Prin foc si sabie

CAPITOLUL I

Anul 1647 se arătase un an neobișnuit, în care diferite semne apărute pe cer și pe pământ vesteau parcă nenorociri și întâmplări nemaipomenite.

Cronicarii din acele vremuri amintesc că încă din primăvară un nor uriaș de lăcuste roise din Câmpiile Sălbatice și prăpădise semănăturile și iarba, prevestind năvălirea tătarilor. Vara, fusese o puternică eclipsă de soare, după care se ivise pe cer o cometă. Tot așa, la Varșovia, oamenii văzuseră deasupra orașului un mormânt și o cruce de foc în nori, așa că ținuseră posturi și făcuseră pomeni, fiindcă unii susțineau că asupra țării avea să se abată ciuma și toată suflarea omenească va pieri. În sfârșit, urmase o iarnă atât de ușoară, cum nici cei mai vârstnici nu‑și aminteau să fi apucat vreodată. În regiunile de miazăzi ghețurile nu mai încătușaseră apele care, umflate de zăpada ce se topea în fiecare zi, ieșiseră din albii înecând malurile. Cădeau ploi dese. Stepa se înmuiase, transformându‑se într‑o mocirlă fără sfârșit, iar soarele pripea atât de puternic la amiază, încât – minune a minunilor! – pe la jumătatea lui decembrie, în ținutul Bracławului și în Câmpiile Sălbatice, stepele și întinderile se acoperiseră de verdeață. În prisăci, roiurile de albine începeau să se miște și să zumzăie, vitele mugeau prin ocoale. Când rânduiala firii părea astfel cu totul schimbată, în Ucraina, în așteptarea întâmplărilor neobișnuite, oamenii își îndreptau gândurile neliniștite și ochii mai ales către Câmpiile Sălbatice de unde putea să se arate primejdia mai lesne decât de oriunde.

În acest timp pe Câmpii nu se întâmpla nimic deosebit; nu mai aveau loc alte lupte și hărțuieli în afară de cele obișnuite, de care aveau știință doar vulturii, ereții, corbii și animalele de câmp.

Căci așa se înfățișau pe atunci Câmpiile Sălbatice. Mergând spre miazăzi, către Nipru, ultimele urme de viață așezată se sfârșeau nu departe după Czehryn, iar spre Nistru ajungeau până dincolo de Humań, după care, până hăt către limanuri și Mare, se întindea stepa și iar stepa, cuprinsă ca într‑o ramă între cele două râuri. În arcul Niprului, la Niż, dincolo de pragurile stâncoase, clocotea încă viața cazacilor, dar în Câmpiile Sălbatice nu se statornicise nimeni; doar pe la margini, din loc în loc se înălțau palăncile[1], ca niște insule în plină mare. De nomine, pământul aparținea Poloniei, dar era nelocuit și Republica[2] le îngăduia tătarilor să folosească pășunile, cu toate că adeseori cazacii se împotriveau, așa că imașul era în același timp și câmp de bătaie.

Nimeni nu numărase, nimeni nu‑și mai aducea aminte câte lupte se desfășuraseră acolo, câți oameni pieriseră. Știau numai vulturii, ereții și corbii; cine auzea de departe fâlfâit de aripi și croncănituri, cine vedea păsările rotindu‑se deasupra vreunui loc, acela știa că acolo se află hoituri sau oase neîngropate încă… Omul era vânat prin ierburi ca lupii ori ca antilopele saiga. Vâna cine voia. Omul hăituit de lege se ascundea în stepele sălbatice, păstorul își păzea turmele înarmat; tot acolo căuta aventuri cavalerul și hoțul ieșea la pradă. Cazacul vâna pe tătar, tătarul pe cazac. Câteodată cete întregi apărau turmele împotriva mulțimii hoților. Stepa era pustie și locuită în același timp, tăcută și amenințătoare, liniștită și plină de capcane, sălbatică din cauza Câmpiilor Sălbatice, dar și din cauza sufletelor sălbatice.

Din vreme în vreme se năpusteau asupră‑i războaiele. Atunci se revărsau în valuri ciambuluri[3] tătărăști, pâlcuri de cazaci, steaguri poloneze sau moldovene; noaptea, nechezatul cailor însoțea urletele lupilor, răpăitul tobelor și cântecul trâmbițelor de aramă răsunau până către lacul lui Ovidiu și spre Mare, iar pe Drumul Negru, în ținutul Kuczmanului, se scurgeau puhoaie de oameni. De la Kamieniec până la Nipru, granițele Republicii erau păzite de stanițe[4] și palănci, care cunoșteau apropierea primejdiei după cârdurile nenumărate de păsări ce zburau spre miazănoapte, speriate de ciambuluri. Era de ajuns ca tătarul să scoată capul din Pădurea Neagră ori să treacă Nistrul dinspre părțile moldovene, ca să apară odată cu păsările, pe drumurile stepei, în regiunile de miazăzi.

Ciudat este că în iarna aceea stolurile de păsări nu se îndreptau către ținuturile Republicii. Stepa era mai liniștită ca de obicei. În clipa când începe povestirea noastră, tocmai apunea soarele, luminând cu razele‑i roșietice locurile pustii. La marginea de miazănoapte a Câmpiilor Sălbatice, de‑a lungul Omelniczekului, până la vărsare, cea mai ageră privire n‑ar fi putut să descopere nici o vietate, nici măcar o mișcare prin ierburile veștejite, uscate, negre. Soarele se mai uita doar cu o jumătate de disc de dincolo de orizont. Cerul se întunecase și stepa se acoperea treptat de neguri. Pe malul stâng, pe o înălțime care semăna mai mult cu un curgan decât cu o colină, mai luceau doar resturile unei stanițe, ridicate odinioară de Teodoryk Buczacki, pe care o distruseseră năvălirile. Dărâmăturile aruncau o umbră alungită. În apropiere străluceau apele larg revărsate ale Omelniczekului care, în acest loc, cotește spre Nipru. Razele de lumină se stingeau tot mai mult în văzduh și pe pământ. Din înălțimile cerului mai răzbăteau numai strigătele cocoarelor care se îndreptau spre mare, încolo, nici un zgomot nu tulbura liniștea.

Noaptea se lăsa asupra întinderilor pustii și odată cu ea venea vremea duhurilor. Pe atunci, oștenii care vegheau în stanițe povesteau că pe Câmpiile Sălbatice apar noaptea umbrele celor căzuți, care și‑au găsit acolo moartea năprasnică în păcat, și își fac de cap, neputând fi împiedicate de cruce și biserică. De aceea, când semnele care arată miezul nopții începeau să se stingă, prin stanițe se rosteau rugăciuni pentru sufletele morților. Se mai vorbea că umbrele călăreților care rătăcesc prin pustie ațin calea drumeților, gemând și cerșind semnul sfintei cruci. Printre ele se nimereau și strigoi, care alergau urlând după oameni. O ureche deprinsă deosebea de departe urletul strigoilor de cel al haitelor de lupi. De asemenea se puteau vedea armate întregi de umbre care uneori se apropiau atât de mult de stanițe, că străjile dădeau alarma. Astfel de întâmplări prevesteau de obicei războaie crâncene. Nici întâlnirea unor umbre singuratice nu însemna nimic bun, dar nu trebuia să‑ți faci inimă rea întotdeauna, fiindcă adeseori chiar omul viu apărea și dispărea înaintea călătorilor ca o umbră, așa că de multe ori putea să fie luat cu ușurință drept un duh al întunericului.

Nu e deci nimic de mirarea că numaidecât după căderea nopții deasupra Omelniczekului, în jurul staniței pustiite, apăru o stafie, sau poate un om. Tocmai ieșise Luna de dincolo de Nipru albind locul însingurat, măciuliile scaieților și nemărginirea stepei. Deodată, mai jos, în stepă se arătară alte făpturi ale nopții. Zdrențe mișcătoare de nori acopereau când și când razele Lunii, siluetele când apăreau strălucitoare din neguri, când dispăreau. Uneori se pierdeau cu totul, părând să se topească în întuneric. Înaintând spre înălțimea pe care stătea primul călăreț, se furișau tăcute, cu grijă, încet, oprindu‑se mereu.

În mișcările lor era ceva înfricoșător, ca și în toată această stepă care părea atât de liniștită. Vântul adia în răstimpuri dinspre Nipru, făcând să fâșâie jalnic scaieții uscați, care se aplecau și parcă tremurau de teamă. În cele din urmă, siluetele dispărură, ascunzându‑se în umbra dărâmăturilor. În lumina palidă a nopții se vedea numai călărețul singuratic care stătea pe movilă.

În sfârșit, un zgomot îi atrase luarea‑aminte. Apropiindu‑se de marginea colinei, începu să scruteze întunericul stepei. Vântul nu mai adia, foșnetul încetase și se așternuse liniștea deplină.

Deodată se auzi un șuierat ascuțit. Glasuri amestecate începură să strige înfiorat: „Allah! Allah! Iisuse Cristoase! Ajutor! Lovește!” Răsună pocnetul sânețelor, lumini roșii sfâșiară beznele. Tropotul cailor se amesteca cu zăngănitul fierului. În stepă apărură ca din pământ alți călăreți. Ai fi zis că se dezlănțuie dintr‑odată furtuna în această pustie tăcută, înfiorătoare. Urletele înspăimântătoare fură însoțite de gemete omenești, apoi totul se liniști: lupta se sfârșise.

Avusese loc, pesemne, una din încăierările obișnuite în Câmpiile Sălbatice.

Călăreții se adunară pe colnic și câțiva săriră din șa, uitându‑se cu atenție la ceva.

Deodată, o voce puternică și poruncitoare se auzi în întuneric:

• Hei, voi de‑acolo! Scăpărați și aprindeți focul!

După o clipă, săriră mai întâi câteva scântei, apoi flăcăruia țâșni din puful de trestie și vreascurile rășinoase pe care călătorii prin Câmpiile Sălbatice le purtau întotdeauna cu ei.

Capătul faclei fu înfipt în pământ și lumina puternică, ce cădea de sus, făcu să se vadă limpede vreo doisprezece oameni aplecați asupra unui trup întins pe jos, fără viață.

Erau oșteni îmbrăcați în mundire de culoare roșie, domnești, și cu căciuli din piele de lup. Unul dintre ei, care călărea un cal focos, părea să le fie căpetenie. Descălecând, se apropie de trupul lungit pe jos și întrebă:

• Ei, cum e, vagmistrule[5], trăiește sau e mort?
• Trăiește, înălțimea Voastră, da’ horcăie; lațul i s‑a strâns în jurul gâtului și l‑a sugrumat.
• Ce neam de om e?
• Nu e tătar, e cineva de soi.
• Slavă Domnului!

Și porucinicul[6] se uită cu atenție la bărbatul lungit pe pământ.

• Arată ca un hatman, spuse.
• Și are un cal tătărăsc pe cinste, unul mai bun nu se află nici în herghelia hanului, răspunse vagmistrul. Uite că l‑au și adus.

Porucinicul privi încotro îi arăta vagmistrul și fața i se lumină. Nu departe de el, doi oșteni țineau într‑adevăr un armăsar sprinten, care, ciulindu‑și urechile și forăind pe nări, își întindea gâtul și privirea înfricoșată la stăpânul său.

• Înălțimea Voastră, da’ calul rămâne al nostru? se amestecă întrebător vagmistrul.
• Cum, păcătosule, vrei să lași creștinul fără cal în mijlocul stepei?
• E pradă de luptă și…

Un horcăit mai puternic al omului sugrumat le întrerupse convorbirea.

• Turnați‑i horilcă[7] pe gât și slăbiți‑i cureaua, spuse porucinicul.
• Înnoptăm aici?
• Da, luați șeile de pe cai și aprindeți focul.

Oștenii descălecară în mare grabă. Unii începură să‑l miște ca să‑l readucă în simțiri pe cel ce zăcea fără să scoată o vorbă, alții plecară după uscături, iar ceilalți așternură pe pământ piei de cămilă și de urs pentru somnul de noapte.

Fără a se mai îngriji de omul sugrumat, porucinicul își desfăcu cingătoarea și se întinse pe burtă lângă foc. Era foarte tânăr, uscățiv și negricios, bine clădit, cu fața prelungă și nasul mare, vulturesc. În ochi i se citea curajul și semeția, dar expresia feței era aceea a unui om cinstit. O mustață destul de bogată și barba nerasă de multă vreme îi dădeau un aer de seriozitate nepotrivită cu vârsta lui.

În acest timp, doi slujitori începură să pregătească cina. Sferturi întregi de berbec fură puse pe jăratic: se aduseră de pe cai și câteva dropii vânate în timpul zilei, câteva potârnichi albe și o antilopă saiga, pe care un slujitor începu numaidecât s‑o jupoaie de piele. Grămada de vreascuri ardea răspândind asupra stepei un cerc uriaș de lumină roșiatică. Omul prins cu arcanul începu să‑și vină încet în fire.

Un timp, ochii năpădiți de sânge stăruiră asupra străinilor, cercetându‑le chipurile, apoi încercă să se ridice. Oșteanul care vorbise mai înainte cu porucinicul îl săltă în sus de subțiori; altul îi puse în mână baltagul, pe care necunoscutul se sprijini cu toată puterea. Era încă roșu la față, cu venele umflate, în sfârșit, cu vocea sugrumată, îngăimă primul cuvânt:

• Apă!

Îi dădură horilcă și bău cu nesaț; se vede că‑i făcea bine fiindcă, după ce luă sticla de la gură, întrebă cu glasul mai sigur:

• În mâinile cui mă aflu? Porucinicul se ridică și se apropie de el.
• În mâinile celor care te‑au scăpat de la moarte.
• Așadar nu Domniile Voastre m‑ați prins cu arcanul?
• Află Domnia Ta că arma noastră e sabia, nu arcanul. Bănuiala Domniei Tale nedreptățește pe acești oșteni vrednici. Te‑au prins niscaiva lotri prefăcuți în tătari, pe care, dacă ești curios, poți să‑i și vezi zăcând acolo ciopârțiți ca niște berbeci.

Spunând acestea, îi arătă cu mâna câteva trupuri întunecate care zăceau fără suflare la poalele colinei. Dar necunoscutul rosti:

• Lăsați‑mă să mă odihnesc.

Îi aduseră o șa ostășească, pe care se așeză și se adânci în tăcere.

Era un bărbat în puterea vârstei, de statură mijlocie, lat în spate, un trup de uriaș și trăsături care impuneau. Avea capul mare, pielea smeadă, arsă puternic de soare, ochii negri și puțin oblici, ca ai tătarilor, iar peste gura mică îi atârna o mustață subțire, care se despărțea abia spre colțurile gurii în două smocuri răsfirate. Fața‑i puternică arăta curaj și mândrie. Avea în ea ceva atrăgător și respingător în același timp – autoritatea hatmanului însoțită cu șiretenia tătărască, blândețe și sălbăticie.

După ce se odihni o vreme pe șa, se ridică și, în pofida tuturor așteptărilor, în loc să mulțumească, se duse să vadă trupurile celor uciși.

• Un necioplit! mormăi porucinicul.

În acest timp, necunoscutul se uita cu atenție la fiecare față, clătinând din cap, ca un om care înțelege totul; se întoarse apoi încet spre porucinic, plimbându‑și mâinile pe șolduri și căutând din obișnuință brâul în care voia pesemne să‑și bage mâna.

Asemenea purtare, nepotrivită pentru un om abia scăpat de moarte, nu fu pe placul tânărului porucinic care spuse batjocoritor:

• Dacă te‑ar vedea cineva, ar crede că Domnia Ta cauți cunoștințe printre lotrii aceia sau rostești rugăciuni pentru sufletul lor.

Necunoscutul răspunse grav:

• Domnia Ta greșești și nu greșești; nu greșești, fiindcă într‑adevăr căutam chipuri cunoscute, și greșești pentru că aceștia nu sunt lotri, ci slugile unui șleahtic[8], vecin al meu.
• E, se vede că Domnia Ta și vecinul Domniei Tale nu beți amândoi din aceeași fântână.

Un zâmbet neînțeles înflori pentru o clipă pe buzele subțiri ale necunoscutului.

• Și aici te înșeli, mormăi printre dinți. După o clipă adăugă mai tare:

Dar să mă ierte Domnia Ta că nu i‑am adus mulțumirile cuvenite pentru auxilium care m‑a scăpat de la o moarte atât de năprasnică. Vitejia Domniei Tale a făcut să se sfârșească cu bine nesocotința mea, fiindcă m‑am îndepărtat de oamenii mei, dar recunoștința mea este într‑adevăr pe măsura grabei cu care mi‑ai venit într‑ajutor.

Spunând acestea, întinse mâna porucinicului. Dar tânărul semeț nu se mișcă din loc și, în loc să se grăbească să i‑o dea pe a lui, zise:

• Aș vrea să știu mai întâi dacă am de‑a face cu un șleahtic, căci, deși nu mă îndoiesc de acest lucru, nu se cade să primesc mulțumirile cuiva pe care nu‑l cunosc.
• Văd în Domnia Ta mândria unui bărbat curajos; vorbești cu dreptate. Trebuia să‑mi încep vorba și mulțumirile spunându‑mi numele. Sunt Zenobi Abdank, cu blazonul Abdank cu o cruciuliță, șleahtic din voievodatul Kievului, împroprietărit în ținuturile de răsărit, și polcovnicul[9]steagului de cazaci ai prințului Dominik Zasławski.
• Iar eu sunt Jan Skrzetuski, porucinic în steagul de cuirasieri ai prealuminatului prinț Jeremi Wiśniowiecki[10].
• Domnia Ta slujești sub un războinic vestit. Primește acum recunoștința și mâna mea.

Porucinicul nu mai stătu pe gânduri. Într‑adevăr cuirasierii priveau de sus la oștenii din alte flamuri, dar Skrzetuski se afla în plină stepă, în Câmpiile Sălbatice, unde asemenea deosebiri nu prea se luau în seamă. Pe urmă avea de‑a face cu un polcovnic, lucru de care se convinse numaidecât, deoarece, când oștenii îi aduseră lui Abdank brâul și sabia, din care îl descinseseră ca să‑și revină, îi înmânară și un buzdugan scurt de os, cu capul de corn lustruit, așa cum aveau numai polcovnicii cazaci. În afară de aceasta, straiele lui Zenobi Abdank vădeau îndestulare, iar vorbirea aleasă arăta o minte ageră și cunoașterea lumii.

Așa că Skrzetuski îl rugă să‑i țină tovărășie. Mirosul de carne friptă tocmai începuse să se răspândească dinspre focuri, gâdilând plăcut nările și cerul gurii. Un slujitor scoase carnea din jăratic și le‑o servi într‑o strachină de cositor. Începură să mănânce, iar când li se aduse și un burduf pântecos din piele de capră, cu vin moldovenesc, limbile începură să se dezlege.

• Dea Domnul să ajungem cu bine acasă! spuse Skrzetuski.
• Domnia Ta te întorci acasă? De unde, rogu‑te? întrebă Abdank.
• Vin de departe, tocmai de la Crîm.
• Ce‑ai căutat acolo? Ai dus banii de răscumpărare cuiva?
• Nu, jupâne polcovnic; am fost chiar la hanul în persoană.

Abdank ciuli urechile curios.

• Ia te uită, ai intrat într‑o tovărășie aleasă! Și ce treburi ai avut cu hanul?
• I‑am dus o scrisoare a prealuminatului prinț Jeremi.
• Domnia Ta ai fost trimisul lui! Și ce i‑a scris prințul hanului?

Porucinicul își întoarse repede privirile spre tovarășul său.

• Jupâne polcovnic, zise, dacă te‑ai uitat în ochii tâlharilor care te‑au prins cu arcanul – e treaba ta, dar ce i‑a scris prințul hanului, nu e nici a mea, nici a ta, ci numai a lor.
• Mai înainte mă miram, răspunse șiret Abdank, că prințul și‑a ales un om atât de tânăr ca să‑l trimită la han, dar după răspunsul Domniei Tale nu mă mai mir deloc, fiindcă văd că ești tânăr numai de ani, dar ești bătrân la minte și ai multă înțelepciune.

Porucinicul înghiți ușor cuvântul măgulitor, își răsuci mustața și întrebă:

• Spune‑mi, jupâne polcovnic, ce treburi te‑au adus pe malurile Omelniczekului și cum ai ajuns aici de unul singur?
• Nu sunt singur, mi‑am lăsat oamenii în urmă, pe drum; mă duc la pan Grodzicki, comandantul garnizoanei din Kudak. Marele hatman m‑a însărcinat să‑i duc niște scrisori.
• Și de ce nu călătorești Domnia Ta pe apă, cu baidacul[11]?
• Așa a fost porunca, și nu pot să mă abat de la ea.
• E de mirare că înălțimea Sa hatmanul a putut să‑ți dea o astfel de poruncă; mergând pe apă ai fi înlăturat primejdiile pe care le‑ai întâmpinat prin mijlocul stepei.
• Să știi Domnia Ta că stepa e liniștită acum, o cunosc nu de ieri, de alaltăieri, iar pentru cele ce mi s‑au întâmplat, de vină e numai răutatea omenească și invidia.
• Cine te asuprește atâta?
• E mult de vorbit. Am un vecin rău, care mi‑a distrus averea, m‑a izgonit de pe pământurile mele, mi‑a bătut feciorul, iar acum, ai văzut și Domnia Ta cum a vrut să‑mi ia viața.
• Bine, dar Domnia Ta nu porți sabie la șold?

Pe fața puternică a lui Abdank fulgeră ura, ochii i se aprinseră mohorât și răspunse încet, dar apăsat:

• Cum de nu, port, și să‑mi ajute Dumnezeu, că de aci înainte nu voi folosi alte mijloace împotriva vrăjmașilor mei.

Porucinicul vru să zică ceva, când în stepă răsună deodată un tropot de copite, mai bine zis un fâsâit grăbit de picioare de cai prin iarba moale. Numaidecât slujitorul lui Skrzetuski, care stătea de strajă, alergă cu vestea că se apropie niște oameni.

• Cred că sunt însoțitorii mei, i‑am lăsat nu departe de Taśmina. Nu mă gândeam la nici o primejdie și le‑am făgăduit să‑i aștept aici.

Cât ai bate din palme, o ceată de călăreți se rândui în semicerc în jurul colinei. În lumina focului apărură capetele cailor, cu nările larg deschise, sforăind de oboseală, iar deasupra lor, aplecate, se iviră fețele călăreților care priveau cu atenție în lumină, ferindu‑și ochii cu mâinile de strălucirea flăcărilor.

• Hei, oameni buni! Cine sunteți? întrebă Abdank.
• Slugile Domnului! răspunseră voci din întuneric.
• Da, sunt flăcăii mei, repetă Abdank, adresându‑se porucinicului. Fiți bine‑veniți! Fiți bine‑veniți!

Câțiva descălecară și se apropiară de foc.

• Tătucule, ce‑i cu tine? Am ostenit caii ca să te ajungem.
• Am căzut într‑o capcană. Chwedko, trădătorul, cunoștea locul și mă aștepta aici cu alți ticăloși. Trebuie să fi ajuns cu mult înaintea mea. M‑au prins cu arcanul!
• Doamne, păzește‑ne! Doamne, păzește‑ne! Și cine sunt lehii ăștia de lângă tine?

Spunând acestea, priveau amenințător la Skrzetuski și la tovarășii lui.

• Sunt prieteni buni, zise Abdank. Slavă Domnului, sunt viu și nevătămat. Pornim într‑o clipă mai departe.
• Laudă Domnului! Noi suntem gata.

Și începură să‑și încălzească mâinile la foc, fiindcă noaptea era friguroasă, deși senină. Erau ca la patruzeci de oameni vânjoși și bine înarmați. Nu semănau deloc a cazaci înrolați în oastea Republicii, și Skrzetuski se miră mult, mai ales că ceata era așa de mare. Toate acestea îi păreau porucinicului destul de ciudate. Dacă marele hatman l‑ar fi trimis pe polcovnicul Abdank la Kudak, i‑ar fi dat însoțitori dintre cazacii înregistrați[12], apoi, din care pricină i‑a poruncit să meargă până la Czehryn prin stepă și nu pe apă? Trecerea peste toate râurile care curg prin Câmpiile Sălbatice până la Nipru nu putea decât să‑i întârzie mersul. Așa părea mai degrabă că jupânul Abdank voia să se ferească de Kudak.

Dar până și persoana polcovnicului îl punea mult pe gânduri pe tânărul porucinic. Băgă de seamă dintr‑odată că zaporojenii, care se purtau destul de familiar cu căpeteniile lor, pe el îl înconjurau cu un respect neobișnuit, ca și când ar fi fost un adevărat hatman. Trebuia să fie vreun cavaler plin de faimă, și Skrzetuski era cu atât mai mirat, cu cât, cunoscând Ucraina pe amândouă părțile Niprului, nu auzise nimic despre un asemenea viteaz pe care să‑l cheme Abdank. Pe de altă parte, fața acestui bărbat avea ceva deosebit – o putere tăinuită, care i se degaja din obraz, precum căldura din flăcări, o voință neînduplecată, care arăta că acest om nu se dă înapoi din fața nimănui și de la nimic. O asemenea voință se citea pe chipul prințului Jeremi Wiśniowiecki, însă acest dar înnăscut al naturii, potrivit cu nașterea aleasă și purtarea prințului, putea să uimească la un bărbat cu un nume necunoscut, rătăcit pe întinderile stepei.

Skrzetuski chibzui multă vreme. Îi trecu prin minte că poate să fie vreun izgonit de neam mare, care, urmărit de vreo condamnare, se ascundea în Câmpiile Sălbatice, ori căpetenia vreunei cete de tâlhari, dar ultima presupunere era puțin probabilă, îmbrăcămintea și vorbirea acestui om arătau cu totul altceva. Așa că porucinicul nu mai știa ce să creadă; urmărea cu atenție ce se petrecea, în timp ce Abdank porunci să‑i fie adus calul.

• Porucinice Skrzetuski, spuse, călătorului îi stă bine cu drumul. Dă‑mi voie să‑ți mulțumesc încă o dată pentru ajutorul pe care mi l‑ai dat. Să‑mi ajute Dumnezeu să te răsplătesc și eu cu un bine tot atât de mare!
• Nu știam pe cine ajut, așa că nu sunt vrednic de recunoștința Domniei Tale.
• În Domnia Ta vorbește modestia care este pe măsura bărbăției. Primește din partea mea acest inel.

Porucinicul se încruntă și se dădu un pas înapoi, măsurându‑l din ochi pe Abdank, dar acesta vorbi mai departe cu o autoritate aproape părintească în glas și în înfățișare:

• Privește, rogu‑te. Nu vreau să‑ți atrag atenția asupra valorii acestui inel, alte însușiri ale lui doresc să le cunoști. L‑am căpătat încă din anii tinereții, pe când mă aflam în robie turcească, de la un pelerin care se întorcea din Țara Sfântă. În ochiul acesta este ferecată pulbere din mormântul lui Cristos. Un asemenea dar nu se cuvine să refuzi, chiar dacă l‑ai primi din mâini necinstite. Domnia Ta ești tânăr și oștean, dar dacă nici bătrânețea cea mai apropiată de mormânt nu știe ce‑o așteaptă înainte de a‑i suna ceasul din urmă, ce să mai vorbim de adolescența care, având înainte o viață lungă, trebuie să treacă prin multe împrejurări grele! Acest inel te va feri de necazuri și te va apăra când va sosi ziua judecății, iar eu îți spun că această zi va sosi în curând în Câmpiile Sălbatice.

Urmă o clipă de liniște; se auzeau doar fâlfâitul flăcărilor și sforăitul cailor. Din stufărișurile îndepărtate răsuna urletul jalnic al lupilor. Deodată Abdank repetă, parcă pentru sine:

• Ziua judecății se apropie prin Câmpiile Sălbatice, iar când va sosi – omenirea întreagă va fi uimită de…

Porucinicul luă inelul fără să se mai gândească la nimic, atât de zguduit de vorbele acestui om neînțeles.

Abdank își aținti privirile în depărtarea neguroasă a stepei.

Se întoarse apoi încet și încalecă. Ostașii îl așteptau la poalele colnicului.

• La drum! la drum!… Rămâi sănătos, prietene oștean! se adresă porucinicului. Vremurile sunt de vină că fratele nu mai crede fratelui; Domnia Ta nu știi pe cine ai scăpat de la moarte, pentru că nu ți‑am spus numele meu.
• Așadar Domnia Ta nu ești Abdank?
• Acesta este inelul meu…
• Și numele Domniei Tale?
• Bohdan Zenobi Chmielnicki[13].

Acestea rostind, coborî de pe movilă urmat de oamenii săi. În curând îi înghițiră ceața și noaptea. Abia după ce se depărtaseră ca la o jumătate de milă, vântul aduse dinspre ei cuvintele unui cântec căzăcesc:

Oi, sloboade‑ne, Doamne,

Pe noi, bieții robi,

Din greaua robie,

Turceasca urgie –

Fă zori de lumină,

Pe aceste ape,

În lumea creștină,

Adu veselie!

Ascultă‑ne, Doamne,

Sărmana moliftă,

Ascultă‑ne, Doamne,

Pe noi, bieții robi.

Glasurile se stinseră treptat, până când se pierdură în adierile vântului care fâșâia printre trestii.