Pan Wolodyjowski
Aa
INTRODUCERE
Unirea lui Andrzej Kmicic cu jupânița Aleksandra Billewicz avu loc la sfârșitul războiului cu ungurii. Tot atunci trebuia să se lege prin căsătorie cu jupânița Anna Borzobohata un cavaler la fel de vestit și cu merite tot atât de mari în slujba Republicii - Jerzy Michał Wołodyjowski, polcovnicul[1] steagului din Lauda.
Se iviră însă pricini însemnate, care împiedicară și tărăgănară încheierea acestui legământ. Jupânița Borzobohata crescuse sub oblăduirea prințesei Gryzelda Wiśniowiecka, fără îngăduința căreia nu voia în ruptul capului să facă nunta, așa că Michał fu nevoit s-o lase pe jupâniță la Wodokty, din cauza vremurilor neliniștite, iar el se repezi la Zamość să capete învoirea și binecuvântarea prințesei.
Dar n-avu noroc nici de astă dată, fiindcă la Zamość n-o mai găsi pe prințesa care plecase tocmai la curtea împăratului de la Viena pentru educația feciorului.
Cavalerul nu se descurajă și purcese în urma ei și la Viena, cu tonte că drumul îi lua o groază de timp. Aici, ducându-și la bun sfârșit treburile, porni înapoi cu nădejdea fericirii în suflet.
La întoarcere însă găsi vremurile tulburi; oștenii grăbeau spre locurile de adunare, în Ucraina bântuia răzvrătirea - pârjolul nu se potolise la fruntariile răsăritene. Se strângeau oștiri noi care se apere cât de cât hotarul.
Așa că, înainte de a ajunge la Varșovia, Michał află scrisorile de chemare trimise pe numele său din partea voievodului rutean. Socotind, prin urmare, că țara se cuvine să stea întotdeauna înaintea treburilor proprii, renunță la gândul nunții apropiate și porni spre Ucraina. Luptă câțiva ani prin acele părți, trăind mereu în iureșul focului și trudă nespusă, abia găsind o clipă potrivită pentru a scrie din când în când jupâniței pline de dor.
Apoi fu trimis sol la Crîm, după care se iscă războiul civil, aducător de mari nenorociri, cu pan Lubomirski[2], în timpul căruia luptă de partea regelui, împotriva acelui nemernic și trădător; apoi plecă iarăși cu Sobieski[3] în Ucraina.
Slava numelui său crescu atât de mult, încât ajunse să fie socotit pretutindeni drept cel mai de seamă oștean al Republicii, dar anii aceștia însemnară pentru el suferință, dor și griji necontenite.
Până când veni, în sfârșit, anul 1668, în care, trimis să se odihnească din ordinul castelanului, plecă la Wodokty, pe la începutul verii, își luă aleasa inimii și se îndreptă spre Cracovia.
Pentru că prințesa Gryzelda, care se întorsese din ținuturile crăiești, îl ruga să facă nunta acolo, ea însăși oferindu-se să-i fie jupâniței nașă.
Kmicic și tânăra-i soție rămaseră la Wodokty; cum nu se așteptau prea curând la vești de la Wołodyjowski, erau prinși cu totul de noul oaspete care făgăduise să vină la Wodokty. Providența nu-i ajutase până acum să aibă copii, dar așteptarea lor avea să ia sfârșit prin împlinirea acestei dorințe.
Era un an neobișnuit de bogat. Grâiele dăduseră atâta rod, că nu mai încăpeau pe arii, și toată țara, cât era de largă și de lungă, se acoperise de stoguri. Prin împrejurimi, pe întinderile pustiite de războaie, lăstărișul crescuse într-o singură noapte atât de mult, cum n-ar fi izbutit altădată să crească nici în doi ani. Era atâta bogăție de vânat și ciuperci prin păduri, atâta pește prin ape, de parcă rodnicia pământului se împărtășise cu dărnicie tuturor celor care viețuiau pe el.
Prietenii lui Wołodyjowski vedeau în asta semne bune și pentru căsătoria lor, dar iată că soarta hotărâse altfel.
CAPITOLUL I
Într-o preafrumoasă zi de toamnă, jupân Andrzej Kmicic stătea sub acoperișul umbros al foișorului și, sorbindu-și miedul de după-amiază, privea prin îngrăditura năpădită de hamei sălbatic la soția care se preumbla prin fața foișorului pe poteca largă, bine măturată.
Era o femeie arătoasă, peste măsură, cu părul bălai și chip luminos, aproape îngeresc.
Acum pășea rar și cu grijă, aflându-se într-o stare de plinătate blagoslovită. Jupân Andrzej Kmicic se uita la ea grozav de înduioșat. Oriîncotro se îndrepta, privirea lui se întorcea după ea cu dragostea cu care un câine își urmărește cu ochii stăpânul. Din când în când zâmbea mulțumit foarte de vederea ei și își răsucea mustața în sus.
Și atunci, pe față i se întipărea o expresie de voioasă ușurătate. Se vede că oșteanul avea o fire poznașă și înainte de căsătorie trebuie să fi făcut nu puține șotii.
Liniștea grădinii era întreruptă doar de bufniturile fructelor zemoase care cădeau din pomi și de bâzâitul insectelor. Vremea bună se așezase de minune. Era pe la începutul lui septembrie. Soarele nu mai dogorea ca înainte, dar razele aurii erau încă destul de bogate. În lumina lor, merele roșii luceau atât de dese printre frunzele cenușii, încât copacii abia se mai vedeau. Ramurile pomilor se încovoiau sub greutatea fructelor acoperite cu o pojghiță de ceară cărunție. Primele pânze de păianjen, vestitoare ale toamnei, agățate prin copaci, se legănau la adierile ușoare, atât de ușoare că nu se auzea nici măcar foșnetul frunzelor.
Poate că și seninătatea aceasta a firii îl umplea de voie bună pe jupân Kmicic, fiindcă obrazul i se lumina tot mai mult. În cele din urmă, sorbi din mied și își chemă soția:
- Oleńka, ia vino încoace! Am să-ți spun ceva.
- Numai să nu fie ceva ce nu prea-mi place mie să ascult.
- Pe viul Dumnezeu, nu! Apropie urechea!
Apunând acestea, o cuprinse de mijloc, își apropie mustața de părul cânepiu și-i șopti:
- Dacă are să fie băiat, hai să-i punem numele Michał.
Oleńka își întoarse fața împurpurată de la el și-i șopti la rândul ei:
- Păi nu mi-ai făgăduit că n-ai să te împotrivești să-l cheme Herakliusz?
- Vezi tu, pentru Wołodyjowski...
- Nu e mai însemnată oare amintirea bunicului?
- Și a binefăcătorului meu... Hm! Așa e... Dar al doilea nume să fie Michał! Altminteri nu poate fi!
Oleńka se ridică și încercă să scape din brațele lui Kmicic, dar acesta o strânse și mai tare la piept și începu să-i sărute gura, repetând de mai multe ori:
- Draga mea dragă, averea mea, viața mea!
Vorbirea le fu întreruptă de copilul din casă, care se ivi la capătul potecii și se îndreptă în grabă spre foișor.
- Ce vrei? întrebă Kmicic, dându-i drumul Oleńkăi.
- A venit jupân Charłamp și așteaptă în casă - răspunse slujitorul.
- Aha, iată-l și pe el! strigă Kmicic la vederea bărbatului care se apropia. Pentru Dumnezeu, cum i-au mai albit mustățile! Fii bine-venit, prietene drag, vechi tovarăș de arme!
Spunând acestea, ieși repede și alergă, cu brațele desfăcute, în întâmpinarea lui jupân Charłamp.
Dar jupân Charłamp făcu mai întâi o plecăciune adâncă înaintea Oleńkăi, pe care o văzuse nu o dată, mai de mult, la curtea din Kiejdany la prințul de Wilno, apoi îi duse mâna spre mustățile-i uriașe și abia după aceea, aruncându-se în brațele lui Kmicic, izbucni în suspine pe umărul acestuia.
- Doamne, Dumnezeule, ce ai, Domnia Ta? strigă uluit stăpânul casei.
- Unora cel de sus le sporește fericirea - răspunse jupân Charłamp - iar pe alții îi lasă în părăsire. Pricina tristeții mele o pot spune numai Domniei Tale.
Aici se uită la jupâneasa lui Kmicic, care, înțelegând că nu vrea să vorbească față de ea, îi spuse soțului:
- Acum vă las singuri, mă duc să trimit Domniilor Voastre niște mied...
Kmicic îl trase pe jupân Charłamp în foișor și, așezându-l pe o laviță, îl întrebă:
- Ce este? Ai nevoie de ajutor? Dacă-i așa, să ai încredere în mine ca în Zawisza[4]!
- Eu n-am nimic - dădu răspuns bătrânul oștean. Câtă vreme mai pot să mânuiesc sabia cu brațul acesta, nu-mi trebuie ajutorul nimănui; dar prietenul nostru, cel mai destoinic cavaler din toată Republică, se află la grea cumpănă; nu știu dacă nu s-o fi prăpădit până acum.
- Pe rănile Mântuitorului! I s-a întâmplat ceva lui Wołodyjowski?
- Întocmai! Răspunse Charłamp, slobozind alte șiroaie de lacrimi. Află Domnia Ta că jupânița Anna Borzobohata a părăsit această lume.
- A murit! Strigă Kmicic, apucându-se cu amândouă mâinile de păr.
- Ca o pasăre nimerită de săgeată.
Urmă o clipă de tăcere. Doar merele, care cădeau ici și colo, bufneau surd de pământ. Jupân Charłamp răsufla din ce în ce mai tare, înfrânându-și plânsul, iar Kmicic își frângea mâinile și repetă, clătinând din cap:
- Doamne atotputernice! Doamne atotputernice!
- Domnia Ta să nu te miri de lacrimile mele - rosti într-un târziu Charłamp. Dacă Domnia Ta îți simți inima strânsă de o nespusă dolor[5]numai la auzul nenorocirii, apoi ce să mai zic eu care am fost de față la moartea ei și la durerea prietenului, care întrecea orice măsură omenească.
Tocmai atunci intră un slujitor aducând pe o tavă un clondir pântecos și pahare pe alta; în urma lui veni în foișor și jupâneasa lui Kmicic, care, firește, nu-și mai putea stăpâni dorința de a ști ce vorbeau.
Uitându-se la bărbat și văzând suferința adâncă de pe fața lui, întrebă îndată:
- Ce vești ai adus, Domnia Ta? Nu mă goniți. O să vă alin și eu durerea atâta cât se cuvine, o să plâng laolaltă cu voi sau am să vă fiu de folos cu vreun sfat...
- Acum, nici tu, cu toată mintea ta, nu mai poți să îndrepți nimic - răspunse jupân Andrzej. Mă tem însă că durerea să nu-ți zdruncine sănătatea.
- Pot să îndur eu destule - stărui Oleńka. E mai rău să trăiești fără să știi nimic...
- A murit Anusia! Îi spuse Kmicic.
Oleńka păli puțin și se lăsă greu pe laviță; Kmicic crezu că leșină, dar părerea de rău învinse asprimea veștii și începu să plângă, urmată numaidecât și de cei doi cavaleri.
- Oleńka - o întrebă Kmicic, dorind să-i îndrepte gândurile în altă parte - tu nu crezi că ea s-a dus în rai?
- Nu pe ea, ci pentru ea plâng și pentru sărmanul Michał, fiindcă dacă-i vorba de fericirea ei veșnică, îmi doresc să am și eu aceeași nădejde în izbăvire, așa cum o am pentru ea. Nici o jupâniță n-o întrecea în virtuți, nici una nu era atât de bună la suflet, atât de cinstită! Oh! Anulka mea! Anulka dragă!...
- Am fost acolo când s-a stins din viață - spuse Charłamp - să dea Dumnezeu ca toți să murim la fel întru credință.
Se înstăpâni tăcerea; după ce jalea se mai ostoi, scurgându-se odată cu lacrimile, Kmicic rosti:
- Domnia Ta povestește cum s-a întâmplat; în clipele mai grele o să ne mai întremăm cu câte o înghițitură de mied.
- Mulțumesc Domniei Tale - răspunse Charłamp. Din când în când am să beau, dacă Domnia Ta ai să mă îndemni, fiindcă durerea nu-ți cuprinde numai inima, ci te-nhață și de gât, ca lupul, și atunci, fără ajutorul altuia, e-n stare să te sugrume. Iată cum a fost. Plecasem de la Częstochowa spre locurile de baștină, unde aveam de gând să mă statornicesc la vreo moșioară luată în arendă și să-mi odihnesc bătrânețile. Eram sătul de război, pentru că de copil de când tot lupt, iar acum mi-au încărunțit și mustățile. Gândeam că dacă n-am să pot sta locului, am să mă înscriu în vreun steag, dar polcurile înființate spre paguba țării și spre mulțumirea vrăjmașilor și războaiele civile mi-au scos de la inimă pe Bellona... Ei, dragă Doamne! Pelicanul își hrănește puii cu sângele său, da, da, întocmai așa! Dar Republica nu mai are sânge în pieptul ei. Swiderski a fost un mare oștean... Dumnezeu să-l judece!...
- Anula mea dragă! îl întrerupse hohotind jupâneasa lui Kmicic. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu erai tu?... Liman mi-ai fost și apărare! Anulă mea dragă!
Charłamp izbucni iarăși în plâns, dar se stăpâni repede, fiindcă Kmicic îl întrebă:
- Și pe Wołodyjowski unde l-ai întâlnit, Domnia Ta?
- Cu Wołodyjowski m-am întâlnit tot la Częstochowa, unde plănuiseră să se odihnească amândoi, după ce se vor ruga Sfintei Fecioare. Mi-a mărturisit de la început să se duce cu logodnică la Cracovia, la prințesa Gryzelda Wiśniowiecka, fără încuviințarea și binecuvântarea căreia jupânița nici nu voia să audă de căsătorie. Atunci fata era sănătoasă tun, iar el vesel ca pasărea cântătoare. „Dumnezeu - îmi spunea - m-a răsplătit pentru osteneala mea!” Ce se mai grozăvea Wołodyjowski, alină-l, Doamne, ce-și mai bătea joc de mine, pentru că, vedeți Domniile Voastre, pentru jupânița asta noi ne sfădiserăm mai de mult și aveam să ne hăcuim cu săbiile. Unde-i ea acum, sărmana?
Și iarăși pe jupân Charłamp îl podidiră lacrimile, dar pentru scurtă vreme, fiindcă Kmicic îl întrerupse din nou:
- Domnia Ta spui că era sănătoasă? Atunci cum de s-a stins așa deodată?
- Prea adevărat. A luat-o pe neașteptate. Trăsese la jupâneasa Marcinowa Zamojski, care în vremea aceea se afla cu bărbatul la Częstochowa. Wołodyjowski își petrecea toată ziua la ea, văitându-se de întârziere și spunând că o să ajungă la Cracovia abia peste un an, pentru că toți îl opresc din drum. Și nu e de mirare! Oricine e bucuros să găzduiască un asemenea oștean, cum e jupân Wołodyjowski, așa că cine izbutește să-l prindă, apoi îl ține bine. M-a dus și pe mine la jupâniță și m-a amenințat râzând că mă face bucăți dacă o fac să se îndrăgostească de mine... Dar ea nu mai avea ochi pentru nimeni în afară de el. Câteodată mă năpădea și pe mine părerea de rău că am rămas singur cuc la bătrânețe. Dar nu-i nimic. Până când, într-o noapte mă pomenesc cu Wołodyjowski grozav de speriat: „Pe viul Dumnezeu! Nu știi pe undeva vreun doctor?” „Ce s-a întâmplat?” „E bolnavă, nu mai cunoaște pe nimeni!” Îl întreb când s-a îmbolnăvit, și-mi spune că abia a fost vestit și el de jupâneasa Zamojska. Și asta la miezul nopții! Unde să cauți un doctor, când acolo numai mănăstirea a rămas întreagă, iar în târg sunt mai multe ruine decât oameni. Am aflat în cele din urmă un felcer, dar nici ăsta nu voia să vină, așa că am fost nevoit să-l îndemn cu baltagul ca să-l aduc la bolnavă. Aici însă era mai mare nevoie de duhovnic decât de felcer. Am găsit un călugăr cumsecade din ordinul paulinilor, care, rugându-se, a readus-o în simțiri, astfel că a putut să se împărtășească și să se despartă cu duioșie de jupân Michał. A doua zi pe la prânz nu mai era! Felcerul zicea că cineva i-a făcut farmece, dar cred că nu-i adevărat, fiindcă se știe că la Częstochowa farmecele nu au nici o putere. Dar ce s-a mai petrecut cu jupân Wołodyjowski, ce i-a mai ieșit din gură; gândesc că Domnul n-o să-l pedepsească pentru asta, căci omul nu mai ia seamă la vorbe când îl sfâșie durerea... Vă spun Domniilor Voastre (jupân Charłamp își coborî glasul) că hulea ca un ieșit din minți.
- Pentru Dumnezeu! A hulit? repetă încet Kmicic.
- A fugit de lângă ea în tindă, din tindă în curte, clătinându-se ca un om beat. Acolo și-a înălțat pumnii spre cer și a început să strige cu glas cumplit: „Asta mi-e răsplata pentru rănile și ostenelile mele, pentru sângele meu, pentru dragostea de țară?!... Un mielușel am avut - spunea - și tu, Doamne, mi l-ai luat și pe ăsta. Să prăbușești un bărbat înarmat, iată o ispravă vrednică de brațul lui Dumnezeu. Și o pisică sau un erete poate să sugrume un porumbel nevinovat!”...
- Pe rănile lui Hristos! se sperie jupâneasa - Domnia Ta, nu mai repeta asemenea ocări că atragi nenorocirea asupra casei noastre!
Charłamp își făcu semnul crucii și vorbi mai departe:
- Viteazul gândea că și-a îndeplinit datoria și iată cum era răsplătit! Ehei! Dumnezeu știe mai bine ce face, cu toate că faptele lui nu pot fi măsurate cu mintea și dreptatea omenească! Îndată după ce a rostit măscările acelea, i s-au muiat picioarele și a căzut la pământ, iar preotul l-a afurisit ca să nu sălășluiască în el duhurile cele scârbavnice, care puteau să fie atrase de vorbele de ocară.
- Și-a venit în fire repede?
- A zăcut ca mort vreun ceas, apoi s-a trezit și, întorcându-se la cvartirul său, n-a vrut să mai vadă pe nimeni. În timpul înmormântării l-am întrebat de vorbă: „Jupâne Michał - i-am zis - teme-te de Dumnezeu!” El nimic! Am mai stat trei zile la Częstochowa, pentru că îmi părea rău de el să plec, dar în zadar am bătut la ușa lui. Nu mi-a deschis! Mă bătea gândul ce să fac, să mai încerc să-l văd, să plec?... Cum să las omul fără nici un ajutor? Cu toate acestea, dacă am văzut că nu izbutesc nimic, m-am hotărât să mă duc la Skrzetuski. El e doar cel mai bun prieten al lui, iar jupân Zagłoba e al doilea; poate că ei o să nimerească mai lesne drumul spre inima lui, mai ales jupân Zagłoba, care-i un om atât de isteț și știe cum să-l ia pe fiecare.
- Și Domnia Ta ai fost la Skrzetuski?
- Am fost, dar nici cu ei nu mi-a dat Dumnezeu noroc, fiindcă plecaseră amândoi împreună cu jupân Zagłoba în ținutul Kalisz, la jupân Stanislaw, rotmistrul[6]. Nu știa nimeni să-mi spună când aveau să se întoarcă. Atunci mi-am zis: și așa drumul duce prin Samogiția, ia să trec eu pe la Domniile Voastre să vă povestesc ce s-a întâmplat.
- De mult știam că Domnia Ta ești un cavaler de treabă - spuse Kmicic.
- Nu e vorba de mine, ci de Wołodyjowski - răspunse Charłamp - și recunosc în fața Domniilor Voastre că tare mă tem să nu i întunece mintea...
- Dumnezeu o să-l păzească - rosti jupâneasa.
- Dacă nu i se va întâmpla nimic, mai mult ca sigur că va îmbrăca rantia, pentru că vă spun Domniilor Voastre că n-am mai văzut asemenea suferință, pe legea mea, n-am mai văzut... Păcat de așa oștean! Mare păcat!
- Cum să fie păcat! Doar așa o să crească slava Domnului Dumnezeu! se împotrivi Oleńka.
Charłamp începu să-și miște mustățile și să-și șteargă fruntea.
- Vezi, Domnia Ta jupâneasă... poate o să crească sau poate că nu. Socotiți și Domniile Voastre, câți păgâni și eretici a trimis pe ceea lume în timpul vieții, fapte cu care l-a mulțumit pe Mântuitorul nostru și pe Preasfânta lui mamă mai abitir ca un preot cu toate predicile lui. Hm! E un lucru vrednic să ne gândim la el! Fiecare e dator să-i slujească slavei lui Dumnezeu, cum se pricepe mai bine... Că vedeți, Domniile Voastre, printre iezuiți se vor găsi întotdeauna destui inși mai deștepți ca el, dar o sabie pe măsura lui nu se mai află în toată Republica...
- Așa e, pe viul Dumnezeu! interveni Kmicic. Domnia Ta n-ai idee dacă el a rămas la Częstochowa sau a plecat?
- Când am plecat eu, era acolo, dar ce a făcut pe urmă, nu mai știu. Știu doar atâta că, Doamne ferește de nebunie sau de vreo boală care adesea se prinde de om la mare supărare, el se află singur, fără nici un ajutor, fără o rudă, fără prieteni, fără mângâiere.
- Fie ca Sfânta Fecioară de la Częstochowa să te scape de la ananghie, prietene drag! strigă deodată Kmicic. Tu mi-ai făcut atâta bine, că nici un frate bun nu putea să facă mai mult!
Jupâneasa căzu adânc pe gânduri și multă vreme domni tăcerea; într-un târziu, își înălță capul bălai și spuse:
- Jędrek, tu ții minte cât îi suntem noi de îndatorați?
- Să-mi sară ochii dac-am să uit vreodată! N-aș mai îndrăzni niciodată să privesc în față un om cinstit!
- Jędrek, tu nu poți să-l lași așa.
- Cum asta?
- Du-te la el.
- Ia te uită ce inimă de femeie simțitoare, ce jupâneasă vrednică! strigă Charłamp, apucând mâinile Oleńkăi și acoperindu-le de sărutări.
Dar lui Kmicic nu-i era pe plac asemenea sfat, așa că începu să dea din cap și zise:
- Pentru el aș fi în stare să mă duc și la capătul lumii, dar... știi și tu... dacă erai sănătoasă, nu zic... dar așa, știi doar și tu! Doamne ferește de vreo spaimă, de vreo întâmplare rea... M-aș usca de grijă!... Soția stă înaintea celui mai bun prieten... Îmi pare rău de jupân Michał... dar vezi și tu!...
- Eu rămân sub oblăduiala părinților din Lauda. Acum e liniște aici și, pe urmă, nu mă sperii eu din orișice. Fără voia Domnului nu mi se va clinti nici un fir de păr... Iar acolo poate că Michał are mare nevoie de ajutor...
- Of, are nevoie, are! Se amestecă Charłamp.
- Ascultă, Jędrek. Eu sunt sănătoasă și n-am a mă teme de nedreptatea nimănui... Eu știu că nu pleci cu inima ușoară...
- Mai degrabă m-aș arunca asupra tunurilor numai cu vătraiul în mână! O întrerupse Kmicic.
- Și crezi că dacă stai aici, n-o să te cuprindă amărăciunea ori de câte ori ai să te gândești că ți-ai lăsat prietenul în părăsire? Și, pe urmă, chiar Dumnezeu, mâniat pe bună dreptate, poate foarte lesne să-și retragă binecuvântarea.
- Tu îmi înfigi un cuțit în inimă. Zici că poate să-și retragă binecuvântarea? De asta mi-e frică!
- A scăpa un prieten, cum e jupân Michał, e o datorie sfântă.
- Eu țin la Michał din toată inima. Ce să fac!... Dacă e nevoie, am să plec repede, fiindcă fiecare ceas poate să însemne foarte mult. Mă duc îndată la grajduri. Pe viul Dumnezeu, alt mijloc nu se mai află? Dracu l-a pus pe Skrzetuski să plece tocmai în ținutul Kalisz! Mie nu mi-e de mine, viața mea, ci de tine. Mai bine îmi pierd toată averea decât să petrec fără tine. Dacă-mi spunea cineva că am să te las singură pentru o treabă care nu privește binele țării, îi băgăm mânerul sabiei în gât până la gardă. Vorbești de datorie? Fie și așa! Nerod să fie cine-o mai sta la îndoială! Dacă era vorba de altcineva, nu de Michał, n-aș fi făcut nicicând una ca asta!
Aici se întoarse către Charłamp:
- Domnia Ta, hai cu mine la grajduri să alegem caii. Iar tu, Oleńko, dă poruncă să-mi strângă lucrurile. De bătutul grâului să aibă grijă cineva din Lauda... Jupâne Charłamp, trebuie să zăbovești la noi cel puțin vreo două săptămâni, ca să-mi supraveghezi nevasta. Poate că se găsește prin împrejurimi vreo sfoară de moșie de arendat. Ce zici de Lubicz, ai? Hai la grajduri, Domnia Ta. Peste un ceas musai să plec! Dacă trebuie, trebuie și basta!...
[1]Colonel.
[2]Jerzy Sebastian Lubomirski (1616-1667) — mare mareșal al coroanei din 1650; hatman de câmp al coroanei din 1657. S-a distins în luptele cu năvălitorii suedezi (1655-1669). Potrivnic politicii Mariei Ludovica, este condamnat de seim și începe războiul civil, învingând armata regelui la Matury (1666).
[3]Ian al III-lea Sobieski (1629-1696) — rege al Poloniei din 1674. înainte mare mareșal al coroanei din 1665, hatman de câmp al coroanei din 1666
[4]Cavaler vestit pentru fermitatea principiilor sale.
[5]Durere (lat.).
[6]Comandantul unui escadron de cavalerie, căpitan.