Paznicul farului

„Schițe în cărbune” și…

Cu abateri de ordinul excepțiilor, nuvelistica lui Sienkiewicz, cea cu tematică socială îndeosebi, este concepută în poetica realistă cu intenții apăsat critice, impusă de teoreticienii, publiciștii și marii scriitori ai vremii și ca reacție față de subiectivitatea romantismului. Conducătorul spiritual al tinerilor pozitiviști, Al. Świętochowski, revendica în articolul Putregaiul social și literar o literatură care să descrie cât mai exact și să aprecieze cu luciditate critică toate domeniile existențiale, conferind premeditat operei tendința instructivă în sensul unor finalități cu expresă aplicabilitate socială. Prin urmare, cu oricâte intruziuni idilizante, mai ales în a doua fază a creației, în atmosfera de ansamblu sau în compoziția de amănunt, realitatea înfățișată impresionează prin reliefurile autentice, viguroase, vizând nu o dată asprimea bolovănoasă, naturalistă[1], prezentate cel mai adesea în maniera comicului de situații, moravuri, limbaj, vestimentație, onomastică etc., ale cărui posibilități le folosește șarjat sau discret până la vlăguire.

În contextul disputelor aprige din epocă, nu este de mirare că scriitorul și-a îndreptat atenția în destul de multe dintre schițele, povestirile și nuvelele sale asupra lumii rurale, pe care o cunoscuse nemijlocit în timpul vacanțelor petrecute la țară[2]. Un deziderat, fundamental al pozitiviștilor polonezi era ridicarea țărănimii la un grad de cultură care să-i permită înțelegerea propriei meniri istorice în cadrul efortului general pentru refacerea economică și politică a Poloniei. Ca urmare, aproape toți scriitorii realiști critici, care și-au apropriat ca ideal conceptele tinerilor „progresiști”, au acordat o mare atenție observării și descrierii relațiilor agreste. Și, cu toată intenția, uneori expresă, de atenuare a conflictelor sociale, așadar de prezentare a tuturor straturilor populației rurale ca unite printr-un prestigios interes comun: renașterea patriei asuprite, în satul înfățișat în operele lor, ciocnirile dintre diferitele grupări economice transpar cu destulă claritate. Pentru că sensibilitatea lui B. Prus și a E. Orzaszkowa, a lui H. Sienkiewicz și a M. Konopnicka, susținută pe un fond umanitar puternic, nu putea să nu vibreze profund față de starea de înapoiere care persista și după reforma agrară din 1861.

În cele mai multe dintre nuvele — doar în câteva își face loc o ușoară notă optimistă, de pildă, Slugă bătrână, în care fosta ordonanță își petrecea tihnit și îndestulat, ca servitor, ultimii ani ai vieții în casa stăpânului—, Sienkiewicz se vădește un maestru al condeiului, prin notația veridică în zugrăvirea unor situații intens dramatice, care solicită în permanență emoția cititorului. În aceste scurte capodopere literare, interesul autorului se suprapune, cu preferințe vizibile, realităților satului polon din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reliefând laturi caracteristice din viața țărănimii împilate. Iată, spre exemplu, un tablou impresionant al relațiilor sociale din satul Barania Głowa în nuvela Schițe în cărbune: Notarul Zołzikiewicz, înrudit îndeaproape cu „avocatul” Ludwik din romanul Abisuri (Niziny) de E. Orzeszkowa[3], e un parvenit incult, cu pretenții de superioritate, care învârte fără prea multe rețineri morale treburile comunei după bunul plac, ajutat cu osârdie slugarnică de primarul Burak și asesorul Gomuła. Plăcându-i soția frumoasă a unui țăran, Rzepa, ca s-o intimideze, îl pune pe acesta, ilegal, să recruteze în locul fiului primarului. În scene în care ironia comentariului întreprins de narator evoluează de la tonul sec, cu ascuțișuri satirice, când vorbește despre „educația” lui Zołzikiewicz, la sarcasmul dureros și meditativ din capitolul V, în care aflăm modul fățarnic și interesat în care judecă puterea legislativă din sat, atingând uneori izbucnirea spontană a hohotului de râs prin burlescul apropierilor: „Rostind aceste cuvinte, domnul Wiktor aruncă înaintea sa o uitătură atât de războinică, încât un câine care tocmai atunci ieșea dintr-o ogradă, cuprins de spaimă, se trase îndată înapoi, cu coada între picioare”, Sienkiewicz ne dezvăluie treptat demersurile soției lui Rzepa la primar, preot, moșier și prefect pentru a-și scăpa soțul de armată, în cele din urmă, disperată, iubindu-și soțul și voind să-l salveze cu orice preț, cedează capriciului notarului. Acum, motivarea psihologică fiind încheiată, urmează deznodământul tragic al dramei. Un cercetător de prestigiu al operei lui Sienkiewicz, J. Krzyżanowski, apropia tragismul elevat al nuvelei de atmosfera aproape inumană din piesa lui L. N. Tolstoi: Puterea întunericului (1887), apărată cu zece ani mai târziu[4]. Rzepa, incapabil să reacționeze rațional în vreun fel, aflând de trădarea soției, nu-i înțelege sacrificiul și, cu o resemnare și un calm zguduitor, îi taie capul cu securea. Scena vizează accente naturaliste prin apăsarea exagerată asupra cruzimii liniștite, animalice, cu care Rzepa își omoară soția, dar finalul nuvelei simbolizează modul în care se rezolvau de cele mai multe ori litigiile dintre țărani și oficialități[5]. De bună seamă, adevărul crud despre satul polonez este expus cu atâta putere și convingere, autorul utilizând mijloace artistice atât de simple, încât unii critici au socotit nuvela drept primul semn al naturalismului în Polonia[6]. Și fiindcă Schițele în cărbune sunt scrise cu sânge și fiere, cum sublinia B. Prus, fără distanța epică, existentă de obicei între expunerea la persoana a treia și imaginea plăsmuită, care împrumută relatării obiectivitatea detașării. Tabloul, sumbru, se alcătuiește, e adevărat, printr-o aglomerare graduală de momente aproape coșmarești, dar această supralicitare a tragismului în destinul personajelor până la limita verosimilului nu este decât un artificiu narativ care, contrar așteptărilor, întărește și mai mult expresivitatea adevărului cuprins în operă, mărindu-i totodată forța reprobatoare[7]. E una din cele mai bune nuvele ale lui Sienkiewicz.