Omul de aur – vol 1

INSULA NIMĂNUI

(continuare)

Tropicus capricorni

Mihály vâsli către malul celălalt și, când ajunse acolo, dădu barca unui pescar s-o aibă în grijă până s-o întoarce din nou.

Dar, oare, avea de gând să se mai întoarcă vreodată?

Până la schelă – acolo unde domnul Fabula se chinuia să încarce corăbiile – porni pe jos, căci a vâsli împotriva curentului e o muncă din cale afară de istovitoare pentru un om care n-are dispoziția sufletească să facă gimnastică.

Timár avea în suflet un alt șuvoi, mult mai puternic, împotriva căruia trebuia să vâslească cu toată tăria.

Terenul pe care trebuia să-l străbată era una din cele mai noi și mai mari creații ale revărsărilor din regiunea Dunării de jos. Fluviul capricios rupe undeva vreun dig și, astfel, își mută albia; din an în an unul din maluri e mâncat tot mai mult, în timp ce pământul smuls de aici se depune pe celălalt mal unde se înalță pământ nou pe care, din plopii aduși de ape încep să crească tufișuri tinere. Aluviunile aduse în fiecare primăvară pot fi recunoscute după plopii care formează parcă niște trepte.

Prin hățișul acesta nelocuit și fără stăpân se răsfiră cărări rătăcitoare: drumurile pescarilor și ale sărmanilor tăietori de răchită. Ici-colo, prin desiș, se zărește câte o colibă părăsită, cu acoperișul smuls de vifor și cu pereții năpădiți de rugi de mure și vrejuri de bostan. O colibă ca asta poate să slujească drept adăpost fie vânătorului care pândește becațele, fie tâlharului care vrea să se ferească de oameni, fie lupoaicei care se pregătește să fete.

Cufundat în gânduri, Timár mergea agale prin desișul nesfârșit, ținându-și arma de cureaua petrecută peste umăr.

„...Nu-ți este îngăduit, nu se poate să te mai întorci acolo. E greu să porți toată viața, clipă de clipă, povara unei singure minciuni, darămite a două.” Două minciuni care se lovesc cap în cap! Vino-ți în fire! Nu mai ești copil ca pasiunile să se joace cu tine. Și-apoi poate că ceea ce simți tu nici nu e dragoste. Poftă de o clipă sau, și mai rău, trufie. Mândria ta de bărbat se simte poate măgulită că o tânără fată a respins pe un altul, tânăr, frumos și zvelt, care a cerut-o de soție și s-a aruncat de pieptul tău spunând: „Pe omul acesta îl iubesc!” Înăbușă-ți trufia; fata nu-l iubește pe tânărul acela pentru că-i un om de nimic. Pe tine te adoră pentru că te asemuie unui zeu. Dacă însă ar ști cine ești tu, dacă ar ști că nu ești altceva decât un șarlatan mai norocos decât celălalt, atunci te-ar mai iubi oare?

...Și dacă totuși te-ar iubi într-adevăr, care va fi viața ta și-a ei în cazul că vei primi această dragoste? N-o să te poți despărți de dânsa niciodată. Va trebui să-ți împărți viața în două și să umbli cu minciuna de colo-colo. Vrei oare să-ți fereci soarta în două locuri? Despărțindu-te de oricare din ele, să te chinuie gelozia? Să-ți păzești într-o parte dragostea, iar în cealaltă cinstea?

...Soția ta nu te iubește, dar ți-e credincioasă ca un înger; dacă suferi tu, suferă și ea; iar dacă suferiți amândoi, ei bine, nu-i vina ei, ci numai a ta. I-ai furat comorile, i-ai furat libertatea și-acum vrei să-i furi credința pe care ți-a jurat-o?

...Da, dar ea n-o să afle niciodată acest lucru, și deci n-o să sufere. La urma urmei, și până acum ai petrecut o jumătate de an departe de casă pentru că așa cere meseria de comerciant; să colinzi plaiurile țării și întreaga lume în interes de afaceri. Din primăvară și până toamna târziu, vei putea sta aici și n-o să trezești nimănui bănuieli, și nimeni n-o să întrebe: „Pe unde ai umblat? Ce afaceri ai mai făcut?...” Dar ce se va întâmpla cu Noémi?

...Noémi nu-i o ființă ușuratică, pe care azi s-o sacrifici unei pasiuni efemere, iar mâine, plictisindu-te, s-o plătești generos ca să-și găsească uitarea aiurea. Tatăl ei s-a sinucis. Cu inima unei fete ca ea nu-i de joacă.

...Și dacă binecuvântarea pe care îndrăgostiții o așteaptă din partea cerului se va pogorî, în ceea ce te privește, acolo unde n-ai chemat-o? Ce va fi cu femeia, ce va fi cu familia la care nu ai dreptul și care după legile omenești nu are drept asupră-ți?

...Noémi nu-i o femeie ca oricare alta; nu te poți purta cu ea după cum ți-e pofta. Ea îți cere tot sufletul, dându-ți pe al ei în întregime. Cum vei răspunde acestei cereri? Cum o vei scăpa din nenorocirea spre care o târăști?

...Vrei ca-n visurile tale să ai veșnic coșmarul îngrozitor al unui pruncucigaș sau al unui sinucigaș?

...Și-apoi, ai uitat că mai există încă o piedică: pretendentul refuzat? Omul acela este un aventurier șiret, pentru care un necaz mai mult sau mai puțin este totuna. Omul acela e în stare să te urmărească până la capătul lumii. Se va pune de-a curmezișul carierii și vieții tale ori de câte ori vei încerca să te ridici mai sus. O să știe să descopere tainele tale și te va urmări toată viața, te va lovi, te va amenința. Nu vei scăpa de el cu prețul nici unui sacrificiu. Ura lui te va urmări cu mai multă strășnicie decât dragostea celei cu care ai fost cununat la biserică. Cum vei scăpa de el? Sau îl vei omorî tu, sau te va omorî el. Frumoasă legătură care-ți deschide drumul spre spânzurătoare! Și tu, omul de aur pe care-l cinstește toată lumea, căruia i se acordă toate onorurile tu, omul pe care toți îl socotesc un model de virtute și dărnicie, îți alegi acest drum care te va face să fii târât în fața tribunalului și acuzat într-un proces penal.

Timár își șterse fruntea îmbrobonată de sudoare și își scoase pălăria pentru ca boarea călduță a vântului primăvăratic să-l scape de nădușeala chinuitoare.

Încerca să se apere răspunzând acestui aspru rechizitoriu: „...Dar oare mie nu-mi este îngăduit să mă bucur de viață? De aproape patruzeci de ani n-am făcut altceva decât să mă scol în zori și să mă culc în miez de noapte, trudind fără încetare... Pentru ce? Pentru ca alții să aibă liniște iar eu, doar eu, să nu am?...

...De ce sunt nefericit sub acoperișul propriei mele case?

...Nu merit oare să fiu iubit? N-am dăruit o dragoste fierbinte aceleia care mi-e soție? N-am iubit-o și mai târziu? N-am fost oare deznădăjduit când mi-am dat seama că față de mine e indiferentă și că nu mă iubește?

...I-am luat averea? Nu, nu-i adevărat! Am salvat-o de dragul ei. Dacă atunci când am găsit-o, aș fi predat-o tutorelui, ei bine, averea ar fi fost pierdută, iar Timéa ar fi trebuit să cerșească la porțile altora. Așa, tot ce a fost al ei acum este tot al ei. Eu nu mi-am păstrat altceva decât hainele care-mi acoperă trupul. De ce să fiu socotit hoț?!

...Noémi mă iubește și dragostea ei e trainică. Mă iubește de când m-a văzut întâia oară.

...Fi-va oare fericită dacă n-o să mă mai întorc niciodată?

...Nu se va stinge de deznădejde dacă o să dispar pentru totdeauna din calea ei? Dacă n-o să mă mai întorc niciodată, n-o voi împinge oare de-a dreptul în ghearele sinuciderii?

...Oare nu aici, pe această insulă, departe de lume, unde nu stăpânesc legile societății, nici canoanele bisericești, ci doar natura călăuzește simțămintele firești, sălășluiește adevărata fericire pe care nebunia lumii a zvârlit-o fără să-și dea seama ce pierde?

...Și-apoi de ce să mă frământ din pricina acelui aventurier nevolnic care ne stă în cale? E un om care nu urmărește decât banii. Or, bani am. Îl plătesc și-o să dispară pentru totdeauna. De ce să-mi fac gânduri din cauza lui?

Adierea vântului de primăvara începu să șoptească printre crengile plopilor tineri.

La o cotitură a cărării se ivi deodată o colibă de nuiele a cărei ușă era acoperită cu rugi de mure ce se legănau în bătaia vântului. Timár își șterse fruntea și își puse pălăria pe cap.

Glasul împăciuitor începu iarăși:

...Adevărul e că acum n-ai nici o bucurie pe pământ. Viața ta e searbădă și tristă, dar ești la adăpost de orice griji. Seara, când îți pleci capul pe pernă, îți spui: «A mai trecut o zi fără nici o bucurie»; și adaugi: «A fost o zi liniștită. N-am făcut nimănui nici un rău.» Ei bine, dai tu această liniște pe bucurii care-ți vor măcina viața?”

Glasul apărării nu se lăsă mai prejos:

„...Dar, cine îndrăznește să spună că a iubi e un păcat și a suferi e o virtute? Cine a văzut vreodată pe cei doi îngeri care, zice-se, unul stă la dreapta Tatălui, și scrie numele celor care au suferit și s-au veștejit, iar celălalt la stânga lui scriind în cartea neagră pe cei care au iubit și au îndrăznit să fie fericiți?”

Deodată două împușcături răsunară undeva în apropiere și două gloanțe zburară pe deasupra capului lui Mihály, șuierând sinistru, ca țiuitul viespei sau ca sunetul harpei morții; pălăria, străpunsă în două locuri sări cât colo într-un tufiș.

Ambele împușcături porniseră din coliba dărăpănată.

În prima clipă, spaima îl vlăgui parcă de toate puterile; cele două împușcături veniseră ca un răspuns la gândurile sale tainice. Îl cuprinse groaza, în clipa următoare însă, acest sentiment făcu loc unei furii de nedescris. Smulse arma de pe umăr, trase cocoașele și se năpusti furios spre coliba din care fumul împușcăturilor se prelungea printre frunze.

În fața țevilor armei sale apăru un om îngrozit: Krisztyán Tódor. În mâna dreaptă ținea încă pistolul din care descărcase cele două focuri iar mâna stângă și-o dusese în dreptul capului ca pe o pavăză. Tremura atât de tare, că părea zgâlțâit de friguri.

— Vasăzică, tu ai tras? izbucni Mihály. Tu!

— Fie-ți milă! șopti nenorocitul scăpând arma și împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune; genunchii i se îndoiseră și abia mai putea să se țină pe picioare; chipul lui căpătase o paloare cadaverică, iar ochii își pierduseră orice strălucire. Părea mai mult mort decât viu.

Timár își reveni. Groaza și mânia îl părăsiră. Lăsă arma în jos.

— Apropie-te! spuse el, liniștit.

— Nu îndrăznesc! șopti celălalt, lipindu-se de zidul colibei. O să mă omorâți.

— Nu-ți fie teamă! N-o să te omor – spuse Timár și descărca arma în aer. Iată-mă dezarmat ca și tine. Acum n-are de ce să-ți mai fie teamă.

Tódor mai mult se târî decât ieși din colibă.

— Ai vrut să mă omori! spuse Timár. Nenorocitule! Te compătimesc!

Tânărul criminal nici nu îndrăzni să ridice capul.

— Krisztyán Tódor! Ești încă tânăr și ai vrut să devii ucigaș. N-ai reușit însă. Părăsește drumul pe care ai apucat. Nu te-ai născut om rău, dar viața te-a înrăit. Cunosc povestea vieții tale și de aceea te iert. Ai însușiri pe care însă le folosești rău. Ce-ai devenit? Un vagabond și un vântură-lume. Spune: îți place viața, asta? Cu neputință să-ți placă! Începe altă viață. Vrei să-ți fac rost de o slujbă din care, datorită calităților pe care le ai, vei putea trăi ca un om cinstit? Am relații și-mi stă în putere să fac acest lucru pentru tine. Dă-mi mâna!

Tânărul căzu în genunchi în fața celui pe care cu câteva clipe înainte voise să-l ucidă și, apucând cu amândouă palmele mâna ce-i fusese întinsă o acoperi de sărutări, plângând în hohote.

— O, domnule, sunteți primul om care vorbește cu mine în felul ăsta. Lăsați-mă să îngenunchez în fața dumneavoastră. De când m-am trezii pe lumea asta, am fost mereu hăituit ca un câine de la o ușă la alta; fiecare îmbucătură a trebuit să mi-o câștig prin înșelătorie, furt și lingușeli; nimeni nu mi-a întins vreodată mâna, afară de cei care erau și ei decăzuți ca mine și mă târau pe un drum greșit. Am trăit o viață rușinoasă, plină de minciuni și de hoții, așa că acuma trebuie să mă feresc de toți pe care i-am întâlnit în calea mea. Și iată că dumneavoastră îmi întindeți mâna, dumneavoastră, omul pe care de zile întregi îl pândesc pentru a-l ucide. Tocmai dumneavoastră vreți să mă scăpați de mine însumi? Lăsați-mă să îngenunchez la picioarele dumneavoastră și, stând în genunchi, să vă ascult poruncile.

— Ridică-te! Nu-mi plac asemenea gesturi. Lacrimile unui bărbat mi s-au părut totdeauna suspecte.