Potopul – vol.1 ,vol.2 si vol.3

INTRODUCERE

Trăia în Samogiția neamul avut al Billewiczilor, descinzând din Mendog, cu multe încrengături și respectat mai mult decât altele în tot olatul Rosienie. La cinuri înalte Billewiczii nu ajunseseră niciodată, avându-le în grijă, cel mult, pe cele ale județelor, dar pe câmpul lui Marte aduseseră țării foloase însemnate pentru care în diferite timpuri fuseseră răsplătiți cu dărnicie. Cuibul familiei, care mai dăinuia, se chema tot Billewicze, dar mai aveau și alte moșii în ținutul Rosienie și mai departe spre Krakinów, de-a lungul Laudei, Szojei și Niewiażei până hăt dincolo de Poniewież. Abia mai târziu se răsfiraseră în câteva ramuri ale căror vlăstare nu mai știau unele de altele. Se strângeau cu toții doar atunci când în Rosienie, pe câmpia Stărilor, se ținea strânsura șleahticilor samogițieni. Din când în când, se mai întâlneau în steagurile[1] oștirii lituaniene și pe la adunări, iar pentru că erau bogați și se bucurau de multă trecere, erau nevoiți să țină cont de ei până și Radziwiłłii cei atotputernici în Lituania și Samogiția.

În timpul domniei lui Jan Kazimierz[2], patriarhul întregii stirpe Billewicz era Herakliusz Billewicz, polcovnic[3]de călărime ușoară și cămăraș[4] de Upita. Acesta nu mai trăia în cuibul de baștină pe care-l stăpânea în acea vreme Tomasz, spătarul[5] de Rosienie; lui Herakliusz îi reveniseră Wodokty, Lubicz și Mitruny, așezate în apropierea Laudei înconjurate, ca de o mare revărsată, de pământurile șleahtei mărunte, fiindcă prin împrejurimi, în afară de Billewiczi, mai erau câteva neamuri mai acătării, ca Sołłohub, Montwiłł, Schylling, Koryzno, Siciński, cu toate că nu lipseau destule nume de șleahtici mai puțin însemnați. De altminteri, tot malul Laudei era presărat cu așa-numitele „cătune”, în vorbirea obișnuită așezări, locuite de faimoasa șleahtă laudaniană, binecunoscută în istoria Samogiției.

În alte părți ale țării, neamurile își luaseră numele de la așezări sau așezările de la neamuri, cum se întâmplase în Polesia; aici însă, de-a lungul țărmului Laudei, era altfel. La Morozy trăiau Stakjenii, așezați acolo din vremuri de demult de însuși, Batory[6], pentru vitejia arătată la Psków. Pe glia roditoare de la Wolmontowicze roiau Butrymii, cei mai zdraveni bărbați din toată Lauda, vestiți prin vorba puțină și brațul greu, care în timpul adunărilor, al încălcărilor de pământuri sau al războaielor învățaseră să înainteze tăcuți ca un zid. Câmpurile de la Drożejkany și Mozgi erau muncite de Domaszewiczii cei mulți, vânători cunoscuți, care umblau după urma ursului din codrul Zielonka până la Wiłkomierz. Gasztowții stăteau la Pacunele; jupânițele lor erau atât de vestite prin frumusețe, încât până la urmă toate fetele chipeșe din împrejurimile Krakinówului, Poniewieżului și Upitei erau numite pacunelence. Sołłohubii mici erau bogați în cai și vite de soi, crescute pe imașurile din păduri, iar Gościewiczii scoteau smoală prin codri, îndeletnicire pentru care fuseseră porecliți Gościewiczii negri sau afumați.

Mai erau, firește, și alte așezări și alte neamuri. Multe din numele lor dăinuie încă, dar cea mai mare parte nu mai sunt pe locurile dinainte, iar oamenii se cheamă și ei altfel. Trecuseră peste ei războaie, nenorociri, pojaruri, și așezările nu se mai ridicaseră pe vechile ruine, într-un cuvânt, se schimbaseră multe. Dar în acel timp bătrâna Lauda înflorea încă în starea de început, și șleahta laudaniană ajunsesela cea mai mare faimă, deoarece cu câțiva ani înainte, luptând la Łojowe împotriva cazacilor răsculați, se acoperise de slavă sub conducerea lui Janusz Radziwiłł[7].

Altfel, toți laudanienii slujeau în steagul bătrânului Herakliusz Billewicz; cei mai bogați ca oșteni de elită, cu doi cai, cei mai puțin avuți cu câte unul, iar cei săraci de tot printre slujitori. Erau cu toții luptători destoinici care îndrăgiseră peste poate meșteșugul armelor. Se pricepeau, în schimb, mai puțin la treburile obișnuite ale adunărilor. Știau că regele e la Varșovia, Radziwiłł și jupân Hlebowicz, starostele[8], în Samogiția, iar jupân Billewicz în Lauda la Wodokty. Asta le era de ajuns și votau cum îi învăța jupân Billewicz, convinși că dorința lui este și a starostelui Hlebowicz, care merge mână-n mână cu Radziwiłł. Radziwiłł reprezenta însă în Lituania și Samogiția brațul regelui, iar acesta era soțul Republicii[9] și părintele șleahticilor.

La drept vorbind, jupân Billewicz era mai degrabă prietenul, decât supusul stăpânilor puternici de la Birże. Și încă unul prețuit cum se cuvine, fiindcă la fiecare chemare avea pregătite o mie de voturi și o mie de săbii laudaniene, iar săbiile în mâinile Stakjenilor, Butrymilor, Domaszewiczilor sau ale Gasztowților nu le disprețuise nimeni pe lume până atunci. Abia mai târziu, după moartea lui Herakliusz Billewicz, aveau să se schimbe toate.

Iar acest părinte și binefăcător al șleahtei laudaniene, muri în anul 1654. Tocmai atunci izbucnise un război cumplit de-a lungul fruntariilor de răsărit ale Republicii. Jupân Billewicz nu mai plecase să lupte din pricina vârstei și a surzeniei, dar laudanienii porniseră cu toții. Și când veni veste că Radziwiłł a fost bătut la Szkłów, iar steagul laudanian ciopârțit aproape în întregime de pedestrimea lefegiilor francezi, asupra căreia năvălise, bătrânul polcovnic, lovit de apoplexie, își dădu obștescul sfârșit.

Vestea o aduse Michał Wołodyjowski, un oștean tânăr, dar plin de faimă, care-l înlocuise pe jupân Herakliusz la conducerea steagului laudanian din porunca lui Radziwiłł. Cei rămași în viață reveniseră și ei la așezările părintești abătuți, flămânzi și, asemenea întregii oștiri, învinovățindu-l pe marele hatman[10] că încrezându-se prea mult în spaima și vraja pe care le răspândea numele său, se aruncase cu forțe prea puține asupra unei armii de zece ori mai puternice, ducând astfel la pierzanie oastea, țara întreagă.

Printre cei care se tânguiau, nici un glas nu se ridica împotriva tânărului polcovnic Jerzy Michał Wołodyjowski. Dimpotrivă, cei care scăpaseră din măcel îl ridicau în slăvi, povestind adevărate minuni despre îndemânarea și faptele-i războinice. De altfel, singura mângâiere pentru laudanienii rămași în viață era să-și aducă aminte de isprăvile pe care le săvârșiseră sub conducerea lui jupân Wołodyjowski: cum atacaseră și trecuseră, ca prin fum peste primele șiruri ale oștenilor de rând; cum năvăliseră după aceea asupra lefegiilor francezi, cum îi luaseră în săbii, împrăștiind unul din polcurile[11] de frunte, cu care prilej jupân Wołodyjowski tăiase cu propria mână pe căpetenia acelui polc; cum în cele din urmă, înconjurați și loviți din patru părți, luptaseră ca niște disperați ca să scape din învălmășeală, presărând câmpul cu morți și răzbind pe vrăjmaș.

Aceia dintre laudanieni care, neslujind în oștirea lituană, trebuiau să răspundă numai chemării la oaste a șleahticilor, ascultau cu amărăciune, dar și cu mândrie, aceste istorisiri. De altminteri, așteptau cu toții ca șleahta, ultimul reazim al țării, să fie chemată curând la arme. Se știa dinainte că în asemenea împrejurare jupân Wołodyjowski avea să fie ales căpetenia laudanienilor, pentru că, deși nu se număra printre șleahticii din partea locului, nici unul dintre localnici nu-l întrecea în faimă. Cei scăpați cu viață mai spuneau despre el că-l scosese din vâltoare pe hatmanul însuși. De aceea întreaga Lauda aproape că-l purta pe brațe, o așezare smulgându-l alteia. Se certau mai alesButrymii, Domaszewiczii și Gasztowții, la care avea să rămână mai multă vreme în ospeție. Cât despre el, îi îndrăgise atât de mult pe acești șleahtici bătăioși, încât atunci când rămășițele oștilor lui Radziwiłł se îndreptară spre Birże, ca să se refacă acolo cât de cât după înfrângerea suferită, nu plecă odată cu ceilalți, ci, trecând de la o așezare la alta, se stabili într-un sfârșit la Gasztowții din Pacunele, la jupân Pakosz Gasztowt, mai mare peste toți șleahticii de aici.

La drept vorbind, nici nu era cu putință ca jupân Wołodyjowski să plece la Birże fiindcă se îmbolnăvi și căzu la pat; la început îl prinse o fierbințeală grea, apoi îi paraliză mâna dreaptă din pricina unei lovituri căpătate la Cybichów. Cele trei jupânițe ale lui Pakosz, pacunelence cunoscute prin frumusețe, îl luară îndată sub oblăduirea lor gingașă și se jurară să-i întoarcă acestui cavaler atât de vestit sănătatea dinainte. Toată șleahta era ocupată acum cu îngropăciunea fostului conducător Herakliusz Billewicz.

După înmormântare se deschise testamentul răposatului, în care se arăta că bătrânul polcovnic lăsa întreaga avere, afară de satul Lubicz, nepoatei sale Aleksandra Billewicz, fiica starostelui de vânătoare din Upita, iar grija asupra ei, până când avea să se căsătorească, o încredința tuturor șleahticilor laudanieni.

„...Care, binevoitori fiindu-mi mie (glăsuia testamentul)și cu dragoste pentru dragoste plătindu-mi, tot astfel să se arate și față de orfană, iar în aceste vremuri de stricăciune și minciună, când înaintea samavolniciei și a răutății omenești nimeni nu poate sta ferit și nici fără de teamă, gândindu-se la mine, s-o apere pe orfană de orice vătămare.”

Să aibă în grijă, de asemenea, ca să se bucure în tihnă de avere, afară de satul Lubicz pe care-l dau, îl dăruiesc și-l înscriu tânărului stegar[12]de Orsza, ca să nu aibă nici o piedică întru aceasta. Iară cine se va minuna de această bunăvoință a mea pentru sus-numitul Andrzej Kmicic, sau va vedea în ea o strâmbătate față de buna mea nepoată Aleksandra, are și trebuie să știe că încă din tinerețe și până în ceasul morții am cunoscut prietenie și dragoste din partea bunului părinte al lui Jędrzej Kmicic, cu care am bătut războaie, și viața de multe ori mi-a scăpat. Iar când răutatea și invidia panilor Siciński au vrut să-mi răpească averea, și la această ananghie m-a ajutat. Așadar eu, Herakliusz Billewicz, cămăraș de Upita și păcătos nevrednic, care mă aflu astăzi înaintea judecății aspre a lui Dumnezeu, m-am dus acum paisprezece ani (în viață fiind pe acest pământ) la părintele lui jupân Kmicic, spătarul de Orsza, ca să-i juruiesc mulțumită și prietenie statornică. Acolo, cu voia amândoura, am hotărât ca, în puterea vechiului și creștinescului obicei al șleahticilor, copiii noștri, anume fiul lui, Andrzej, și nepoata mea, Aleksandra, fiica starostelui de vânătoare, să lege căsnicie pentru ca din ei să crească urmași spre slava lui Dumnezeu și folosul Republicii... Ceea ce mult îmi doresc, legând-o prin aceasta pe nepoata mea Aleksandra să dea ascultare voinței mele înscrise aici, afară de împrejurarea când stegarul de Orsza își va fi pătat (Doamne ferește!) slava cu fapte nemernice și ar fi fost arătat drept necinstit. Iar dacă va fi să-și piardă averea din părinți, ceea ce la hotarul Orszei cu ușurință poate să se întâmple, să-l aibă de bărbat juruit, și de-ar fi să piardă și moșia Lubicz, de nimica să nu-i pese.

Cu toate acestea, dacă nepoata mea, cunoscând harul lui Dumnezeu, va vroi să-și închine fecioria slavei Lui și să îmbrace mantia de călugăriță, e liberă să facă aceasta, deoarece slava dumnezeiască trebuie să stea înaintea celei lumești...”

Astfel își orândui averea și nepoata jupân Herakliusz Billewicz și nimeni nu se miră prea mult. Jupânița Aleksandra știa ce o așteaptă, iar șleahta auzise și ea mai de mult de prietenia dintre Billewicz și Kmicic. Atunci însă, la vreme de cumpănă, aveau cu toții alte griji, așa că încetară în curând să mai vorbească despre testament.

Doar la curtea din Wodokty se vorbea mereu de cei doi Kmicic, mai degrabă despre jupân Andrzej, fiindcă și bătrânul spătar se petrecuse dintre cei vii. În lupta de la Szkłów, fiul își adusese steagul de volintiri de la Orsza. Mai târziu i se pierduse urma, dar nimeni nu se gândea că a pierit, pentru că moartea unui războinic atât de cunoscut n-ar fi trecut nebăgată în seamă. În ținutul Orszei neamul Kmicic era puternic și stăpânea moșii însemnate, dar acele locuri fuseseră nimicite de vâlvătaia războiului. Județe și olaturi întregi se schimbau în întinderi pustii, averile se împuținau, piereau oamenii. După înfrângerea lui Radziwiłł, vrăjmașul nu mai întâmpina aproape nici o împotrivire. Gosiewski[13], hatmanul de câmp, n-avea oșteni; hatmanii coroanei cu oștile care le mai rămăseseră luptau în Ucraina și nu puteau să-l ajute, ca și Republica, vlăguită de războaiele cu cazacii. Talazul neprieten se revărsa tot mai departe peste țară, izbindu-se din loc în loc de zidurile fortărețelor, dar și acestea cădeau una după alta, cum căzuse Smoleńskul. Ținutul Smoleńsk, în care se aflau proprietățile neamului Kmicic, putea fi socotit ca și pierdut. În învălmășeala și spaima care se înstăpâniseră pretutindeni, oamenii se risipiseră ca frunzele bătute de vântoasă, așa că nu mai știa nimeni ce se întâmplase cu tânărul stegar de Orsza.

Dar pentru că războiul nu ajunsese încă până în stărostia Samogiției, șleahta laudaniană își revenea cu încetul după înfrângerea de la Szkłów. „Cătunele” începeau să se adune și să chibzuiască asupra treburilor obștii sau ale fiecăruia. Butrymii, cei mai bătăioși, spuneau cu jumătate de glas „că ar trebui să plece cu toții la congresus-ul[14] oștenilor șleahtici de la Rosienie, iar după aceea la Gosiewski, ca să răzbune înfrângerea de la Szkłów: Domaszewiczii, ca vânători ce se aflau, se afundau prin păduri, ajungând prin Codrul Rogowska până aproape de cetele vrăjmașe, de unde se întorceau cu vești, iar Gościewiczii afumați uscau carnea la fum pentru campaniile viitoare Cât privește treburile particulare, hotărâră cu toții să trimită oameni umblați și cu experiență în căutarea lui Andrzej Kmicic.

Sfatul era alcătuit din laudanienii vârstnici sub conducerea lui Pakosz Gasztowt și a lui Kasjam Butrym, cei doi patriarhi ai așezărilor, așa că toată șleahta, prea măgulită de încrederea pe care i-o arătase răposatul jupân Billewicz, își jură să respecte cu credință testamentul și s-o înconjure pe jupânița Aleksandra cu părintească grijă. De aceea, cu toate că în vremi, de război se iscau neînțelegeri și tulburări chiar prin regiunile în care războiul nu ajunsese, pe malurile Laudei stăpânea liniștea. Nici un glas nu se ridică împotrivă, nimeni nu încalcă moșiile tinerei moștenitoare; nu se mutară din loc movilele de hotar, nu se tăiară pinii însemnați de la marginea pădurilor, nu intră nimeni cu anasâna pe imașuri. Dimpotrivă, fiecare „cătun” o ajuta pe avuta moștenitoare cu ce putea. Stakjenii de pe malul râului îi trimiteau pește sărat, de la tăcuții Butrymi din Wolmontowicze primea grâie, Gasztowții îi aduceau fân, Domaszewiczii o îndestulau cu vânat, iar Gościewiczii afumați cu cărbuni și smoală. Prin așezări, jupâniței Aleksandra nu-i spunea nimeni altfel decât „jupânița noastră”, iar frumoasele pacunelence îl așteptau pe jupân Kmicic tot atât de nerăbdătoare ca și ea.

Cam tot în această vreme veniră gonacii[15], vestind chemarea șleahticilor la oaste, astfel că Lauda începu să freamăte. Aceia dintre flăcăi care crescuseră devenind bărbați, aceia pe care povara vârstei nu-i aplecase în jos, aceia trebuiau să încalece pe cal. Jan Kazimierz venise la Grodno și tot acolo hotărâse și locul de strânsură a oștilor. Într-acolo se și îndreptau cu toții. Primii plecară în tăcere Butrymii, ceilalți după ei, iar Gasztowții la urmă, cum făceau întotdeauna, fiindcă le părea rău să plece de lângă pacunelence. Șleahta din alte părți ale țării se înfățișă în număr mic și țara rămase fără apărare, dar cei din Lauda se duseră până la unul.

Jupân Wołodyjowski nu plecă și el, fiindcă tot nu era în stare să-și miște brațul, așa că rămase printre pacunelence ca unul mai mare care să aibă grijă de ele. „Cătunele” se goliră și doar bătrânii și femeile se mai înșirau seara în jurul focurilor. La Poniewież și la Upita era liniște — pretutindeni lumea aștepta noutăți.

Jupânița Aleksandra se însingura și ea la Wodokty; nu mai vedea pe nimeni afară de slujitori și de ocrotitorii săi din Lauda.