrăjitoarea i-o va lua oricum.

― Mătușă, zice ea. Ți-o dau pe Veve, dar nu pentru totdeauna. De îndată ce îmi găsesc o nouă vizuină, vin să o iau acasă. Veve trebuie să crească alături de surioarele sale.

Opaițul se stinge. În vizuină se face întuneric. Mătușa tace. Apoi Leizli o aude vorbind:

― Sunt de acord, draga mea. Veve va fi liberă să se întoarcă oricând. Și voi, dacă veți dori, puteți să veniți pe ospețe. Ușile castelului meu stau deschise mereu. În afară de asta, în fiecare zi vă voi trimite merinde. Vezi cît sunt de bună?

― Mulțumesc, mătușă, șoptește Leizli.

― Ți-am spus că nu-mi place să mi se mulțumească!

― Bine, mătușă…

― În fine… Sunt mulțumită că ne-am înțeles. Și principalul îmi pare bine că ai ceva gărgăuni în cap! Nu ca proasta aia de maică-ta! Sper până mâine să nu te răzgândești. Acum dormi!

― Mătușă, zice Leizli, multă lume vorbește despre castelul dumitale. Dar nimeni nu l-a văzut… Spune-mi, unde se află? Cum să vă găsesc?

― Foarte ușor. Treci prin pădurea de aluni, treci pădurea de brazi, treci peste un câmp de trandafiri, ajungi în pădurea de cărbune și uite acolo ne găsești. Nu-ți face griji! E la o azvârlitură de băț…

La despărțire Veve se aruncă în brațele mamei. O sărută îndelung, de parcă ar avea presimțirea că nu o mai vede. Leizli își stăpânește cu greu lacrimile. Și abia după ce pleacă – plânge-n voie toată ziulica. Un singur lucru îi mângâie sufletul – fetița ei va avea o altfel de viață.

Veve aleargă, aleargă din urma mătușii. Soarele e roșu, cerul e roșu, iar ea e obosită. Nu știe ce se întâmplă. Totul i se pare un vis. Din care se va trezi în pădurea sa de Aluni. Trec pădurea de Brazi, trec de un câmp cu trandafiri înfloriți și iată-le ajunse la marginea pădurii de Cărbune. Arborii acestei păduri nu au frunze, sunt negri și inspiră frică. Ramurile uscate se împleticesc atât de strâns încât Veve crede că e cu neputință să pătrunzi în interior. Dar mătușa șoptește ceva, arborii își despletesc ramurile, se formează o cărărușă și Veve merge după mătușă. În spatele ei, cărărușa se închide imediat. În sfârșit se pomenesc într-un luminiș în mijlocul căruia se înalță un castel cu turnuri țuguiate, vopsite în negru, cu ferestre mici, negre, zăbrelite.

― Vezi, Veve, zice mătușa, în ce loc minunat vei locui? Îți place?

― Nu, răspunde cu sinceritate Veve.

― De ce?! urlă vrăjitoarea.

― E prea întuneric aici. Castelul e negru, arborii sunt negri și par înfricoșători. Îmi place culoarea verde. Unde e verdele?

― Uită de verde! Cea mai frumoasă culoare e negrul! Ține minte! Altfel o pățești!

Veve pricepe – e mai bine să tacă. În castel e la fel de întuneric, dar mătușa aprinde câteva lumini și Veve vede o mulțime de obiecte ciudate care o înspăimântă.

― Fricoaso! rânjește vrăjitoarea. În fiecare din aceste obiecte se ascunde câte o vrăjitorie. Vrăjitoriile sunt slugile mele. Îmi supraveghează casa. Te sfătuiesc să fii o vulpiță cuminte. Să nu-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala! Voi ști întotdeauna ce se întâmplă.

Cămăruța lui Veve se află la cel mai de sus etaj.

― Nu-mi place această odaie, zice mătușa. E prea luminoasă. De aceea ți-o ofer ție. Am auzit că ai nevoie de lumină. Ha, ha, ha! Vezi cât sunt de bună? Sunt o mătușă bună, Veve? întreabă vrăjitoarea și așteaptă cu nerăbdare răspunsul.

― Dă! Răspunde Veve. Ești o mătușă foarte bună. Mulțumesc.

― Dar știi, Veve, că nu e bine să fii bun?

― De ce?

― Fiindcă cu bunătatea nu ajungi niciodată departe. De exemplu, pentru a deveni vrăjitoare ai nevoie doar de răutate. De multă răutate. Te voi ajuta. Te voi învăța să fii rea. Voi face din tine o mare vrăjitoare.

„Eh, ce mai vrăjitoare voi face din această prostuță”, râde pe sub mustăți mătușica apoi o lasă singurică pe Veve. Odaia e strâmtă, lipsită de aer, dar în fiecare dimineață câteva raze calde se strecoară până la vulpiță. O salută, o mângâie și îi zic:

― Nasul sus, Veve! Nu-ți pierde curajul! Noi te vom ajuta.

Razele pleacă devreme și iar se lasă întunericul. Veve e tristă. Îi este dor de mama, de surioare, de aluniș, de câmpia verde pe care putea alerga oricât i-ar fi dorit inima. Aici doarme pe saltele moi, se învelește cu cearșafuri țesute din puf de păpădie, covoarele sunt bătute cu petale de flori, la geam atârnă perdele împletite din fir de păianjen. Veve însă tânjește după libertate. Vrea acasă. În vizuina lor sărăcăcioasă. În care e cald chiar și atunci când afară e ger năprasnic. E cald fiindcă alături e mama.

Abia de se atinge de bucatele pe care i le aduce mătușa.

― Mănâncă, Veve! strigă mătușa și îi bagă cu de-a sila mâncarea pe gât.

Odată, când refuză să mănânce friptură – vrăjitoarea o snopi în bătaie.

― Dacă știam că ești atât de netrebnică, nu te mai smulgeam din mizeria aia, se văicărește zgripțuroaica în timp ce o bate.

Veve și-ar fi dorit să moară. Pentru prima dată se gândește cu ură la maică-sa. Când vrăjitoarea se mai potolește, Veve o întreabă:

― Mătușă, de ce nu vine mama să mă vadă?

― Nu știu, dragă. La câte are pe cap, o fi uitat. Dar îți promit, o voi aduce cu de-a sila. Știi de ce?

― De ce, mătușă?

― Fiindcă te iubesc. Fiindcă îmi fac griji. Aș face orice ca să fii fericită. Nu sunt o egoistă ca maică-ta căreia îi pasă doar de ea. Netrebnica! Pentru ce i-au trebuit pui dacă nu se îngrijește de ei?

Din ochii vulpiței curg două pârăiașe de lacrimi. Peste câteva zile mătușa pleacă promițându-i că se va întoarce cu mama. Veve rămâne singură în castel. În jur e atâta liniște încât își aude propria răsuflare. Îi este groază.

O săptămână încheiată stă doar în cămăruța sa. Ca să tragă din timp, Veve închide ochii și… visează. Își închipuie cum îi va sări mamei în brațe. O va îmbrățișa, o va săruta, apoi se vor întoarce acasă. Nu va rămâne nici o clipă în plus aici. Spre sfârșitul săptămânii aude cum se deschide ușa de la intrare.

― Mami! Mami! strigă vulpița și aleargă pe scări în jos, dar în hol o vede doar pe mătușa Zul.

― Unde e mami? întreabă nedumerită Veve. Deschide ușa! Las-o pe mami să intre!

― Liniștește-te, aude ea parcă de departe glasul mătușii. Maică-ta nu a venit. Nu va veni niciodată.

― Minți, strigă Veve și se repede spre ușă. Minți! Mama a rămas în curte!

― Veve, ascultă, dacă nu te liniștești – te plesnesc!

Veve se ghemuiește într-un colț.

― Am căutat-o, zice vrăjitoarea. Dar nu am găsit-o. A plecat maică-ta. Împreună cu surioarele tale. Cică un vulpoi bătrân le-o fi dus cu el și nimeni nu știe unde.

― Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! strigă Veve cu disperare. Ești o mincinoasă!

― Încetează! se repede mătușa și vrea s-o lovească. Dacă nu încetezi, adaugă ea, te arunc afară, în noapte! Arborii de cărbune te vor strivi într-o clipă. Vrei?

― Nu vreau, tremură Veve și simte cum se face mică, mică.

― Bravo, se înduioșează Zul și o trage pe vulpiță la piept. E mult mai bine. De ce să ne certăm? Am trecut și eu prin așa ceva. Știu ce înseamnă să nu ai pe nimeni… Nu te întrista! Ne avem una pe cealaltă… Iar pe maică-ta o va pedepsi Dumnezeu. Pentru ce a făcut. Nu vroiam să știi… Dar trebuie să-ți spun… Vrei să știi, Veve?

― Ce să știu, mătușă?

― La început, când maică-ta mă implora aproape în genunchi să te iau cu mine, nu am fost de acord. Înțelegeam ce înseamnă să trăiești departe de casă. Dar îmi zicea că nu are cum să hrănească atâtea guri, îmi spunea că ești nătângă, că umbli brambura, că ronțăi nuci, că nu asculți de cuvântul ei și am înțeles – nu te iubește. Nu te-a iubit niciodată. În schimb eu, chiar dacă îmi ies din fire uneori, te iubesc enorm. Te voi iubi întotdeauna. Ține minte!

Veve plânge. Plânge și mătușa.

― Ah, rânjește în sinea sa vrăjitoarea. I-am înșirat la gogoși încât o va urî de moarte pe maică-sa. Negreșit că va dori să se răzbune. O voi ajuta cu mare plăcere. Ha, ha, ha! A înghițit tot ce i-am spus. Că doar nu sunt nebună să-i aduc aici toate rudele alea nespălate și mai ales – pe draga ei de mamă. Nu au decât să piară cu toții, acolo, în vizuina lor sărăcăcioasă! Ce vrăjitoare voi face din Veve. Ce vrăjitoare… Principalul să guste din ceea ce înseamnă ură.

Dar Veve nu urăște pe nimeni. Se gândește doar că nu o va mai vedea pe mama și nu știe cum să trăiască fără de ea. Noaptea visează un vis ciudat. Se face că stă cățărată într-un arbore imens, iar jos, la rădăcină, o așteaptă mama.

― Vino, Veve, o roagă mama. Coboară! Mi-e dor de tine.

Veve vrea să coboare, însă se înalță tot mai sus și mai sus. Când ajunge în vârf privește spre rădăcină, dar nu o mai vede pe mama. Trei zile Veve nu mănâncă nimic, nu se ridică din pat, nu doarme. Mătușa Zul strigă, o lovește, o îmbrățișează, o sărută, și iar strigă, iar o lovește, iar o sărută. Veve nu aude, nu simte. Continuă să creadă că trăiește un vis și că atunci când se va trezi – alături va fi mama. În cea de-a patra zi mătușa intră în cămăruță târând după ea un scăunaș.

― Veve, zâmbește binevoitoare vrăjitoarea, scoală! Privește ce ți-am adus! În acest scăunaș stă ascunsă cea mai credincioasă vrăjitorie din câte le am. Ți-o dăruiesc. Sper să te slujească cu credință. Ridică-te și așează-te pe scăunaș! De-acu’ înainte nu-ți va mai fi urât. Plec… Te las cu Nourașul Siniliu.

Veve devine curioasă.

― Dar pentru ca nourașul să fie al tău, adaugă mătușa, trebuie mai întâi să mănânci…

Mătușa pleacă. Vulpița mestecă în grabă câteva fărâme de pâine, apoi se așează pe scăunaș. Imediat în încăpere apare un nouraș năstrușnic, pufos, siniliu, cu ochii mari, albaștri, cu gene lungi, cu pleoape care se închid atunci când vorbește și se deschid când tace.

― Ce înfățișare ciudată are această făptură, zâmbește Veve. Cine ești?

― Eu sunt o vrăjitorie! cântă și dansează nourașul.

Mă pricep doar rău să fac!

Poruncește și îndată,

Orișicui îi vin de hac!

― Poruncește, stăpână!

― Nu te cred, se miră Veve. Nu e posibil să fii chiar atât de rău. Ai o înfățișare blândă.

― Ba e posibil, stăpână! Înfățișarea nu întotdeauna spune totul! În interiorul meu e un ghem de negură neagră, neagră! Când am de îndeplinit o faptă rea – negura se împrăștie și devin uite-așa!

― Vai, țipă Veve. Dispari! Te vreau ca mai înainte! Blând și năstrușnic!

― Bine, răspunde supus fiorosul nor și alături de Veve e iarăși Nourașul siniliu.

― Chiar nu ai făcut nici o faptă bună în viața ta? vrea să știe Veve.

― Nici măcar nu am idee ce înseamnă asta!

― Atunci ai ocazia să-mi îndeplinești prima poruncă, va fi și prima ta faptă bună.

― Fie-ți milă, stăpână! Nu mă nenoroci! Mi-e frică de fapte bune!

― Prostuțule, îl liniștește Veve. E atât de frumos să faci un bine cuiva. Ia aceste bucate de pe masă și du-le mamei și surioarelor mele. Le vei găsi, chiar dacă va trebui să înconjori Pământul. Ai înțeles?

― Da, stăpână!

― Le vei face o mare bucurie, zice vulpița. Nourașule, adaugă ea, să nu le spui rudelor de la cine sunt bucatele! Și când te vei întoarce, chiar dacă te voi întreba, să nu-mi povestești nimic.

― Mutu mă cheamă! devine serios nourașul

― Vreau să te mai rog ceva.

― Orice, stăpână!

― Când te întorci, te rog să treci prin pădurea mea de Alun. Culege-mi și adu-mi câteva alune căci tare-mi plac. Sper să nu-ți fie prea greu.

― Ce vorbești, stăpână?! O poruncă mai ușoară nici că am avut vreodată!

Apoi zicând:

Zurri, murri, zetta, șic!

Sunt un nouraș voinic!

Faptă rea sau faptă bună,

Fac orice pentru stăpână!

Nourașul dispare cu tot cu merinde. Dar se întoarce curând foarte fericit.

― Stăpână, strigă el chiar din ușă, să fi știut că e atât de frumos să faci fapte bune, nu aș fi făcut nici o faptă rea în viața mea! Gata! De azi înainte s-a zis cu faptele mele rele!

― Mulțumesc, șoptește Veve și nu-l întreabă nimic despre mama.

A doua zi mătușa găsește masa goală:

― Bravo, se bucură ea. Ai mâncat! Înseamnă că ți-a venit mintea la cap! Minunat! Nu trebuie să-ți faci griji pentru maică-ta. Nu are rost…

De la o vreme, în vizuina sărăcăcioasă de la marginea alunișului, în fiecare dimineață apare un nouraș care fără să zică ceva – așterne pe masă bucate alese. Leizli nu pricepe de la cine sunt aceste bunătăți. Nu crede că sunt de la mătușa Zul. De când i-a fost luată Veve, nu o singură dată a făcut drum lung până la pădurea de Cărbune. Dar arborii împleticiți o opresc să meargă mai departe și Leizli știe – e mâna vrăjitoarei la mijloc. Totuși nu-și pierde speranța să o revadă pe draga ei Veve care între timp își continua viața în castelul Întunecat.

În fiecare zi nourașul, întorcându-se din pădurea de Alun, dansează și cântă:

Zurri, murri, zeta, șic!

Sunt un nouraș voinic!

Pot să fac doar fapte bune!

Veve, ți-am adus alune!

Veve își mănâncă alunele și uită de necazuri. Acum e convinsă că Nourașul Siniliu e unicul și adevăratul său prieten. Mătușa e mulțumită și o pedepsește mai rar. Într-o noapte vrăjitoarea vine în cămăruță cu un coș din care se aud țipete infernale.

― Ce ai acolo? e speriată Veve.

― O rățușcă, rânjește mătușa. Ți-am adus-o cadou. E a ta.

Din coș, spre Veve privesc doi ochi speriați de moarte.

― E a mea? Pot să fac ce vreau?

― Bineînțeles.

― Atunci, zice Veve, o las să plece. La mămica, la surioarele sale. Acolo îi va fi mai bine.

― Să nu îndrăznești, strigă mătușa. Pentru una ca asta, îți frâng lăbuțele! Ai înțeles?!

― Am înțeles, răspunde Veve și amuțește.

― Timp de un an, continuă zgripțuroaica, o vei îndopa cu grăunțe. Iar după un an… Știi ce se va întâmpla după un an?

― Nu.

― Ha, ha, ha! râde vrăjitoarea. O vei înfuleca!

― Nu, mătușă!

― Ba da! Ba da! Abia după asta îți voi dărui toate Vrăjitoriile mele. În afară de una… Pe aia am dreptul să o folosesc o singură dată… Sper însă că Dumnezeu mă va păzi de o asemenea grea încercare. Vei deveni o mare vrăjitoare, Veve! strigă brusc mătușa. Să nu uiți!

Pe mica vulpiță nimeni nu o întreabă dacă vrea ea sau nu să ajungă vrăjitoare. Înainte să plece, mătușa Zul scoate un foarfece, ia rățușca, îi taie aripioarele și i le aruncă pe fereastră:

― Rațele astea, explică ea, au prostul obicei să zboare. Să vezi cât de cuminte va fi de acu’ înainte.

Imediat ce se închide ușa, Veve se așează pe scăunaș.

― Poruncește, stăpână, apare vesel și bine dispus nourașul.

― Nourașule, șoptește Veve, a venit timpul pentru multe, multe fapte bune… Deocamdată coboară-n curte, caută și adu aripioarele acestei rățuște!

Aripioarele sunt aduse. Veve le așează într-o cutiuță pe care o dosește de ochii mătușei. Când mătușa e plecată, Nourașul îi lipește aripioarele Riței, căci așa e botezată rățușca, și Rița zboară prin cămăruță cât îi poftește inima. Veve nu știe ce se va întâmpla peste un an. Dar știe că niciodată nu-i va pricinui rățuștei vreun rău. În fiecare noapte Rița se cuibărește alături, o încălzește cu răsuflarea și lui Veve i se pare că lângă ea e mama.

De obicei mereu veselă, în una din zile Rița e foarte abătută.

― Ce s-a întâmplat, o întreabă Veve.

― Nimic, răspunde rățușca. Sunt tristă… Tânjesc… Mi-e dor de soare. Mi-e dor de cerul albastru, de lacul meu de argint. Veve, oftează rățușca, ai o inimă bună… Deschide fereastra! Lasă-mă să plec!

Abia acum Veve se dumerește cât de simple sunt toate. Libertatea e atât de aproape.

― Nourașule, sare în sus de bucurie Veve, lipește-i repede aripioarele Riței! Deschide fereastra! Las-o să plece! În cerul ei de azur! Pe lacul ei de argint!

― Rămâi cu bine, Veve, strigă Rița pierzându-se în zare și vulpiței îi vine o altă idee.

― Nourașule, zice ea, urcă-mă în spatele tău! Să plecăm de aici! Du-mă în pădurea mea de Alun!

Nourașul Siniliu plutește pe deasupra pădurii de Cărbune când în cămăruță intră mătușa Zul. Își dă seama imediat de cele întâmplate. O vede pe Veve și strigă:

― Ah, vulpiță netrebnică ce ești! Trădătoare mică! Te voi pedepsi! Vei regreta amarnic! Te voi blestema! Cu prețul propriei mele distrugeri!

Cramma, tramma, stronca, troc!

Să mi te prefaci pe loc!

Să devii o târâtoare!

Să nu vezi pe lume soare!

Strigă vrăjitoarea și Veve, lunecând de pe spatele Nourașului, dispare fără să știe că mătușa își pierde pentru totdeauna puterea. Fără să știe că aceasta, blestemând-o, și-a folosit ultima sa vrăjitorie.

― Veve! Veve! strigă disperat Nourașul Siniliu. Unde ești, Veve?!

Nu-i răspunde nimeni. În sfârșit, de sub pământ aude un glas înnăbușit: „Adio, Nouraș Siniliu. Niciodată nu voi mai vedea soarele.”

― Ba îl vei vedea, Veve! Îl vei vedea!

Nourașul privește în jos. Pe locul unde fusese castelul acum nu e decât o grămadă de cenușă. Pe mormanul de cenușă zace o vulpoaică bătrână. E tot ce a mai rămas din vrăjitoarea Zul. Brusc Arborii de cărbune își despletesc ramurile și peste tot pătrunde lumina.

― Veve, strigă Nourașul. Întunericul a fost alungat! A biruit lumina! Cu ajutorul tău, Veve, am devenit bun! De aceea te voi aduce la suprafață! Vei fi o vietate mică, pufoasă, roșcată, dar vei uita pentru totdeauna că ai fost o vulpiță!

Iartă-mă, doar atât pot face pentru tine… Și zicând:

Zurri, murri, zeta, șic!

Sunt un nouraș voinic!

Pot să fac doar fapte bune!

Veve, vei mânca alune!

Blana, ca și altădată,

Îți va fi la fel, roșcată!

Sprintenă și ușurică,

Vino sus pe-o rămurică!

Nici nu băgă de seamă cum pe o rămurică de alun apare o animăluță drăgălașă, roșcată, cu o coadă stufoasă, cu doi ochi blânzi ce privesc cu interes, de parcă pe toate le vede pentru prima dată. Animăluța – țup, țup, sare sprintenă din creangă în creangă, din arbore în arbore și vine la marginea păduricii, acolo unde-și are vizuina vulpea Leizli.

De cum o zărește, vulpii îi sare inima din piept. Micuța asta seamănă atât de mult cu draga și buna ei Veve.

― Veve, Veve… Pe unde-mi ești, Veve? șoptește cu tristețe bătrâna vulpe.

Pe deasupra pădurii plutește un nouraș siniliu. Nourașul strigă necontenit: Veve! Rița! Veve! Rița!

― Mi-e dor de voi… Unde sunteți?

Un vânător, ce stă la pândă, nu deslușește ultimele cuvinte.

― Cine o fi Veverița, se întreabă el mirat. Chiar în fața sa se oprește o vietate ce ține în lăbuțe câteva nuci de alun.

Vânătorul duce pușca la ochi:

― Ea e Veverița, se gândește omul. De ce însă nu am mai văzut-o pe aici? Cât de mult se vor bucura copilașii mei când le voi face cadou o asemenea blăniță.

Veverița, care nu e altcineva decât Veve, nu bănuiește de primejdie. Stă cuminte și ronțăie nuci.

― Nu, se răzgândește vânătorul. Nu-i voi pricinui niciun rău. E prea drăgălașă. Și apoi pe cât e de mică, pe atât de mică îi va fi și blănița. Nu poți să o compari cu blana acelui vulpoi frumos pe care l-am împușcat toamna trecută.

― Veve! Rița! Veve! Rița! Continuă să-și cheme prietenii Nourașul Siniliu.

Pe deasupra lacului zboară o rățușcă. Rățușca se îndreaptă spre Nouraș. E Rița. Vânătorul țintește.

― Bah! bah! Se aude o împușcătură.

― Rița, strigă speriat Nourașul și o învelește în pânza sa sinilie

Mai răsună o împușcătură: Bah! Bah! Când fumul se împrăștie, vânătorul nu-l mai zărește pe nouraș. O năframă subțire, albastră se împrăștie și se lasă încet pe oglinda argintie a lacului. Departe, în zare se deslușește un punctuleț.

Rița e salvată! Rița zboară! Zboară spre Soare! Zboară spre lumină!