Pandurul

Pandurul de Bucura Dumbrava

CUVÂNT INTRODUCTIV

Se împlinesc 160 de ani de la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu.

În anul 1821 când țara era istovită de îndelungata stăpânire fanariotă – s-a desprins din rândurile pandurilor olteni un om, care în numai câteva luni a izbutit să-și constituie marea sa oaste, să răstoarne printr-un efort general administrația străină turco-fanariotă.

Tudor Vladimirescu a reprezentat o mare, neîmplinită speranță. El a însemnat revoluția și, prin ea, „dreptatea și slobozenia”. A fost nu doar luptătorul și sufletul răscoalei, ci și gânditorul ei politic, organizatorul, revoluționarul și, în dimensiune absolută, patriotul. Tudor a intrat în nemurire ca personaj de legendă sau de baladă populară. Dar și ca erou al istoriei.

Începând cu Iancu Văcăreseu și continuând cu Naum Râmniceanu, N. Beldiman, C. Conachi, D. Bolintineanu, C. Boliac, I. Ghica, G. Coșbuc, St. Nenițescu, N. Vulovici, Radu Rosetti, și continuând cu scriitori ai zilelor noastre Gala Galaction, V. Voiculescu, Victor Eftimiu, C. Ardeleanu, Mihnea Gheorghiu, Mihu Dragomir, N. Tăutu, Al. Voitin, Eugen Frunză, Gh. Tomozei, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Dan Verona, Nicolae Labiș și cu mulți alți scriitori contemporani, figura vestitului pandur și eroica mișcare revoluționară, de la 1821 au fost și continuă să fie oglindite în versuri, piese de teatru, romane, studii. În creația populară, pandurii și conducătorul lor se deosebesc cu greu de eroii cântecelor haiducești propriu-zise. O reconstituire artistică a evenimentelor din 1821 realizează în 1912 și scriitoarea Bucura Dumbravă cu romanul „Pandurul”, a cărui reeditare este prilejuită de aniversarea a 160 de ani de la revoluție[1].

Deși n-a fost româncă de origine, Bucura Dumbravă a știut prin opera ei literară, prin dragostea arătată poporului român și admirația ei față de priveliștile țării noastre, să opereze o altoire de mare valoare spirituală. Rodul acestui altoi îl constituie cele trei cărți, pe care oricând le vom citi ca niște opere ale noastre: „Haiducul”, „Pandurul” și „Cartea munților”.

Bucura Dumbravă este un pseudonim al scriitoarei Fanny Seculici. „Numele însuși – spunea Emanoil Bucuța – era un nume de munte. El vine din acea atmosferă romantică germană”[2]. S-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava, în Cehoslovacia. La 4 ani, se afla la Viena, iar peste un an, împreună cu familia, s-a stabilit la București. De atunci nu a mai părăsit țara noastră decât pentru călătorii vremelnice, devenind româncă.

Despre Bucura Dumbravă a scris în mai multe rânduri, cu diverse prilejuri, Emanoil Bucuța care i-a purtat o nemărginită admirație și o statornică prietenie, sentimente ce s-au cimentat în numeroasele lor drumeții, făcute în Carpați, dimpreună cu alți iubitori ai turismului. Scriind o recenzie la volumul „Cartea munților”, el nota: „Fanny Seculici era fără naționalitate limpede, așa cum îi plăcea ei; avea uneori furii împotriva hotarelor trase între oameni: născută la Bratislava, așezată de la cinci ani în România, cu o mamă poate mai mult germană și cu un tată mai mult slovac-ungur, scriind și vorbind aproape tot așa de ușor în limba germană, franceză și engleză, Bucura Dumbravă era numai româncă”[3]. Puține sunt mărturiile rămase despre viața scriitoarei. În țara noastră, ea s-a identificat cu felul de a gândi și de a simți al românului, i-a îndrăgit viața, obiceiurile, datinile, a îndrăgit mai ales natura Carpaților. A vorbit despre ospitalitatea, măsura și demnitatea oamenilor noștri, despre simțul prevederii și al răbdării cumpătate care le caracterizează firea. Era ea însăși o natură optimistă, plină de energie, veșnic surâzătoare… Același prieten, Emanoil Bucuța, o descria astfel: „E o femeie al cărei păr e acum încărunțit bine; obrazul îmbujorat a început parcă să-și înmoaie carnea. Pasul îi e însă plutitor și tânăr, ochii prietenoși, gura plină de zâmbet și de strălucirea dinților, brațul cu mișcare ușoară și bărbătească, toată ființa înecată într-o prospețime de rouă și într-o siguranță pe care le-a adus de pe înălțimi.” Ea „e o prietenă a omului, pe care suferințele lui, mai mult decât o îndurerează, o răzvrătesc. Dacă se apleacă să-l ajute, să știi că-l pune bine pe picioare și-l trimite pe drum, ca să-și caute dreptul. Ea e un ostaș al adevărului; micile minciuni, ca și marile amăgeli n-o înșală și, îndrăzneață, le spune pe nume, disprețuind orice potriveli, întâmple-se ce s-ar întâmpla”… „Om întreg și așezat pe atât de adânci temelii”, își întărește Emanoil Bucuța schița de portret, urmând: „Îți dai seama că urzeala ei e urzeala ta și că trebuie să te întorci, pentru că drumul tău e altul, împletit cu o mie de poteci străine și de neguri, dar pleci înviorat. Îndărăt, o lași pe ea, cu același zâmbet, care mângâie și dă încredere că cel puțin câteodată și în câte un ins suferința noastră se sfărâmă în ploaie de stele și zbuciumul ni se înmlădie într-o înaltă încântare”[4].

Aceleași frumoase impresii ni le împărtășește și Otilia Mihail Oteteleșeanu: „Mișcările măsurate, vocea ei armonioasă, râsul cristalin și expresia gravă, în unele momente, dădeau făpturii ei o atracție deosebită, mai ales că totul era colorat de spiritul ei evoluat și pătruns de adâncă cultură. Revărsa prospețime de cuget și bucurie curată”[5].

Firea optimistă și interesul manifestat față de obiceiurile și tradițiile noastre au făcut-o să inițieze și să organizeze o serie de activități. Astfel, în 1905, ea a înființat societatea „Chindia”, care își propunea să cultive gustul pentru jocurile naționale și portul popular. „Chindia” a existat până în preajma primului război mondial. Bucura Dumbravă a luat parte în fiecare an la șezătorile organizate în țară. Documentele menționează prezența ei, în august 1916, la pitoreșlile serbări de la Bumbești-Gorj. Tot în acest an, a trimis o „Doină despre Tudor” unei reviste pentru țărani, „Șezătoarea săteanului”. Peste câțiva ani, în mai-iunie 1921, a plecat dimpreună cu Emanoil Bucuța la Tg. Jiu, pentru a participa la serbările din Gorj. Aici s-a ocupat și de „organizarea unui muzeu regional istoric”.[6]

O altă preocupare neîntreruptă a scriitoarei a fost cunoașterea istoriei poporului nostru, elogierea vitejiei fiilor săi. Prima lucrare semnată de Bucura Dumbravă a fost o piesă de teatru în limba germană intitulată: „Mama lui Ștefan cel Mare”, datată 29 decembrie 1899 și aflată în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei R.S.R., sub titlul: „Die Mutter Stefan’s des Grossen”.

Bucura Dumbravă se numără de asemenea, printre primii autori de romane istorice. „Haiducul”, roman, publicat în 1906, în foiletonul ziarului socialist german „Vorwürts”, apare în limba română în anul marii răscoale țărănești din 1907. Caragiale a fost entuziasmat de carte și a scris directorului „Convorbirilor critice” vorbindu-i de marele succes „al amicei mele, domnișoara Fanny Seculici. Mi se pare că Die Zeit din Viena și Neu Freie Presse... îi fac niște extraordinare elogii. Tare mi-ar părea bine să se adeverească părerea mea, despre fata asta atât de inimoasă și spirituală, numai de ar fi scris în românește să ne bucurăm și noi”.[7]