Pe cimp de glorie

CAPITOLUL I

Iarna din anul 1682 spre 1683 era atât de geroasă, încât nici măcar bătrânii încovoiați de vârstă nu-și mai aminteau una la fel. Toamna, căzuseră ploi îndelungate, iar pe la jumătatea lui noiembrie dăduse primul îngheț și acoperise copacii cu o pojghiță ca sticla. Prin păduri, chiciura se așezase din belșug pe ramurile de pin, care se frângeau trosnind sub greutate. În primele zile din decembrie, după geruri repetate, păsăretul începuse să se adune prin sate și târguri; până și fiarele sălbatice părăsiseră bungetul codrilor și se apropiaseră de așezările oamenilor. Cu toate acestea, la sf. Damazy, cerul se înnourase și ninsese zece zile fără întrerupere. Zăpada acoperise ținutul cu un strat de câțiva coți, troienind drumurile pădurii, îngrăditurile și pe alocuri chiar ferestrele caselor. Oamenii își făceau drum prin nămeți cu lopețile, ca să ajungă la grajduri și ocoale. În sfârșit, când ninsoarea contenise, se lăsase iarăși un ger năprasnic, de trosneau copacii asemenea sânețelor.

Dacă aveau nevoie de lemne, țăranii se duceau la pădure numai în grupuri mari, având grijă să nu-i prindă noaptea departe de sat. După apusul soarelui, nu mai cuteza nimeni să iasă nici în propria ogradă fără furcă sau secure, iar câinii lătrau înspăimântați până dimineața, ca de obicei când simțeau lupii.

Într-o asemenea noapte și pe un asemenea ger cumplit, pe șleaul din pădure înainta o caretă mare pe talpeți de sanie, trasă de patru cai și înconjurată de oameni. În față, pe o iapă voinică, mergea un slujitor cu felinarul, la drept vorbind, cu un coșuleț de fier prins la capătul unei prăjini, în care ardeau vreascuri muiate în smoală, nu pentru a lumina drumul, fiindcă era lună, ci pentru a speria lupii. Pe capră, ședea surugiul, pe unul din caii dinainte, înșeuat, ajutorul lui, iar pe amândouă părțile caretei călăreau alți doi slujitori înarmați cu trombloane[1] și ghioage.

Tot alaiul se deplasa foarte greu din cauza drumului neumblat și a nămeților care, din loc în loc, mai ales la cotituri, se înălțau ca niște valuri de-a curmezișul. Această încetineală nu-i era pe plac și-l neliniștea pe Gedeon Pągowski. Încrezându-se în numărul și armele slujitorilor, se hotărâse totuși să plece la drum, deși la Radom fusese prevenit asupra primejdiei; cu atât mai mult, cu cât până la Bełczączka trebuia să treacă prin pădurile de la Kozienice.

Codrii uriași începeau în acele timpuri cu mult înainte de Jedlnia și se întindeau hăt departe, dincolo de Kozienice, până la Vistula, spre Stężyca, aflată pe malul celălalt al râului, iar spre miazănoapte până la Ryczywół.

Jupân Gedeon crezuse că, plecând înainte de amiază, la apusul soarelui va fi acasă. În câteva locuri, însă, fusese nevoie să deszăpezească drumul, treabă care-i luase de fiecare dată câteva ceasuri, așa că trecuseră prin Jedlnia abia în amurg. Acolo, fuseseră avertizați încă o dată că ar fi mai bine să rămână în sat pentru noapte, dar pentru că găsiseră la fierar vreascuri cu care să lumineze drumul, jupân Pągowski poruncise să meargă mai departe.

Și uite că-i prinsese noaptea în pădure.

Nu puteau înainta mai repede din pricina nămeților tot mai mari, așa că jupân Pągowski era tot mai îngrijorat. În cele din urmă, începu să blesteme, dar în limba latină, ca să nu le sperie pe jupâneasa Winnicka, o rudă a sa, și pe jupânița Sienińska, fiica adoptivă, care-l însoțeau.

Jupânița Sienińska era tânără și nepăsătoare, așa că nu se temea prea mult. Din contră, dând la o parte perdeluța de piele de la fereastra caretei și poruncind slujitorului ce călărea alături să nu-i acopere vederea, privea veselă la troiene și la pinii împodobiți cu brâie lungi de zăpadă; lucirile roșietice ale vreascurilor aprinse se întindeau peste ramuri și împreunându-se cu lumina lunii, alcătuiau jocuri plăcute ochilor. După aceea, țuguindu-și buzele, începu să sufle, bucurându-se că-și vedea răsuflarea trandafirie în strălucirile focului.

În schimb, fricoasa și mai vârstnică jupâneasă Winnicka prinse să se vaiete:

• De ce am mai plecat de la Radom și de ce n-am înnoptat măcar la Jedlnia, unde ne-au prevenit asupra primejdiei? Și toate astea din cauza îndărătniciei nu știu cui. Până la Bełczączka mai e o bucată bună de drum și numai prin pădure, așa că ne vor ataca lupii, dar poate că arhanghelul Rafał, patronul călătorilor, se va milostivi de niște rătăciți ca noi, deși n-o merităm.

Auzind aceasta, jupân Pągowski se supără de-a binelea. Asta mai lipsea, să mai trăncănească și de rătăcirea drumului.

Șleaul se vedea ca-n palmă, iar lupii nu se știe sigur dacă le vor aține calea sau nu. Avea câțiva slujitori, oșteni de nădejde, pe care lupii nu-i atacă niciodată de bunăvoie; nu pentru că aceștia i-ar înfricoșa mai mult decât ceilalți oameni, ci pentru că, animale cu mintea ageră, nutresc față de ei un fel de dragoste.

Lupul înțelege bine că nici târgovețul, nici țăranul nu-i dau nimic pe degeaba, oșteanul, în schimb, îl hrănește nu o dată pe săturate, fiindcă lumea nu vorbește de-a surda de război ca de secerișul lupilor.

Cu toate acestea, vorbind astfel și lăudându-i întrucâtva pe lupi, jupân Pągowski nu era prea sigur de dragostea lor; prin urmare, se gândi dacă nu era mai bine să poruncească unuia dintre slujitori să descalece și să se așeze lângă jupâniță. În acest fel, el ar apăra una din ușile caretei, iar slujitorul pe cealaltă, nemaivorbind că fugarul slobod ar alerga înainte sau înapoi, atrăgând lupii pe urmele lui.

Dar lui jupân Gedeon i se păru că este prea devreme pentru acest lucru.

Până una-alta, puse pe bancheta din față, alături de jupâniță Sienińska, câteva pistoale și un cuțit, pe care voia să le aibă la îndemână, deoarece lipsindu-i brațul stâng, nu se putea folosi decât de cel drept.

Parcurseră totuși câteva sute de pași în liniște.

Pșgowski, cunoscând foarte bine drumul, răsuflă ușurat întrucâtva și spuse:

• Ne apropiem de luminișul lui Malik.

Socotea că oricum, la câmp deschis, primejdia era mai mică decât prin pădure.

Tocmai în clipa aceea, călărețul ce mergea înainte cu „felinarul”, întoarse deodată calul, se repezi spre caretă și începu să vorbească repede cu vizitiul și slujitorii care îi răspundeau cu vorbe întrerupte, ca atunci când n-ai vreme de pierdut.

• Ce-i asta? întrebă jupân Pągowski.
• Stăpâne, se aude ceva dinspre luminiș.
• Sunt lupii?
• Dumnezeu știe ce-ar putea fi!

Jupân Pągowski era gata să-i poruncească slujitorului cu „felinarul” să dea fuga înainte și să vadă ce se întâmplă, dar se gândi că în asemenea împrejurări este mai bine să nu rămână fără foc și să se țină laolaltă. Chibzui apoi că, în poiana luminată, apărarea era mai ușoară decât în mijlocul pădurii, așa că își continuară drumul.

Curând, însă, slujitorul apăru din nou la fereastra caretei.

• Sunt mistreți, stăpâne, dădu de știre.
• Mistreți?
• Se aud niște grohăituri cumplite în dreapta drumului.
• Slavă domnului!
• Poate că i-au atacat lupii.
• Nici așa nu-i prea rău. O să trecem liniștiți pe lângă ei. La drum!

Presupunerea slujitorului se arătă îndreptățită.

Intrând în poiană, zăriră la două sau trei aruncături de săgeată înainte, în dreapta șleaului, o ceată de mistreți îmbulzită, în jurul căreia lupii alcătuiau o adevărată cunună mișcătoare. Grohăiturile înspăimântătoare răsunau tot mai puternice, arătând mai degrabă turbarea decât teama. Când careta ajunse la mijlocul luminișului, slujitorii călări văzură că lupii nu se încumetau să atace ciurda, deși se năpusteau asupra ei cu tot mai multă furie.

Mistreții se strânseseră laolaltă, purceii la mijloc și cei mai puternici pe margine, alcătuind parcă o fortăreață mobilă, neînfrântă și neînfricată, în care se vedeau lucind colții îndoiți.

De aceea, între cercul lupilor și zidul format de colți și râturi, se vedea o fâșie albă de zăpadă, luminată, ca și poiana, de razele strălucitoare ale lunii.

La răstimpuri, câțiva lupi se repezeau spre ciurdă, dar se retrăgeau îndată, speriați parcă de clănțănitul colților și de răbufnirile grohăiturilor și mai amenințătoare.

Dacă lupii s-ar fi încăierat deja cu mistreții, prinși în încleștare, n-ar mai fi luat seama la cele ce se întâmplau în jur și careta ar fi putut trece neobservată pe lângă ei; dar, de vreme ce nu era așa, exista posibilitatea să lase baltă atacul periculos și să încerce altceva.

Într-adevăr, după o clipă, câțiva se desprinseră de haită și alergară spre caretă. Numaidecât le urmară pilda și alții, dar la vederea oamenilor înarmați, se speriară.

Unii începură să se adune în urma convoiului, ceilalți oprindu-se la o depărtare de zece-cincisprezece pași sau alergând într-o goană nebună în jurul oamenilor, de parcă voiau să se îndemne astfel unii pe alții.

Slujitorii oșteni vrură să tragă în ei, dar jupân Pągowski nu le îngădui, de teamă că împușcăturile să nu atragă toată haita.

În acest timp, caii, deși obișnuiți cu lupii, începură să se ridice în două picioare și să-și întoarcă într-o parte capetele, sforăind puternic. În curând, avu loc o întâmplare care mări și mai mult primejdia.

Fugarul călărit de slujitorul cu „felinarul” se înălță dintr-o dată pe picioarele dinapoi, apoi sări într-o parte.

Înțelegând că dacă va cădea, va fi îndată sfârtecat de fiare, slujitorul se prinse de oblânc, scăpând prăjina cu coșulețul de fier, care se afundă adânc în zăpadă.

Vreascurile aprinse împrăștiară scântei și se stinseră, lăsând poiana scăldată numai în lumina lunii.

Vizitiul, un rusin de pe lângă castelul de la Pomorzany, începu să se roage, iar oștenii mazurieni să înjure.

Încurajați de întuneric, lupii atacară cu mai multă îndrăzneală, în vreme ce dinspre ceata de mistreți veneau în fugă și alții. Unii se apropiau destul de mult, clănțănind din dinți cu părul înfoiat pe grumaz. Ochii le sclipeau sângeriu - verzui.

Sosise clipa de năprasnă

• Tragem, stăpâne? întrebă unul dintre slujitori.
• Speriați-i prin strigăte! răspunse jupân Pągowski.

Numaidecât răsunară auituri ascuțite: „n-a! ii-a!” Caii se mai liniștiră, iar lupii, înfricoșați de răcnetele oamenilor, se retraseră la câteva zeci de pași.

Dar se petrecu un lucru și mai ciudat.

Deodată, ecourile pădurii repetară strigătele slujitorilor în urma caretei, dar cu mai multă putere parcă; în plus, se mai auziră și hohote sălbatice de râs, pentru ca după aceea o ceată de călăreți să înnegrească de amândouă părțile drumului, îndreptându-se în goană nebună spre turma de mistreți, înconjurată de lupi.

Cât ai clipi din ochi, și unii, și alții, neputând să le țină piept, se împrăștiată prin luminiș, ca goniți de vifor. Se auziră împușcături, strigăte și iarăși răbufnirile acelea de râs neînțelese. Slujitorii lui jupân Pągowski se repeziră pe urmele călăreților, astfel că lângă caretă rămaseră doar vizitiul și ajutorul lui de pe calul din față.

În caretă, erau toți atât de uimiți, încât un răstimp nu cuteză nimeni să deschidă gura.

• Cuvântul s-a întrupat! exclamă într-un târziu jupâneasa Winnicka. Ajutorul ăsta ne-a picat din cer.
• Ori de unde ar fi, să fie binecuvântat! răspunse jupân Pągowski. Altminteri era rău de noi.

Jupâniță Sienińska, însă, vrând să spună și ea o vorbă, adăugă:

• Dumnezeu ni i-a trimis pe acești tineri cavaleri!

De unde putea să știe jupâniță Sienińska că era vorba de niște cavaleri și încă de unii tineri, era greu de ghicit, deoarece călăreții trecuseră ca vijelia pe lângă sanie; dar n-o întrebă nimeni, fiindcă amândoi călătorii mai vârstnici erau preocupați de cele petrecute.

În poiană, ecourile urmăririi răsunară încă o vreme, cam cât ai spune câteva rugăciuni, iar nu prea departe de caretă, un lup cu spinarea frântă se vede de o lovitură de ghioagă ședea pe picioarele dinapoi și urla de durere atât de fioros, încât te treceau fiorii.

Ajutorul surugiului sări din șa și se duse să-l omoare, deoarece caii speriați se smuceau izbind atât de tare cu copitele, încât oiștea se îndoi și plesni.

După un răstimp, însă, ceata călăreților înnegri din nou pe întinderea înzăpezită.

Mergeau în neorânduială prin ceață, fiindcă deși noaptea era senină și văzduhul străveziu, caii osteniți abureau din belșug în gerul strașnic.

Călăreții se apropiau râzând și cântând, iar când ajunseră lângă sanie, unul dintre ei își împinse calul înainte și întrebă cu glasul răsunător și plin de veselie:

• Cine sunteți?
• Pągowski din Bełczączka. Cui îi datorez scăparea noastră?
• Eu sânt Cyprianowicz din Jedlinka!
• Iar noi frații Bukojemski!
• Mulțămesc domniilor voastre! Dumnezeu v-a trimis la timp, mulțămesc!
• Mulțămesc! repetă un glas de femeie tânără.
• Slavă Domnului că am picat la timp! răspunse Cyprianowicz, scoțându-și căciula de blană.
• Cum ați aflat de noi, domniile voastre?
• Nu ne-a spus nimeni nimic, dar pentru că lupii se adună în haite, am ieșit să scăpăm oamenii aflați la nevoie. Bucuria noastră și meritul în fața lui Dumnezeu sânt cu atât mai mari, cu cât printre ei s-a aflat și o persona atât de însemnată, răspunse Cyprianowicz cuviincios.

Iar unul dintre jupânii Bukojemski adăugă:

• Fără să mai punem la socoteală pieile.
• E o ispravă vrednică de niște cavaleri adevărați, îi lăudă jupân Gedeon, și o faptă bună, pentru care dă, Doamne, să vă răsplătesc cât mai repede. Cred că și lupilor le-a pierit pofta de carne omenească, așa că vom putea ajunge acasă fără primejdie.
• Hm, asta nu-i prea sigur. Fiarele se strâng cât ai bate din palme și s-ar putea să vă atace iarăși.
• Atunci, n-avem încotro. N-o să ne lăsăm cu una, cu două!
• Există un mijloc mai bun, acela de a vă însoți pe domniile voastre până acasă. E cu putință să măi salvăm vreo viață pe drum.
• Nu îndrăzneam să vă rog, dar de vreme ce asta este dorința domniilor voastre, fie și așa, fiindcă și jupânesele mele se vor teme mai puțin.
• Mie nici așa nu mi-e frică, dar vă sânt recunoscătoare din tot sufletul! se auzi jupâniță Sienińska din caretă.

Jupân Pągowski dădu poruncă și porniră. Dar abia înaintaseră vreo zece-cincisprezece pași că oiștea plesnită se frânse și careta se opri.

Alt motiv de întârziere.

E drept, slujitorii aveau frânghii și se apucară îndată să lege capetele rupte, dar nu se știe dacă asemenea treabă de mântuială avea să țină mai mult de câteva sute de metri.

Așa că tânărul Cyprianowicz chibzui o clipă, apoi scoase din nou calpacul[2] și propuse:

• De-a dreptul peste câmp, Jedlinka este mai aproape decât Belczșczka, Domnia ta, fă-ne cinstea de a poposi la noapte în casa noastră. Nu știu ce ni s-ar putea întâmpla în mijlocul pădurii, dar e cu putință să fim totuși prea puțini împotriva lupilor care mai mult ca sigur că vor ieși la drum de pretutindeni. Cu careta o să ne descurcăm într-un fel și cu cât e mai aproape, cu atât va fi mai ușor. Este adevărat că cinstea va fi mai mare decât meritul nostru, dar asta-i aproape dura necessitas[3], așa că n-o să ne împăunăm prea mult.

Jupân Pągowski nu răspunse dintr-o dată la asemenea cuvinte, deoarece simți în ele un reproș.

Își aduse aminte că atunci când bătrânul Cyprianowicz venise cu doi ani în urmă să-i dea binețe la Bełczączka, îl întimpinase într-adevăr cu bunăvoință, dar și cu anume mândrie și nu-i întorsese vizita, socotindu-l un homo novus[4], dintr-un neam înnobilat abia de două generații, și de origine armeană, al cărui părinte făcuse negoț cu mătăsuri la Kamieniec.

Feciorul acestui mătăsar, Jakub, slujise sub marele Chodkiewicz[5] la artilerie și la Hotin adusese foloase atât de mari, încât, proteguit de Stanisław Lubomirski[6], obținuse titlul de șleahtic[7] și moșia Jedlinka din averile regelui pe toată durata vieții. Urmașul lui, Serafin, preschimbase această rentă în arendă cu ajutorul împrumutului făcut vistieriei Republicii după năvălirea suedezilor.

Tânărul care venise în ajutorul călătorilor era tocmai fiul lui Serafin.

Așadar, jupân Pągowski simți reproșul cu atât mai ușor, cu cât tânărul Cyprianowicz rostise cuvintele „n-o să ne împăunăm prea mult” cu anume trufie apăsându-le dinadins.

Dar tocmai această semeție cavalerească îi plăcu bătrânului șleahtic și, pentru că nu-l putea refuza pe izbăvitorul său, iar pe de altă parte, până la Bełczączka drumul era într-adevăr greu și primejdios, nu mai stătu la îndoială și zise:

• Fără ajutorul domniei tale, poate că lupii s-ar fi înfruptat din oasele noastre, așa că vreau să te răsplătesc măcar arătându-ți bunăvoința... Să mergem!

Cyprianowicz dădu poruncă să lege careta.

Oiștea era frântă ca retezată cu toporul, astfel că legară un capăt de talpeți, celălalt de șeile cailor și porniră repede cu toții în cântecele și strigătul jupânilor Bukojemski.

Până la Jedlinka, mai mult o așezare în mijlocul pădurii decât un sat, nu era prea mult. Înaintea călătorilor se arătă în curând o poiană largă de câteva zeci de pogoane, mai degrabă un câmp întins, străjuit din toate părțile de pădure, unde să înălțau zece - cincisprezece clădiri, ale căror acoperișuri, înzăpezite, scânteiau în lumina lunii.

Puțin mai departe, dincolo de colibele țăranilor, se zăreau acareturile, așezate în jurul curții, iar în fund conacul nu prea arătos, deoarece neamul Cyprianowicz îl ridicase din fosta casă a pădurarilor regali, dar destul de spațios pentru o așezare atât de neînsemnată.

Ferestrele împrăștiau o lumină puternică, înroșind zăpada dinaintea prispei, tufele din fața casei și cumpenele fântânilor se înălțau în partea dreaptă a medeanului.

Se vede că bătrânul Cyprianowicz își aștepta fiul, poate și oaspeți de la drum, care puteau să sosească o dată cu el, fiindcă abia ajunse careta la poartă, că în cerdac apărură câțiva slujitori cu făclii, urmați îndată de stăpânul casei într-un caftan de jder și calpac de nevăstuică, pe care și-l scoase numaidecât la vederea caretei.

• Ce oaspeți ne-a trimis Dumnezeu la sihăstria noastră din pădure? întrebă coborând treptele cerdacului.

Tânărul Cyprianowicz sărută mâna părintelui său, spunându-i pe cine adusese, iar jupân Pągowski coborî din caretă și rosti:

• Voiam să vin mai demult, dar astăzi m-a silit nevoia, pe care o binecuvântez că s-a împăcat atât de exquisite[8] cu dorința mea.
• Oamenii au parte de tot felul de întâmplări, dar pentru mine nevoia domniei tale este un mare noroc, așa că te poftesc cu bucurie sub acoperișul meu.

Spunând acestea, jupân Serafin se înclină din nou și îi oferi brațul jupânesei Winnicka, în urma căreia intrară cu toții în casă.

De la început, oaspeții încercară un simțământ de mulțumire, cum se întâmplă întotdeauna cu călătorii când din gerul și întunericul de afară intră într-o încăpere luminoasă și caldă. Într-adevăr, în tindă și în celelalte odăi, focul ardea în căminele mari de teracotă; ici și colo, slujitorii începură să aprindă lumânările.

Jupân Pągowski privi în jur cu anume uimire, deoarece conacele șleahticilor obișnuiți erau departe de îndestularea ce domnea pretutindeni în casa lui Cyprianowicz.

În strălucirile focului și ale lumânărilor, în toate încăperile se vedeau lucruri care nu se găseau nici în destule castele mai acătării: scrinuri și scaune italiene din lemn sculptat, unde și unde o pendulă și oglinzi venețiene, sfeșnice turnate din alamă de calitate, arme orientale încrustate cu turcoaze și agățate pe macaturi vârstate cu fire de argint. Pe podele, erau întinse chilimuri moi de Crimeea, iar pe doi pereți lungi, două gobelinuri de Arras ce ar fi împodobit cu cinste până și încăperile unui aristocrat.

„S-au pricopsit din negoț, se gândi jupân Pągowski mânios, iar acum se pot socoti deasupra șleahticilor, lăudându-se cu bogății pe care nu le-au dobândit cu armele”.

Dar buna cuviință și ospitalitatea neprefăcută a celor doi Cyprianowicz îl dezarmară pe bătrânul șleahtic, iar puțin mai târziu, când auzi clinchetul tacâmurilor în odaia de oaspeți, se îmbună cu totul.

Între timp, pentru ca oaspeții să se mai încălzească, se aduse vin fiert cu mirodenii. Începură să vorbească despre primejdia trecută. Jupân Pągowski îl lăudă foarte mult pe tânărul Cyprianowicz că, în loc să stea acasă la căldură, ieșise la drum să ajute oamenii, neținând seama de gerul năprasnic, de trudă și de pericole.

• De bună seamă, spuse, așa făceau acei cavaleri de demult care, umblând prin lume, apărau oamenii de balauri, harpii și tot felul de fiare.
• Iar dacă vreunul izbutea să izbăvească o prințesă frumoasă, răspunse tânărul Cyprianowicz, se socotea nespus de fericit, cum suntem și noi acum.
• Întocmai! Nici unul n-a izbăvit una mai frumoasă! Pe Dumnezeul meu! Vorbește cu dreptate! strigară cu înflăcărare cei patru frați Bukojemski.

Jupânița Sienińska zâmbi bucuroasă, așa că pe obraji îi înfloriră două gropițe atrăgătoare, și își plecă ochii.

Jupân Pągowski, însă, avu impresia că asemenea compliment este prea familiar, întrucât jupânița Sienińska, deși orfană și fără avere, descindea totuși din neam de magnați, de aceea schimbă vorba și întrebă:

• Domniile voastre cutreierați drumurile de mult?
• De când au crescut nămeții și n-o să ne lăsăm până nu se va muia gerul, dădu răspuns tânărul Stanisław Cyprianowicz.
• Și ați omorât mulți lupi?
• Atâția cât să ne ajungă la toți pentru o burcă de fiecare. Aici, jupânii Bukojemski începură să râdă atât de tare, de parcă nechezau patru cai, iar când se mai domoliră, cel mai mare, Jan, glumi:
• Măria sa, regele, va fi mulțumit de slujitorii săi.
• Adevărat, încuviință jupân Pągowski. Am auzit că domniile voastre sunteți supraveghetorii pădurilor regale de aici. Știam, însă, că neamul Bukojemski se trage din Ucraina.
• Din acela ne tragem și noi.
• Mă rog... mă rog... e un neam de vază, Jeło-Bukojemski... Are legături și cu marile familii...
• Și cu sfântul Petru! exclamă Łukasz Bukojemski.
• Cum adică? se miră jupân Pągowski.

Și începu să se uite cu asprime și bănuitor la cei patru frați, vrând parcă să afle dacă nu-și îngăduie cumva să râdă de el. Toți, însă erau voioși și dădeau din cap cu convingere, întărind în acest fel cuvintele lui Łukasz.

Așa că jupân Pągowski rămase descumpănit și repetă:

• Sunteți rudă cu sfântul Petru? Quo modo[9]?
• Așa-i, prin Przegonowski!
• Prea bine! Și Przegonowski?
• Prin Uświat!
• Iar Uświat prin nu știu mai cine, răspunse zâmbind bătrânul șleahtic, și așa mai departe până la nașterea lui Isus Cristos... Așa-i!... Nu e rău să ai rude și în senatul pământesc, ce să mai vorbim de cel din cer... Urcușul e asigurat... Dar cum de-ați ajuns tocmai din Ucraina până aici în pădurea Kozienice, fiindcă am auzit că sunteți aici de câțiva ani?
• Da, de trei ani. Moșiile din Ucraina ne-au fost făcute una cu pământul de răscoală, iar după aceea s-a schimbat și hotarul. N-am vrut să slujim în ciambulurile[10] păgânilor, așa că am fost mai întâi în oștire, apoi ne-am câștigat pâinea ca arendași, până când o rudă de-a noastră, jupân Malczyński, ne-a pus supraveghetori aici.
• Chiar așa-i! se amestecă bătrânul Cyprianowicz. De mirare cum ne-am găsit cu toții în pădurile astea, pentru că nici unul dintre noi nu este de pe aici; ne-a adus soarta schimbătoare a omului. Moștenirea domniei tale de asemenea, aici se adresă lui Pągowski, după câte cunosc, se află în Rutenia, ca și castelul Pomorzany.

Jupân Pągowski tresări, de parcă i-ar fi scormonit cineva o rană nevindecată.

• Am avut și încă mai am acolo unele bunuri, lămuri, dar mi s-a scârbit de locurile acelea, unde s-au abătut asupra mea, ca trăsnetul, numai nenorociri.
• Voia Domnului! rosti Cyprianowicz resemnat.
• Fără îndoială. N-are rost să te sumețești împotriva ei, dar nici să trăiești așa nu-i prea ușor...
• Toată lumea știe că domnia ta ai slujit multă vreme în oștire.
• Până când mi-am pierdut brațul. Am răzbunat nedreptățile țării și pe ale mele. Iar dacă Isus îmi va ierta câte un păcat pentru fiecare cap de păgân, trag nădejde că n-am să mai ajung în iad.
• Mai mult ca sigur! Slujba și durerea sânt mari. Hai mai bine să lăsăm gândurile triste.
• Eu le-aș lăsa bucuros, numai că ele nu vor să mă lase. Dar ajunge cu asta. Rămânând schilod și, în același timp, devenind tutore al acestei jupânițe, m-am mutat la bătrânețe într-un ținut mai liniștit, unde nu dau năvală ciambulurile, și stau, cum vezi domnia ta, la Bełczączka.
• Cu drept cuvânt, și eu la fel, acceptă bătrânul Cyprianowicz. Tinerii, deși acolo-i liniște acum, se îndeamnă la drum în căutare de primejdii, dar locurile acelea sânt cumplite și îndoliate, fiecare plângând pe câte cineva.

Jupân Pągowski își duse mâna la frunte și o ținu așa mai multă vreme, apoi spuse cu glas trist:

• Într-adevăr, numai un țăran sau un magnat pot rămâne prin acele olaturi. Țăranul, pentru că atunci când năvălesc păgânii, fuge prin păduri și trăiește luni întregi ca un animal sălbatic, iar magnatul, fiindcă are castele și steaguri proprii care-l apără... Dar nici măcar magnații!... Neamuri de mare vază, precum Żółkiewski și Daniłowicz, au pierit. Din familia Sobieski a murit acolo fratele milostivului nostru rege, Jan, care domnește acum... Și câți alții!... Un Wiśniowiecki s-a zbătut în cârlig la Stambul... Korecki a fost ucis cu măciuci de fier... Au pierit cei din spița lui Kalinowski, iar înaintea lor au plătit dania de sânge bărbați din casele Herburt și Jazłowiecki. Au căzut, de asemenea, în diferite timpuri câțiva Sieniński, care stăpâneau mai demult aproape tot ținutul... Un cimitir întreg! Dacă aș vrea să-i pomenesc pe toți, n-aș sfârși până mâine dimineață... Iar dacă ar trebui să vorbesc nu numai de magnați, ci și de șleahtici, nu mi-ar ajunge nici o lună întreagă.
• Întocmai, întocmai! De aceea, este de mirare că Dumnezeu a îngăduit gunoaielor tătărăști și turcești să se înmulțească atâta. Că doar și dintre ei au murit atâția acolo, încât primăvara, când săteanul își ară țarina, tigvele păgâne scrâșnesc la fiecare pas sub cormană... Ehei, dragă Doamne, câți dintre ei a nimicit acolo și stăpânul nostru de astăzi... Sângele lor ar alcătui un râu întreg, iar ei zac în pământ!

Era adevărat.

Republica[11], măcinată de neorânduială și samavolnicii, nu-și putea îngădui să adune o oștire mare care, într-un război de pomină, să sfârșească o dată pentru totdeauna cu năvălirile turco-tătare.

De altminteri, asemenea oștire nu era în stare să strângă nici întreaga Europă.

Republica, în schimb, era locuită de un popor îndrăzneț ce nu-și pleca de bunăvoie grumazul sub cuțitul năvălitorilor răsăriteni. Din contră, spre hotarul acela înfricoșător, presărat cu morminte și mânjit de sânge, așadar în Podolia, Ucraina și Rutenia, tălăzuiau mereu noi valuri de coloniști polonezi, atrași nu numai de pământul mănos, ci și de dorința neostoită de a se război întruna, de bătălii și de slavă.

„Polonezii, scria bătrânul cronicar, se duc în Ucraina să-i hărțuiască pe tătari”[12].

Se scurgeau astfel țăranii din Mazowia și șleahticii bătăioși, rușinați să moară „în pat și cu capul pe pernă”. În Rutenia, apăreau astfel aristocrați puternici care nu se mulțumeau să reziste în așezările lor, ci mergeau nu o dată până hăt! în Crimeea și Moldova, ca să afle acolo putere, izbânzi, moarte, mântuire și glorie.

Se spunea chiar că polonezii nu vor un război mare, tocmai pentru a se putea lupta mereu. Dar, cu toate că aceasta nu era adevărat, mândra seminție îndrăgea totuși vifornița neîntreruptă și năvălitorul plătea adesea cu sânge încălcarea hotarului.

Nici pământurile dobrogene, nici cele de la Białogród și cu atât mai puțin râpele sterpe din Crimeea nu-și puteau hrăni locuitorii sălbatici, astfel că foamea îi gonea spre ținutul bogat, unde-i aștepta hrană din belșug, dar la fel de des și moartea.

Aura pojarului lumina acolo măceluri necunoscute în istorie. Polcuri izolate împrăștiau în praf și pulbere, în săbii și copite ciambuluri de zeci de ori mai numeroase. Doar iuțeala nemăsurată a întoarcerii îi scăpa pe năvălitori, fiindcă de cele mai multe ori un ciambul urmărit de oștile regulate ale Republicii era pierdut fără speranță.

Aveau loc uneori campanii, e drept, mai mici, din care nu se mai întorcea nimeni din Crimeea. Numele lui Pretwic și Chmielecki deveniseră înspăimântătoare pentru tătarii și turcii din acel timp. Dintre cavalerii mai puțin însemnați, se înscriseseră cu sânge în amintirea lor Wołodyjowski, Pełka și bătrânul Ruszczyc, ce odihneau de câțiva sau de câteva zeci de ani în morminte și slavă. Dar nici măcar din cei de vază, nici unul nu slobozise atâta sânge închinătorilor islamului ca regele Jan al III-lea Sobieski[13].

La Podhajce, Kałusz, Hotin și Lwów se înălțau acum mormane de oase păgâne neîngropate, ce albeau câmpurile ca omătul.

Până când, în cele din urmă, spaima pusese stăpânire pe toate urdiile.

Era liniște pe atunci la hotare, iar pentru că nesățioasa putere turcească își căuta cuceriri mai ușoare, răsufla ușurată și Republica zdruncinată.

Rămăseseră doar amintirile dureroase.

Departe de conacul de acum al familiei Cyprianowicz, în vecinătatea castelului Pomorzany, se înălța pe colină o cruce mare cu două sulițe, ridicată cu peste douăzeci de ani în urmă de jupân Pągowski în locul reședinței arse. Ori de câte ori se gândea la ea și la toate ființele dragi pe care le pierduse în acel loc, bătrâna-i inimă scâncea și acum de durere.

Dar pentru că era un om aspru cu sine însuși și cu ceilalți și se rușina să lăcrimeze în fața străinilor, nesuferind mila ieftină, nu vru să mai vorbească despre nenorocirile lui și începu să-l întrebe pe stăpânul casei cum trăiește în pustietatea codrului.

Iar acesta spuse:

• O, aici domnește liniștea. Când pădurea nu foșnește și nu urlă lupii, aproape că auzi cum ninge. E pace, focul trosnește în cămin și bărdaca plină cu vin fiert mă așteaptă în fiecare seară; bătrânețea n-are nevoie de mai mult.
• Mai încape vorbă? Dar feciorul?
• Mai devreme sau mai târziu, pasărea tânără zboară din cuib. Pe la noi, copacii zvonesc un mare război cu păgânii!
• La războiul ăsta vor zbura și șoimii cărunți. Aș zbura și eu o dată cu ceilalți, dacă n-ar fi asta!...

Aici, jupân Pągowski își scutură mâneca goală, în care-i mai rămăsese doar un ciot lângă umăr.

Cyprianowicz îi turnă vin în pahar.

• Pentru biruința oștilor creștine!
• Să dea Dumnezeu! Până la fund!

În acest timp, tânărul Cyprianowicz îi cinstea dintr-un urcior la fel de frumos pe jupâneasa Winnicka, jupânița Sienińska și pe frații Bukojemski. Jupânesele abia atingeau marginea cupelor cu buzele, în schimb, jupânii Bukojemski nu se lăsau rugați, drept care lumea li se părea tot mai veselă, iar jupânița Sienińska tot mai frumoasă. De aceea, neavând cuvintele potrivite pentru a-și exprima încântarea, începură să se uite la ea cu uimire, răsuflând greu și înghiontindu-se.

În sfârșit, cel mai mare, Jan, rosti:

• Nu e de mirare că lupii au poftit să se înfrupte din oscioarele și carnea domniei tale, pentru că până și o fiară sălbatică știe ce e bun!...

Ceilalți trei se loviră cu palmele peste pulpe, bucurându-se:

• A nimerit! A nimerit drept la țintă!
• Dulceață! nu altceva.
• Marțipan!

Auzind aceasta, jupâniță Sienińska își împreună mâinile și prefăcându-se înfricoșată, i se adresă tânărului Cyprianowicz:

• Scapă-mă, domnia ta! Văd că jupânii Bukojemski m-au scos din gura lupilor ca să mă mănânce domniile lor.
• Jupâniță, răspunse vesel Cyprianowicz, jupân Jan Bukojemski a spus: nu e de mirare că lupii!... iar eu zic: nu e de mirare că jupânii Bukojemski...
• Atunci eu încep să mă rog: „Cine-n grija Domnului...”
• Nu glumi cu lucrurile sfinte! o dojeni jupâneasa Winnicka.
• Ehei, mătușă, acești cavaleri sânt gata să te mănânce și pe domnia ta o dată cu mine. Nu-i așa?

Întrebarea rămase o vreme fără răspuns, dar pe fețele jupânilor Bukojemski se putea vedea lesne că nu prea aveau poftă de așa ceva. Totuși Łukasz, care avea o minte mai ageră decât frații săi, propuse:

• Să spună Jan; el este cel mai mare dintre noi.

Jan se zăpăci puțin și răspunse:

• Cine poate ști ce-i aduce ziua de mâine.
• Înțeleaptă vorbă, remarcă Cyprianowicz, dar ce vrei să spui, domnia ta?
• Cum adică?
• Adică bine; te întreb numai de ce amintești de ziua de mâine?
• Păi domnia ta nu știi că dragostea e mai rea decât lupul, pentru că pe lup poți să-l omori, dar dragostea nu?
• Știu prea bine, însă asta e altă materie.
• Gluma să fie bună, materia nu interesează.
• Eh, dacă-i așa, ajută-i, Doamne, glumei!

Jupâniță Sienińska începu să râdă în pumni, urmată de Cyprianowicz și de jupânii Bukojemski. Voroava le fu întreruptă de o slujitoare care-i pofti la cină.

Jupân Cyprianowicz, bătrânul, îi dădu brațul jupânesei Winnicka, după ei merse jupân Pągowski, iar tânărul Cyprianowicz o conduse pe jupâniță Sienińska.

• E greu să te încontrezi cu jupân Bukojemski, aprecie jupâniță înveselită.
• Pentru că gândurile lui sânt ca niște cai nărăvași, fiecare trage în altă parte; oricum, a spus două adevăruri și n-ai cum să tăgăduiești.
• Care-i cel dintâi?
• Acela că nimeni nu știe ce-i poate aduce ziua de mâine; așa cum n-am știut nici eu că ochii mei te vor vedea astăzi pe domnia ta.
• Și al doilea?
• Că-i mai ușor să omori un lup decât dragostea... E un mare adevăr.

Rostind aceste cuvinte, tânărul Cyprianowicz oftă, iar jupânița își cobori pleoapele umbroase și tăcu.

Abia după o clipă, când se așezară la masă, îl sfătui:

• Domniile voastre să veniți curând la Bełczączka, fiindcă tutorele meu vrea să-și arate recunoștința pentru scăparea și găzduirea noastră.

Mohoreala lui jupân Pągowski pieri aproape cu totul în timpul cinei, iar când stăpânul casei rosti cuvinte meșteșugite mai întâi în sănătatea femeilor, apoi în aceea a vrednicului oaspete, bătrânul șleahtic îi răspunse foarte îndatoritor, mulțumindu-i pentru că scăpase dintr-o mare primejdie și asigurându-l de recunoștința lui veșnică.

Vorbiră după aceea de publicis[14]; despre rege și izbânzile lui, despre seimul care avea să se adune în aprilie și despre războiul ce-l amenința pe împăratul nemților din partea sultanului turcilor; în acest scop, jupân Hieronim Lubomirski[15], cavaler de Malta, începuse deja să recruteze voluntari.

Jupânii Bukojemski ascultau cu mare interes cum că în țara Rinului fiecare polonez era primit cu brațele deschise, deoarece turcii disprețuiau călărimea nemțească, cea polonă, însă, trezea în ei spaima cuvenită.

Jupân Pągowski se arătă împotriva mândriei cavalerului Lubomirski, care spunea despre grafii germani: „în mănușa mea încap zece din ăștia”, dar îl lăudă pentru faptele de arme, curajul nemăsurat și marea îndemânare în treburile războiului.

La aceste cuvinte, Łukasz Bukojemski declară în numele lui și al fraților că de îndată ce se va face primăvară, nu vor mai putea rămâne locului și vor pleca la cavalerul Lubomirski, dar atâta vreme cât vor dura gerurile grozave, vor continua să vâneze lupii, ca să se răzbune cum se cuvine pentru jupânița Sienińska. Fiindcă, deși Jan spusese că nu se miră că lupii au atacat-o, dacă stai să te gândești că asemenea porumbel nevinovat putea să le cadă pradă, ți se sfâșie inima de durere și cu greu îți poți stăpâni lacrimile.

• Păcat, sfârși, că pieile de lup sânt atât de ieftine și ovreii nu le plătesc decât cu trei taleri, dar e greu să oprești lacrimile și chiar să nu le lași să curgă pârâu, căci cine n-ar deplânge asuprirea nevinovăției și a virtuții, acela s-ar arăta a fi un barbarus nevrednic de numele de cavaler și șleahtic.

Într-adevăr, îl podidiră lacrimile, iar ceilalți frați îi urmară pilda numaidecât, pentru că deși lupii puteau în cel mai rău caz să-i amenințe viața, nu însă și virtutea jupâniței Sienińska, elocința fratelui îi mișcase atât de mult, încât inimile li se topiră ca ceara încălzită la foc.

După cină, avură poftă să tragă cu pistoalele în cinstea jupâniței, dar stăpânul casei se împotrivi, spunând că într-una din încăperi zace pădurarul, un om cu mari merite, care-i bolnav și are nevoie de liniște.

Jupân Pągowski crezu că era vorba de vreo rudă săracă, în cel mai rău caz de vreun șleahtic din vecinătate, așa că din bunăcuviință începu să se intereseze de el. Aflând, însă, că nu era decât un țăran ce slujea la curte, ridică din umeri și privind uimit la bătrânul Cyprianowicz, spuse:

• Așa-i, am uitat ce se vorbește despre inima prea bună a domniei tale.
• Să dea Dumnezeu, se rugă jupân Serafin, să nu se vorbească niciodată altfel. Sunt îndatorat până peste cap acestui om și asta i se poate întâmpla oricui, fiindcă el se pricepe de minune la ierburi și e în stare să lecuiască orice boală.
• Mie mi se pare ciudat că-i vindecă numai pe alții, dar pe el nu. Rogu-te, trimite-l o dată la jupâneasa Winnicka, ruda mea, care face din ierburi tot felul de extracta și îmbată oamenii cu ele; acum, însă, fie-ne îngăduit să ne gândim la odihnă, pentru că pe mine drumul m-a ostenit grozav, iar vinul m-a moleșit de tot, ca și pe jupânii Bukojemski.

De bună seamă, cei patru frați erau amețiți de-a binelea, aveau ochii încețoșați și înduioșați, așa că atunci când tânărul Cyprianowicz îi conduse la o clădire din curte, unde avea să doarmă împreună cu ei, îl urmară cu pași nesiguri prin zăpada ce scârțâia de ger, mirându-se că luna râdea la ei, șezând pe acoperișul șurii, în loc să lumineze pe cer.

Jupânița Sienińska le pătrunsese atât de adânc în suflet, încât nu se îndurau să nu mai vorbească de ea.

Tânărul Cyprianowicz n-avea nici el chef de somn, așa că porunci să se aducă un urcior de mied[16], apoi se așezară lângă căminul uriaș și la lumina strălucitoare a vreascurilor aprinse, băură la început în tăcere, ascultând greierii care țîrluiau prin odaie.

În cele din urmă, cel mai mare, Jan, trase aer în piept și suflând în foc cu atâta putere, că se înclinară flăcările, se minună:

• O, Isuse! Frații mei dragi, plângeți-mă, că mă aflu la mare ananghie!
• Ce ananghie? Spune, nu ascunde nimic!
• Mi-e atât de dragă, de mi se îndoaie genunchii.
• Dar mie, crezi că nu mi-e la fel de dragă? exclamă Łukasz.
• Și eu? strigă Mateusz.
• Și eu? încheie Marek.

Jan vru să le răspundă, dar nu mai fu în stare, fiindcă îl apucă sughițul. Holbă ochii de mirare și începu să se uite la ei, de parcă îi vedea pentru prima dată în viață.

În sfârșit, mânia i se răsfrânse în obraji.

• Cum așa, feciori de câini, răcni, vreți să-i stați în drum fratelui vostru mai mare și să-l lipsiți de fericire?
• Oho, răspunse Łukasz. Păi ce, jupânița Sienińska e ca o moșie, care i se cuvine doar celui mai mare? Ne tragem din același tată și aceeași mamă, așa că dacă ne zici feciori de câini, întinezi mormintele părinților. Fiecare are dreptul să se îndrăgostească.
• Fiecare are dreptul, dar nu voi, fiindcă îmi sunteți datori oboedientiam[17] .
• Trebuie să ascultăm toată viața de un cap de cal? De ce?
• Hulești, păgânule, ca un câine!
• Ba tu hulești. Pentru că Iacov a fost mai mic decât Ezav, iar Iosif era cel mai mic dintre frați, așa că tu latri împotriva Sfintei Scripturi și împotriva credinței.

Țintuit la zid cu aceste argumente, Jan nu mai știu ce să răspundă, iar când Mateusz îi mai aduse aminte și de Cain, alt frate mai mare, își pierdu capul de-a binelea.

Mânia se învârtoșa tot mai mult în el, până când, în cele din urmă, începu să-și caute cu dreapta sabia pe care n-o avea la șold.

Nu se știe la ce s-ar fi ajuns, dacă n-ar fi fost Marek. Acesta, ducându-și mai demult un deget la frunte, ca și când se lupta cu un gând anume, izbucni deodată cu un glas de tunet:

• Eu sânt cel mai mic, eu sânt Iosif, așa că jupâniță Sienińska este pentru mine!

Ceilalți se întoarseră îndată spre el revoltați și cu ochii scânteietori:

• Cum? Pentru tine? Pentru tine, ou de gâscă, păpușă de slănină, răpciugă de cal, uscă-halbă, bețivanule!... Pentru tine?
• Închideți-vă pliscurile, de vreme ce așa zice Scriptura!
• Care Scriptură, burete nesățios?
• E totuna, dar așa zice. Voi v-ați cherchelit, nu eu!

Stanisław Cyprianowicz intră între ei și-i luă la rost:

• Cum de nu vă este rușine, șleahtici și frați fiind, să vă luați la ceartă? Asta-i dragoste frățească la voi? Și pentru ce vă certați? Ce, jupâniță Sienińska este o ciupercă din pădure pe care o culege și o aruncă în coș cine dă peste ea mai întâi? Până și printre pelicani, deși nu sunt nici șleahtici și nici oameni, există obiceiul de a ceda din dragoste unul în folosul celorlalți, iar atunci când nu prind pește, se hrănesc unii pe alții cu propriul sânge. Vă aduceți aminte de părinții răposați, dar ei plâng cu lacrimi amare în morminte, văzând gâlceava copiilor cărora fără îndoială le-au poruncit să se poarte altfel, binecuvântându-i. Gândesc că nu le mai plac nici bunătățile cerești și nu mai cutează să ridice ochii la cei patru evangheliști, ale căror nume vi le-au dat la sfântul botez.

Astfel vorbi Staszko Cyprianowicz și cu toate că la început îi cam venea să râdă, pe măsură ce vorbea, se lăsa și el convins tot mai mult de propria elocință, fiindcă se amețise puțin tot ciocnind cu ceilalți. Dar până la urmă, jupânii Bukojemski se înduioșară nespus de vorbele lui și izbucniră toți patru în hohote de plâns, iar cel mai vârstnic, Jan, strigă:

• Pentru Dumnezeu, omorâți-mă, dar nu mă numiți Cain!

Mateusz, care pomenise de Cain, se aruncă în brațele lui.

• Frate, ar trebui să mă dai pe mâna călăului pentru asta!
• Iartă-mă, că am să crăp de atâta jale! exclamă Łukasz.

Iar Marek:

• Am lătrat ca un câine împotriva sfintelor porunci.

Și începură să se îmbrățișeze, însă Jan, eliberându-se în sfârșit din brațele fraților, se așeză deodată pe laviță, își descheie bojocul, desfăcu cămașa și dezvelindu-și pieptul, răbufni cu glasul întretăiat.

• Luați! uite, ca pelicanul!... Luați!

Hohotele celorlalți se întețiră:

• Pelicanul! Un adevărat pelican!... Pe Dumnezeul meu! ca pelicanul!
• Luați-o pe jupânița Sienińska!
• E a ta! Tu trebuie s-o iei!
• Să fie a celui mai mic...
• Niciodată! Nu e cu putință!
• S-o ia dracu'!
• S-o ia dracu'!
• N-o mai vrem!

Deodată. Łukasz își lovi pulpele cu palmele, de răsună încăperea.

• Știu! răcni.
• Ce știi? Spune, nu ascunde nimic!
• N-are decât s-o ia Cyprianowicz!

Auzind aceasta, ceilalți zvâcniră de pe laviță și-l înconjurară pe Cyprianowicz. Propunerea era pe gustul tuturor.

• Ia-o tu, Staszek.
• În acest fel, ne împaci și pe noi.
• Dacă ții la noi!
• Fa asta pentru noi!
• Dumnezeu să te binecuvânteze! rosti Jan, înălțându-și brațele și ochii către cer.

Lui Cyprianowicz i se urcă sângele în obraji și rămase uluit, repetând:

• Temeți-vă de rănile Domnului!...

Dar numai la acest gând își simțea inima bătând să-i spargă pieptul. Aflându-se de doi ani alături de părintele său în bunget de codru și văzând prea puțină lume, nu mai întâlnise de mult o fată atât de frumoasă.

Altele ca ea mai văzuse doar odinioară la Brzeżany, când tatăl său îl trimisese la curtea de acolo să deprindă bunele purtări și cunoștința treburilor publice. Pe atunci, însă, nu era decât un băiețandru și timpul ștersese amintirile îndepărtate.

Și iată că acum, când abia zărise această floare minunată în pădure, i se spunea netam-nesam, ia-o!

Așa că se zăpăci cu totul și repetă:

• Temeți-vă de Dumnezeu! Cine sunteți voi sau eu alături de ea?

Dar cei patru frați, asemenea omului beat care nu vede nici o piedică nicăieri, o ținură pe-a lor:

• Ia-o tu, îl îndemnă Łukasz, așa cel puțin n-o să ne invidiem unul pe altul. Tot voiam noi să plecăm la luptă, pentru că ni s-a urât să tot păzim pădurile. Treizeci de taleri pentru un an întreg. Nici pentru băutură n-ajung, ce să mai vorbim de îmbrăcăminte! Caii i-am vândut și acum călărim pe ai tăi, când mergem după lupi, șeile tot așa... Se știe, niște orfani nu pot s-o ducă bine. Mai bine să pierim în război, așa că ia-o tu, dacă ții la noi.
• Ia-o! strigă Jan, iar noi o să plecăm în Austria, la cavalerul Lubomirski. Să-i ajutăm pe nemți să-i jupoaie pe păgâni.
• Ia-o numaidecât...
• Mâine, în fața altarului!...

Dar Cyprianowicz își revenise din uimire și se trezise de-a binelea, de parcă nu băuse nimic toată ziua.

• Oameni buni, gândiți-vă și voi, ce tot vorbiți! Credeți că aici e nevoie numai de voința mea și a voastră? Ea ce va zice? Dar jupân Pągowski, care-i un om mândru și aspru? Chiar dacă aș câștiga inima jupâniței cu timpul, poate că el ar prefera să rămână nemăritată, decât să ajungă soția unui pârlit ca mine sau ca vreunul dintre voi.
• Na-ți-o bună! se cruci Jan. Păi ce jupân Pągowski e castelan de Cracovia sau marele hatman? Dacă ești bun pentru noi, nici lui nu-i este îngăduit să strâmbe din nas. Suntem noi, Bukojemski, niște pețitori neînsemnați pentru el? Nepricopsitul! E bătrân și în curând o să-și dea duhul, mai bine să aibă grijă ca sfântul Petru să nu-i zdrobească degetele cu poarta cerului. Apără-l, sfinte Petre, și spune-i așa: „O, fiule, cât timp ai fost în viață, n-ai știut să-i respecți pe cei de un sânge cu mine, acum pupă câinele-n bot!” Așa să-i spui după ce-o muri! Noi, însă, nu-l vom lăsa să ne umilească nici în timpul vieții. Cum adică? Dacă n-avem avere, trebuie să-și bată joc de noi și să ne socotească țărani neciopliți?... Asta să fie răsplata pentru slujirea țării, pentru sângele și rănile noastre? O, frații mei, orfanii Domnului, nu puține nedreptăți am indurat până acum, dar nimeni nu ne-a adus o jignire atât de mare.
• Adevărat, adevărat! întăriră jalnic Łukasz, Marek și Mateusz.

Și lacrimi de durere le șiroiră din belșug pe obraji. Când se mai liniștiră, începură să se revolte, deoarece socoteau că niște oameni vrednici nu trebuiau să uite asemenea insultă.

Marek, cel mai viforos dintre frați, fu cel dintâi care aminti de răsplată.

• Nu putem să-l provocăm la duel cu sabia, își dădu cu părerea, pentru că este bătrân și-i lipsește brațul stâng, dar dacă a arătat că ne disprețuiește, trebuie să ne răzbunăm. Ce trebuie să fac? Spuneți voi!...
• Mi-au înghețat picioarele de ger, răspunse Łukasz, și acum îmi ard grozav. Dacă nu era asta, născoceam îndată ceva.
• Iar mie îmi arde capul, nu picioarele.
• Din bărdaca goală și așa n-ai ce turna.
• Râde ciob de oală spartă! i-o reteză Jan.
• În loc să vă gândiți la răspuns, voi începeți iar să vă certați! se burzului Marek.

Interveni, însă, iarăși Cyprianowicz.

• Răspuns? întrebă. Pentru cine?
• Pentru Pągowski.
• Și de ce vreți să-i răspundeți?
• De ce? Cum adică de ce?

Se priviră uluiți, apoi se întoarseră spre Marek.

• Tu ce vrei de la noi?
• Dar voi ce vreți?...
• Sfatul se amână până mâine, îi potoli Cyprianowicz. Uite că și focul se stinge în cămin, iar miezul nopții a trecut de mult. Paturile vă așteaptă lângă perete; odihna ni se cuvine cu prisosință după cât am trudit prin ger.

Focul se stinse într-adevăr și în încăpere se lăsă întunericul, așa că îndemnul gazdei îi convinse pe jupânii Bukojemski.

Mai tăifăsuiră un răstimp, din ce în ce mai încet, apoi se auziră șoaptele rugăciunilor întrerupte de oftaturi adânci.

Tăciunii din cămin începură să se acopere cu cenușă și să înnegrească; din când în când, țiuia ceva în focul ce se stingea, iar greierii țârâiau prin colțuri parcă de dorul luminii.

În obscuritatea încăperii, se mai auzi bocănitul cizmelor aruncate din picioare pe podea, după care se așternu un timp tăcerea, întreruptă curând de sforăiturile celor patru frați adânciți în somn.

Tânărul Cyprianowicz nu putea să adoarmă, deoarece toate gândurile i se roteau în jurul jupâniței Sienińska, asemenea albinelor harnice în jurul florii.

Cum putea să adoarmă cu astfel de roi în cap.

Închise ochii o dată și încă o dată, dar văzând că nu folosește la nimic, se gândi:

„Mă duc să văd dacă la ea mai e lumină.”

Și ieși.

Fereastra jupâniței Sienińska nu mai era luminată, doar razele lunii tremurau în geamuri ca pe o apă curgătoare.

Totul era tăcut și cufundat într-un somn atât de adânc, că până și zăpada părea că doarme în scalda verzuie a luminii împrăștiate de lună.

• Știi oare că mi te pețesc? șopti tânărul Cyprianowicz, privind la fereastra argintată a jupâniței.