A avea si a nu avea

CAPITOLUL 1

Știți cum e la Havana în primele ore ale dimineții: vagabonzii mai dorm pe lângă zidurile caselor, iar camioanele cu gheață n-au pornit-o încă spre baruri. Așa că atunci când am trecut prin piață venind din port și ducându-ne la „Perla din San Francisco” să luăm o cafea, n-am văzut decât un cerșetor care se trezise și bea apă de la cișmea. Dar când am intrat în cafenea și ne-am așezat la masă, cei trei erau acolo, ne așteptau.

Nici nu ne așezarăm bine, că și veni unul dintre ei la masa noastră.

— Ei? mă întrebă el.

— Nu pot să fac ce-mi cereți, i-am răspuns. Aș face-o, de dragul vostru, dar cum ți-am mai spus și azi-noapte, nu pot.

— Îți dăm cât vrei.

— Nu-i vorba de asta. Nu pot. Asta e.

Ceilalți doi se apropiară și ei și, în picioare, ne priveau cu fețele posomorâte. Păreau să fie niște băieți de treabă și tare aș fi vrut să le fac un bine.

— O mie de cap! îmi spuse cel care vorbea bine englezește.

— Nu mă necăji. Ți-am spus adevărul adevărat: nu pot.

— Mai târziu, când o să se schimbe vremurile, ai să vezi ce bine o să-ți fie…

— Știu. Sunt cu totul de partea voastră. Dar nu pot face treaba asta pe cate mi-o cereți.

— De ce?

— Cu vasul ăsta îmi scot pâinea. Dacă-l pierd, m-am curățat.

— Păi dacă ai bani, îți cumperi alt vas.

— Da, dar nu în închisoare…

Gândindu-se că nu eram de ajuns de convins, tipul îi tot dădea întruna, încercând să mă încânte.

— Deocamdată pui mâna pe trei mii de dolari, și mai târziu ar putea să-ți prindă bine că ai făcut ce ți-am cerut. Știi bine că povestea asta n-o să mai țină mult…

— Uite ce e, mie puțin îmi pasă cine-i președinte aici. Dar nu transport în Statele Unite mărfuri care pot vorbi.

— Nu cumva vrei să spui că noi o să vorbim?se amestecă unul dintre ceilalți doi, care tăcuseră până atunci. Era furios.

— Am spus mărfuri care pot vorbi.

— Poate crezi cumva că suntem niște lenguas largas?

— Nuu…

— Știi ce-i aia un lengua larga?

— Da. Un om cu limba lungă.

— Și știi ce facem noi cu oameni de ăștia?

— Nu mă lua așa, că nu v-am cerut nimic. Voi ați venit la mine.

— Gura, Pancho! se răsti cel care vorbise până atunci.

— Spune că o să vorbim.

— Ia ascultă, l-am întrerupt. Am spus că nu transport dincolo mărfuri care pot vorbi. Băutura de contrabandă nu vorbește. Damigenele nu vorbesc. Mai sunt și alte lucruri care nu vorbesc. Oamenii însă pot vorbi.

— Dar chinezii pot vorbi? interveni răutăcios Pancho.

— Pot vorbi, dar nu înțeleg ce spun.

— Așadar, nu vrei.

— Cum v-am spus și az-noapte. Nu pot.

— Dar de vorbit, n-ai să vorbești, nu-i așa? mă întrebă Pancho.

O ținea întruna cu chestia asta, pe care n-o pricepuse deloc, și de aceea era și pornit. Poate și din pricină că nu făcuse nimic. Nici nu i-am răspuns.

— La spune-mi, dar lengua larga nu ești, nu-i așa? repetă el, încă pornit.

— N-aș crede…

— Și asta ce-o mai fi? Ne ameninți?

— Ia ascultă, nu mă lua așa, și încă pe stomacul gol. Sunt convins că ai sucit gâtul multora. Dar lasă-mă-n pace, să-mi beau cafeaua.

— Vasăzică ești convins că am sucit gâtul multora?

— Nu sunt convins și nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Nu poți face afaceri și fără să te înfurii?

— Abia acuma m-am înfuriat. Și tare-aș mai vrea să te curăț!

— Dă-o dracului! i-am spus. Vorbești prea mult.

— Hai, Pancho, îi spuse cel care vorbise la început. Și apoi mi se adresă mie: Îmi pare rău. Țineam mult să ne duci dincolo.

— Și mie îmi pare rău, dar nu pot.

O porniră spre ușă toți trei. Mă uitam la ei. Băieți frumoși, bine îmbrăcați. Nu purtau pălărie, dar arătau a oameni plini de bani. Cel puțin așa se purtau ca și cum banii nu contau pentru ei și vorbeau englezește așa cum vorbesc cubanii bogați.

Doi dintre băieți păreau a fi frați, iar celălalt, Pancho, deși mai înalt, semăna la chip cu ei. Știți cum arată tinerii de felul ăsta: zvelți, bine îmbrăcați și cu părul lucios. Și nici nu cred că era chiar atât de râu. Mai mult era gura de el. Și apoi se și înfuriase grozav.

O luaseră la dreapta, când văzui, tăind prin piață, că se apropie de ei o mașină închisă. Deodată geamul se făcu țăndări, și un glonte sfărâmă un șir de sticle, aranjat în dreapta vitrinei. Pistolul-mitralieră „Thompson” păcănea întruna: „Pac, pac, pac!” și sticlele se făceau praf una după alta.

Dintr-un salt fui după tejghea, în stânga, așa că puteam vedea ce se întâmplă uitându-mă peste marginea ei. Mașina se oprise, și doi tipi coborâră și se trântiră la pământ lângă ea. Unul ținea în mână un pistol-mitralieră, și celălalt, o carabină cu țeava retezată. Cel cu pistolul-mitralieră era un negru. Celălalt purta o manta de praf, albă, de șofer.

Unul dintre băieți zăcea pe trotuar, cu fața în jos, chiar lângă fereastra cea mare, care fusese făcută țăndări. Ceilalți doi stăteau la pândă după un camion cu gheață de la „Tropical Beer”, care se oprise în fața barului vecin, „Cunard Bar”. Unul dintre caii camionului fusese doborât și se zbătea încurcat în hățuri; celălalt scutura din cap.

De după camion, unul dintre băieți trase. Glontele se lovi de trotuar și ricoșă. Negrul cu pistolul-mitralieră își scoase capul de după mașină și slobozi o salvă înspre camion, de jos în sus, și iată că un om se prăbuși, lungindu-se pe trotuar cu capul înspre bordură. Zbătându-se, își acoperi fața cu mâinile, iar șoferul îl împroșcă cu gloanțe, în timp ce negrul punea un încărcător nou; nu mai era nevoie. Pe trotuar se zăreau peste tot urmele gloanțelor, ca niște dâre argintii.

Cel rămas în spatele camionului îl apucă pe mort de picioare și-l târî spre el. Negrul își lipi capul de pavaj, ca să tragă o noua salvă. Și atunci îl văzui pe Pancho că ocolește camionul și merge aplecat, adăpostindu-se după calul care rămăsese în picioare. Trecu de cal și ieși în mijlocul străzii. Fața-i era albă ca hârtia. Cu un „Luger” mare și greoi, pe care-l ținea cu amândouă mâinile ca să nu greșească, îl doborî pe șofer, și apoi, îndreptându-se spre negru, trase de două ori peste capul lui și o dată în jos.

Nimeri într-o anvelopă, fiindcă praful țâșni imediat în jurul roții, și negrul, de la vreo trei metri, îl împușcă pe Pancho în burtă, probabil cu ultimul cartuș pe care-l mai avea, deoarece îl văzui după aceea că aruncă pistolul. Celălalt căzu greoi la pământ, dar se târa înainte. Încerca să se ridice, ținând strâns în mâini „Luger”-ul, dar nu putea să înalțe capul, și atunci negrul luă carabina, care zăcea aproape de roata mașinii, lângă șofer, și-i zbură creierii. Cineva, negrul ăsta!

Am tras o dușcă din prima sticlă pe care o văzui deschisă, și dacă m-ai fi întrebat atunci, n-aș fi putut să-ți spun ce se petrecuse. Întreaga poveste nu-mi plăcuse deloc. Mă strecurai pe lângă tejghea, ieșii prin bucătăria din fund și pe-aci ți-e drumul!

O ștersei, ocolind piața, fără să mă uit înapoi la mulțimea care se adunase în grabă în fața cafenelei, și, trecând pe poarta docului, o luai spre vas și mă urcai pe punte.

Tipul care-l închinase mă aștepta pe vas. Îi spusei ce se întâmplase.

— Unde e Eddy? mă întrebă Johnson, ăsta care-mi închiriase vasul.

— După ce au început să tragă, nu l-am mai văzut.

— Crezi c-a fost rănit?

— Pe dracu! V-am spus că singurele lovituri care au nimerit în cafenea au fost acelea care-au spart geamurile vitrinei. Și asta s-a întâmplat când mașina venea, spre ei, din spate. Atunci l-au împușcat pe primul băiat, chiar în fața vitrinei. Au tras cam din unghiul ăsta…

— Pari grozav de sigur că a fost așa… observă el.

— Păi eram numai ochi și urechi!

Ridicând privirea, îl văzui pe Eddy venind dinspre docuri. mai înalt și mai muiat în toate sosurile ca oricând. Pășea de parcă i s-ar fi desprins toate încheieturile de la locul lor.

— Uite-l că vine!

Eddy arăta rău de tot. Nu era el niciodată prea chipeș dimineața, dar acuma era mototolit rău.

— Unde-ai fost?

— Pe podea.

— Ai văzut totul? îl întrebă Johnson.

— Să nu mai vorbim de asta, mister Johnson. Mi se face rău numai când mă gândesc…

— Ar trebui să bei ceva, îi spuse Johnson. Și apoi. adresându-mi-se, zise: Ei, pornim în larg?

— Depinde numai de dumneata.

— Cum crezi c-o să fie ziua de azi?

— Ca și aia de ieri. Poate ceva mai bună.

— Atunci s-o pornim.

— Imediat, să vină numai cu momeala.

Pescuia cu noi în larg de trei săptămâni și nu-mi dăduse încă nicio para. În afară de cei o sută de dolari cu care plătisem taxele la consulat, ca să pot ieși în larg, luasem ceva haleală și alimentasem motorul cu benzină. Eu trebuia să am grijă de toate dichisurile pentru pescuit, și el avea să-mi dea treizeci și cinci de dolari pe zi. Dormea la hotel și venea pe vas în fiecare dimineață. Eddy îmi făcuse rost de combinația asta, așa că trebuise să-l iau și pe el. Îi dădeam patru dolari pe zi.

— Trebuie să iau benzină, i-am spus lui Johnson.

— Păi ia.

— Dar am nevoie de ceva bani.

— Cât?

— Un galon[1] e douăzeci și opt de cenți. Ca să umplu rezervorul, îmi trebuie cel puțin patruzeci de galoni. Adică unsprezece dolari și douăzeci de cenți.

Îmi dădu cincisprezece dolari.

— N-ar fi mai bine ca din rest să iau bere și gheață? îl întrebai.

— Ba da, ar fi chiar foarte bine. Și le treci la socoteală la ce-ți datorez.

Trei săptămâni, îmi ziceam, e cam mult să-l las așa, dar dacă e bun de plată, ce importanță are? Ar fi trebuit să-mi dea banii în fiecare săptămână. Pe alții nu-i lăsasem o lună și totuși îmi plătiseră după aceea? Era greșeala mea, dar la început mă bucurasem că am un client. În ultimele zile devenisem însă mai nervos. Totuși, nu voiam să-i spun nimic, ca să nu-l scot din sărite. Dacă era bun de plată, cu cât ținea să pescuiască mai mult, cu atât era mai bine.

— Nu bei o bere? mă întrebă el deschizând lădița cu sticle.

— Mulțumesc, nu beau.

Văzând că negrul care ne aducea momeala se îndreaptă spre noi, îi spusei lui Eddy să fie gata de plecare.

Negrul urcă pe punte și pornirăm. Ieșirăm din port, în timp ce negrul punea ca momeală, în undițe, două scrumbii, trecându-le cârligul prin gură și scoțându-l prin urechi, despicându-le apoi burta și scoțând cârligul prin partea cealaltă. După aceea le lega cu gura strânsă de saulă[2] și prindea undița bine, să nu alunece și momeala să joace ușor, fără să se răsucească sau să se încurce.

Era un adevărat negru, isteț și întunecat, cu o veche pălărie de paie în cap și cu un șirag de mărgele magice, albastre, sub cămașă. Ce-i plăcea să facă pe vas era să doarmă sau să citească ziare. Dar știa să pună momeala bine și repede.

— Ascultă, șefule, dumneata nu poți să pui momeala tot atât de bine? mă întrebă Johnson.

— Ba da, sir.

— Atunci de ce-l mai pui pe negru s-o facă?

— Dacă o să dăm de pește mare, o să vedeți.

— Adică.

— Negrul e mai rapid ca mine.

— Dar Eddy nu se pricepe?

— Nu, sir.

— Totuși, mi se pare că e o cheltuială inutilă.

Îi dădea negrului un dolar pe zi, și negrul se ducea în fiecare seară să petreacă. Acuma pica de somn.

— Avem nevoie de el, spusei.

Cu una, cu alta, trecusem de pescadoarele ancorate lângă La Cabana[3] și de luntrile plecate la pescuit, ancorate pe lângă Morro[4], și ne îndreptam acum spre larg, într-acolo unde se vedea o dungă întunecată pe ape. Eddy zvârlise cele două năluci, iar negrul pusese momeala la trei undițe.

Curentul răzbătea aproape până la fund. și, ajungând la marginea lui, văzurăm că undele repezi, purpurii, sunt răscolite din loc în loc de câte un vârtej. Dinspre răsărit se ridicase o briză ușoară, și în jurul nostru țâșneau din apă o mulțime de pești zburători, din cei mari, cu aripioare negre, care în aer parcă erau Lindbergh[5] traversând Atlanticul.

Peștii ăștia zburători sunt cel mai bun semn la pescuit. Cât vedeai cu ochii se zăreau plutind pe valuri grămezi de alge, din acelea gălbui, ceea ce însemna că eram în plin curent. În fața noastră, păsări zburau agitate deasupra unui banc de peștișori. Îi vedeai sărind din apă, nu aveau mai mult de două-trei livre[6] unul.

— Puteți să-i dați drumul când vreți, îi spusei lui Johnson.

Își puse centura și luă undița cea mare. care avea un mulinet cu șase sute de iarzi de fir de treizeci și șase. M-am uitat înapoi, momeala juca pe apă, săltând ușor când se umfla valul, iar cele două năluci se cufundau și ieșeau mereu la suprafață. Mergeam cu viteză potrivită și o pornii spre mijlocul curentului.

— Luați mai bine bățul și fixați-l de fundul scaunului, i-am spus. Atunci n-o să vă mai fie atât de greu la ținut. Lăsați manivela liberă, ca să-i dați fir când mușcă. Dacă mușcă vreunul și manivela e împiedicată, vă trage peste bord.

În fiecare zi trebuia să-i spun același lucru, dar nici că-mi păsa. Din cincizeci de amatori de pescuit, dacă se întâmplă unul să se priceapă. Și atunci e plin de ifose și vrea morțiș să folosească un fir care nu ține la pește mare.

— Ei, cum ți se pare ziua de azi? mă întrebă el.

— Mai bună nici că se putea.

Într-adevăr, era o zi foarte frumoasă.

L-am lăsat pe negru la timonă și i-am spus s-o țină pe marginea curentului, drept înainte, spre răsărit. M-am dus apoi la pupa, unde ședea Johnson și se uita cum sălta momeala pe apă.

— Să punem încă o undiță?

— Nu, nu! Vreau să prind peștele, să mă lupt cu el și să-l trag afară eu singur.

— Bine. Dar n-ați vrea cumva ca Eddy să pună încă o undiță și să v-o țină la îndemână, ca, în caz că poștele rupe firul, să puteți să-l prindeți cu celălalt cârlig?

— Nu. Prefer să pescuiesc cu o singură undiță.

— Bine.

Negrul era la timonă. În fața noastră, cam în sensul curentului, săreau din apă, ca un stol, peștii zburători. Înapoi se vedeau Havana, strălucind de soare, și un vapor care ieșea din port, trecând pe lângă Morro.

— MisterJohnson, azi cred că o să aveți norocul să prindeți un pește din ăia mari.

— Era și timpul, îmi răspunse el. De cât timp, ieșim la pescuit?

— Azi s-au împlinit trei săptămâni.

— De, e de ajuns de multă vreme.

— Nu știți cum e cu peștii? Nu sunt, și nu sunt, și deodată, când vin, mișună apa de ei! Și vin întotdeauna. Dacă nici acuma n-or mai veni, apoi nu mai vin niciodată! Luna nu face zâmbre, curentul e puternic, și iată că se ridică și briza!

— Când am ieșit prima oară, am dat peste niște pești mici.

— Da. Cum v-am spus. Cei mici se fac din ce în ce mai rari și dispar înaintea sosirii celor mari.

— Vă știu eu pe voi, căpitanii de vase de-astea pescuit… Sunteți cu toții la fel. Ba că-i prea devreme, ba că-i prea târziu, ba că vântul nu-i prielnic, ba că luna e rea. Banii însă îi luați, în orice caz!

— Păi, porcăria e că, de obicei, e chiar prea devreme sau chiar prea târziu și de cele mai multe ori vântul ți-e potrivnic. Însă dacă se întâmplă să fie o zi când toate sunt cum trebuie, atunci stai pe uscat și nu ieși la pescuit cu nimeni.

— Dar azi zici că e o zi bună?

— Cât despre mine, astăzi am văzut destule. Sunt însă aproape sigur că vă vine și dumneavoastră rândul.

— Sper și eu…

Tăcurăm, atenți la pescuit. Eddy se duse la prova și se culcă pe punte. Stăteam și mă uitam în apă dacă nu se ivește cumva coada vreunui pește. Din când în când, negrul ațipea de-a binelea și trebuia să-l supraveghez și pe el. Petrecuse, desigur, câteva nopți de-a rândul.

— Dacă ești bun, căpitane, îmi spuse Johnson, vrei să-mi dai o sticlă cu bere?

— Desigur, spusei și scotocii prin lada cu gheață, ca să-i dau o sticlă mai rece.

— Nu bei și dumneata? mă întrebă el.

— Nu. O să aștept până la noapte.

Am deschis sticla și i-am întins-o, când, ce să vezi, o namilă de pește cafeniu cu lance, mai lungă decât brațul, își scoate capul din apă și se repede la momeală. Și era gros cât un buștean.

— Dă drumul la fir! strigai.

— N-a mușcat, îmi spuse Johnson.

— Atunci ține-o tot așa.

Venea din adânc și nu nimerise momeala. Știam că se va întoarce din nou, să o înhațe.

— Fiți gata să lăsați firul moale când o să muște.

Și atunci îl văzui venind pe sub apă. I se zăreau înotătoarele larg întinse, ca niște aripi purpurii, și dungile roșietice care-i brăzdau trupul cenușiu. Urca asemeni unui submarin, și înotătoarele de deasupra ieșiră la suprafață, despicând undele. Se îndrepta țintă spre momeală, și lancea-i lucitoare se legăna deasupra valurilor.

— Lăsați-l s-o înghită, îi atrăsei atenția lui Johnson, și el dădu drumul manivelei, iar mulinetul începu să zbârnâie.

Bătrânul marlin se răsuci pe o parte și se cufundă. Când se întoarse, îl văzui, cât era de lung, pornind ca o săgeată argintie spre țărm.

— Răsuciți puțin manivela, îi spusei. Nu prea mult.

Johnson răsuci manivela.

— Nu prea mult. Văzui că saula se întinde. Strângeți mai tare și atingeți-l o dată. Trebuie să-l atingeți. Oricum, o să sară afară din apă.

Johnson răsuci manivela din nou și se aplecă peste bățul undiței.

— Atingeți-l! Ca să se înfigă-n el! Trageți de vreo șase ori.

Trase vârtos de mai multe ori, și bățul se îndoi, iar mulinetul începu să scârțâie strident. Și iată-l că sări din apă, țâșnind drept în sus, lucitor și argintiu în lumina soarelui, împroșcând apă în jur, de parcă s-ar fi aruncat un cal de pe o stâncă.

— Lăsați-l mai liber, îi spusei lui Johnson.

— S-a dus, îmi răspunse el.

— Pe dracu s-a dus! Lăsați repede manivela liberă!

Vedeam cum se curbează firul, și când sări pentru a doua oară, marlinul era la pupa și înota spre larg. Plesnind apa, într-o volbură de spumă, țâșni la suprafață din nou, și atunci zării cârligul înfipt în bot. I se vedeau dungile de pe trup. Era un pește frumos, argintiu, cu dungi purpurii și gros ca un buștean.

— S-a dus, spuse iar Johnson. Firul era moale.

— Strângeți firul. E bine prins. Dă-i drumul cu toată viteza! strigai către negru.

Marlinul sărea mereu, drept ca un stâlp, ieșind cu totul din valuri și împroșcând apă în jur când se cufunda. Firul se întinse și se vedea că peștele înoată înspre țărm, când deodată se întoarse.

— Acum începe să-și facă mendrele și o să fugă spre larg. Dacă trage, îi dau și eu bătaie. Lăsați manivela liberă. Avem fir destul.

Bătrânul marlin se îndrepta spre nord-vest, ca toți peștii cei mari, și trăgea, frate, nu glumă! Începu să sară iar, făcând salturi lungi deasupra valurilor, și, de fiecare dată când se cufunda, parcă era o barcă-automobil gonind pe apă. De când se întorsese, îl urmăream, ținându-l în tribord. Stăteam la timonă și-i tot strigam lui Johnson să lase manivela liberă și să dea drumul la fir repede. Deodată văzui însă că bățul undiței se îndreaptă, și firul se moaie. Nu ți s-ar fi părut că-i moale dacă n-ai fi știut ce se întâmplă, fiindcă firul făcea burtă în apă. Dar eu știam.

— S-a dus, îi spusei.

Peștele sărea întruna și continuă să sară până-i pierdurăm din vedere. Frumos pește mai fusese și ăsta, ce mai încolo, încoace!

— Îl simt cum trage încă, îmi spuse Johnson.

— Trage firul, că-i greu.

— Dar abia pot răsuci manivela. Poate c-a murit.

— Ia uitați-vă la el! Mai sare încă. Se mai vedea încă, la o jumătate de milă depărtare, împroșcând apă în jur.

Încercai manivela. O răsucise strâns de tot. Nu se mai putea da drumul la fir. Trebuia să se rupă.

— Nu v-am spus să lăsați manivela liberă?

— Dar trăgea de fir.

— Și dacă?

— Am tras și eu.

— Uite ce e, dacă nu le dai fir când trag așa, apoi o rup. Niciun fir nu-i poate ține. Când vor să tragă, n-ai încotro, trebuie să le dai drumul și să lași manivela cât mai liber. Chiar pescarii de meserie nu pot ține peștii când trag așa, nici cu saulă de harpon. Și atunci îi dai bătaie cu vasul și te ții după ei, ca să nu-ți tragă toată saula când o iau la goană. Și după ce-au gonit cât au vrut, se cufundă, și atunci strângi firul, ca să-i aduci înapoi.

— Așadar, dacă nu s-ar fi rupt firul, l-aș îi prins?

— S-ar fi putut, cine știe?…

— Ce, ar fi gonit chiar atât de mult?

— E în stare să facă o mulțime de lucruri. Abia după ce-și termină cursa începe lupta adevărată.

— Atunci să încercăm să mai prindem unul.

— Mai întâi trebuie să înfășurăm firul ăla pe mulinet.

Prinsesem și pierdusem peștele, dar Eddy nici nu se trezise. Și acum iată-l că venea înspre pupa;

— S-a întâmplat ceva? întrebă el.

Cândva fusese și Eddy un om de nădejde pe vas, dar asta înainte de a fi devenit un bețivan. Acum însă nu mai era, bun de nimic. Îl priveam cum stătea în fața noastră – înalt, cu obrajii supți, cu buzele atârnându-i moale, cu o zeamă albă în colțul ochilor și cu părul decolorat de soare. Știam că-i mort după o dușcă.

— Ce-ar fi să bei o sticlă de bere? i-am spus.

Luă o sticlă din lădiță și bău.

— Și acuma, mister Johnson, cred c-ar fi mai bine să-mi termin somnul. Vă sunt foarte obligat pentru bere, mister Johnson.

Cineva, Eddy ăsta! Prindeam pește, nu prindeam, lui nici nu-i păsa!

Ei, și totuși era să prindem unul către prânz, dar ne scăpă. La vreo treizeci de picioare zbură cârligul în aer când îl zvârli peștele!

— Acum cu ce-am greșit? mă întrebă Johnson.

— Cu nimic. Pur și simplu a zvârlit cârligul.

— MisterJohnson, spuse Eddy, care se sculase cu speranța că o să capete o altă sticlă cu bere. Mister Johnson, sunteți probabil nenorocos. Poate că aveți noroc la femei. Ce-ați spune, mister Johnson, să mergem undeva în seara asta, să petrecem?

După aceea se duse înapoi la locul lui și se culcă din nou.

Cam pe la 4 ne întorceam, mergând drept spre țărm, împotriva curentului, ale cărui ape curgeau cu repeziciune. Soarele ne bătea din spate. Și, atunci, cel mai mare marlin negru pe care l-am văzut vreodată mușcă din momeala lui Johnson. Îi pusesem un calmar, iar negrul trecuse cârligul undiței printr-unul dintre cei patru toni mici pe care îi prinsesem. Momeala se legăna greoi la suprafață, lăsând în urmă o dâră largă de spumă.

Johnson își scosese centura, ca să poată ține bățul undiței pe genunchi. Îl dureau brațele de atâta ținut. Și fiindcă obosise tot stând cu mâna pe manivela mulinetului, într-un moment când nu mă uitam la el, îi pusese piedica. Habar n-am avut că a făcut asta. Nu-mi plăcea deloc felul în care-și ținea acum undița, dar nu voiam să-l tot sâcâi mereu. Și, apoi, dacă manivela era liberă, nu era nicio primejdie. Totuși, vai de pescuitul ăsta…

Stăteam la timonă și mă strecuram pe marginea curentului, prin fața vechii fabrici de ciment, acolo unde apa e foarte adâncă, iar curentul, apropiindu-se mult de țărm, face vârtejuri și unde mișuna întotdeauna tot felul de pești mărunți. Deodată, de parcă s-ar fi aruncat o bombă în adânc, țâșni la suprafața o trombă uriașă de apă și se iviră deasupra valurilor lancea, ochiul, botul căscat și capul imens, negru-purpuriu, al unui marlin. Înotătoarele de pe spate ieșeau din apă, înalte ca pânza unei bărci, iar coada îi era cât o coasă de lungă. Lancea, groasă cât o crosă de baseball, o ținea în sus, și când se repezi la momeală, despică larg valurile. Avea o culoare închisă, negru-purpuriu, și niște ochi cât o farfurie de supă. Era enorm. Pariez c-avea vreo mie de livre.

Strigai la Johnson să-i dea fir, dar n-apucai să scot o vorbă, că-l și văzui că se înalță de pe scaun în aer, ca și cum ar fi fost ridicat cu cricul, se apleacă peste băț, bățul se îndoaie ca un arc și-l lovește cu capătul în burtă, iar în clipa următoare toate dichisurile zburară peste bord.

Strânsese manivela prea tare, și când peștele a mușcat, l-a tras pe Johnson de pe scaun, și el n-a putut rezista. Ținea bățul pe genunchi, cu capătul trecut sub un picior. Dac-ar fi fost cu centura pe el, l-ar fi tras în apă.

Am oprit motorul și m-am dus la pupa. Ședea acolo, apăsându-se cu mâinile pe locul în care fusese lovit.

— Cred că pentru azi e de ajuns, i-am spus.

— Ce-a fost ăsta? mă întrebă Johnson.

— Un marlin negru.

— Dar cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

— Ia gândiți-vă și dumneavoastră. Mulinetul, cu toate dichisurile, costă două sute și cincizeci de dolari. Acuma costă și mai mult. Bățul costă patruzeci și cinci. Și aproape șase sute de iarzi de fir, de treizeci și șase.

Tocmai atunci, hop și Eddy! Vine și-l bate pe spate.

— Mister Johnson, zice el, n-aveți noroc. Știți, așa ceva n-am mai văzut niciodată în viața mea!

— Tacă-ți gura, bețivanule! i-am spus.

— Vă spun, mister Johnson, repetă Eddy, asta-i cea mai neobișnuită împrejurare prin care am trecut vreodată în viața mea!

— Ce puteam face dacă am dat peste un pește ca ăsta?

— Ați vrut să luptați cu el singur-singurel. Eram foarte necăjit…

— Sunt prea mari, spuse Johnson. Ei, ce să-i faci, am pățit-o și eu!

— La drept vorbind, un pește ca ăsta v-ar fi ucis.

— Dar sunt oameni care reușesc să-i prindă.

— Da, oameni care știu să pescuiască. Dar să nu credeți că n-o pățesc și ei.

— Am văzut fotografia unei fete care a prins unul.

— Da. În poză. Peștele însă a înghițit momeala, apoi i-au scos mațele afară și după aceea a ieșit la suprafață și a murit. Eu vorbesc însă de pescuitul ăsta, când îl prinzi de-adevăratelea, cu undița de bot.

— În orice caz, spuse Johnson, sunt prea mari Și, apoi, dacă nu-ți face nicio plăcere, la ce să te mai ostenești?

— Asta-i adevărat, mister Johnson, interveni Eddy. Dacă nu-ți face nicio plăcere, la ce să le mai ostenești? Vedeți, mister Johnson, aici ați pus punctul pe i. Dacă nu-ți face nicio plăcere, la ce să te mai ostenești?

Nu puteam uita peștele acela uriaș și mă simțeam grozav de necăjit din pricina uneltelor de pescuit. N-am mai stat să-i ascult ce vorbesc. M-am dus și i-am spus negrului s-o țină drept spre Morro. Nu le-am mai zis nimic. Ședeau pe pupa, Eddy pe un scaun, cu o sticlă de bere în mână, și Johnson, cu alta.

— Căpitane, îmi spuse el după câtva timp, n-ai vrea să-mi faci un highball[7]?

I l-am făcut și i l-am dat, fără să-i spun vreun cuvânt, și după aceea mi-am făcut și mie unul, dar așa, cum se cuvine. Mă gândeam: „Uite la Johnson ăsta, care, după ce-a pescuit cincisprezece zile, dă peste un pește pentru care un pescar și-ar da un an din viață să-l prindă și-l pierde, pierde și uneltele mele de pescuit, se face de râs, iar acum stă foarte mulțumit și bea cu un bețiv!”

Când am ajuns la țărm și negrul stătea lângă mine, așteptând, l-am întrebat:

— Mâine ieșim în larg?

— Nu, sunt sătul de pescuitul ăsta!

— Atunci, dacă vreți, plătiți-i negrului.

— Cât trebuie să-i dau?

— Un dolar. Puteți să-i dați și un bacșiș, dacă doriți.

Și Johnson îi dădu negrului un dolar și două monede cubane de douăzeci de cenți.

— Astea pentru ce? mă întrebă negrul arătându-mi monedele.

— E un bacșiș, i-am spus în spaniolă. Cu tine a terminat. Și-ți dă banii ăștia.

— Nu vin mâine?

— Nu.

Negrul își luă ghemul de sfoară cu care își lega momeala, își puse ochelarii de soare pe nas. pălăria de paie pe cap și plecă fără să ne spună măcar bună ziua. Nu făcuse el niciodată prea mare caz de noi.

— Când vreți să încheiem socoteala, mister Johnson? l-am întrebat.

— Mâine dimineață mă duc la bancă, așa că putem să ne socotim după-amiază.

— Știți câte zile sunt?

— Cincisprezece.

— Nu, sunt mai multe. Cu ziua de azi sunt șaisprezece, și cu câte o zi la dus și la întors, tocmai optsprezece. După aceea e bățul de pescuit, mulinetul și firul de azi.

— Uneltele de pescuit nu mă privesc.

— Ba nu, sir. Vă privesc când le pierdeți în felul ăsta.

— Am plătit chirie zilnic pentru folosirea lor. E riscul dumitale.

— Nu-i așa, sir. Dacă le-ar fi distrus vreun pește și n-ar fi fost din vina dumneavoastră, ar fi fost cu totul altceva. Dar uneltele s-au pierdut din cauza neglijenței dumneavoastră.

— Mi le-a smuls peștele din mână.

— Da, dar din pricină c-ați pus piedica și n-ați ținut bățul la locul lui, proptit pe fundul scaunului.

— Pentru asta nu-mi poți cere să ți le plătesc.

— Dar dacă ați închiria o mașină și v-ați rostogoli de pe o stâncă, n-ar trebui s-o plătiți?

— Dacă aș fi în ea, în orice caz, nu.

— Asta-i bună, mister Johnson! interveni Eddy. Înțelegi, căpitane? Dacă ar fi fost în mașină, s-ar fi curățat! Așa că n-ar mai trebui să plătească. Asta-i bună!…

Nu-i dădui nicio atenție bețivanului.

— Pentru băț, mulinet și fir îmi datorați două sute și nouăzeci și cinci de dolari.

— Nu, n-ai dreptate, spuse Johnson. Totuși; fiindcă ți se pare că-i așa, mai scade ceva din preț.

— Nu-mi pot cumpăra altele fără mai puțin de trei sute șaizeci de dolari. Uite, pentru fir, nu vă mai iau niciun ban. Un pește ca ăsta ar fi putut trage tot firul și n-ar fi fost vina dumneavoastră. Oricine – nu vorbesc de bețivul ăsta de aici – poate să vă spună cât de corect mă port cu dumneavoastră. Știu că suma pare mare, dar și eu am dat mulți bani când mi-am cumpărat uneltele de pescuit. Nu poți prinde pești de ăștia dacă n-ai cele mai bune unelte.

— Mister Johnson, se amestecă Eddy, el spune că-s un bețivan. Poate că sunt. Dar vă spun eu că are dreptate. Are dreptate, și suma e rezonabilă.

— Hai, să nu-ți mai fac nicio dificultate, spuse Johnson în cele din urmă. O să-ți plătesc pentru unelte, deși nu văd de ce. Adică optsprezece zile a treizeci și cinci de dolari și două sute nouăzeci și cinci pe deasupra.

— Până acuma mi-ați dat o sută de dolari. Vă voi face o listă de tot ce am cheltuit și voi scădea alimentele care au mai rămas. Ce ați cumpărat pentru drum.

— Așa se și cuvine, spuse Johnson.

— Ascultă-mă pe mine, mister Johnson, spuse Eddy. Dacă ați ști cât iau de obicei proprietarii de bărci străinilor, v-ați da seama că e mai mult decât rezonabil! Știți cum e? E nemaipomenit! Căpitanul se poartă cu dumneavoastră la fel ca și cum s-ar purta cu maică-sa.

— Mă duc mâine la bancă și vin aici după-amiază, spuse Johnson. Și după aceea plec poimâine cu vaporul.

— Puteți merge cu noi și economisiți costul biletului, i-am spus.

— Nu. Cu vaporul merg mai repede.

— Bine. Și acum ce-ar fi să bem ceva?

— Cu plăcere, spuse Johnson. Și fără dușmănie, nu-i așa?

— Desigur, domnule, i-am răspuns.

Și am stat acolo la pupa și am băut toți trei câte un highball.

A doua zi am trebăluit pe vas toată dimineața, schimbând uleiul și meșterind ba una, ba alta. La prânz m-am dus în oraș și am mâncat la un restaurant chinezesc, unde poți lua o masă bună cu patruzeci de cenți, și după aceea am cumpărat câteva lucruri pentru acasă, să le duc nevestei și celor trei fete ale mele. Știți, parfum, două evantaie și trei piepteni din aceia înalți. Când am terminat, m-am dus la „Donovan”, am băut o bere, am pălăvrăgit cu patronul, și după aceea m-am întors în docuri, oprindu-mă în vreo trei sau patru locuri, ca să beau câte o bere. I-am plătit lui Frankie o bere la „Cunard Bar” și m-am urcat pe vas plin de voie bună. Nu mai aveam decât patruzeci de cenți. Frankie s-a urcat pe vas cu mine și, stând și așteptându-l pe Johnson, am mai băut și noi vreo două sticle de bere rece, de la gheață.

Eddy nu se mai arătase deloc, nici în noaptea aceea, nici în cursul zilei, dar știam că mai devreme sau mai târziu, când n-o să mai poată bea pe datorie, o să se ivească și el. Donovan îmi spusese c-a fost și noaptea trecută acolo cu Johnson, și Eddy ceruse să le dea de băut pe credit. Tot așteptând, începui să mă mir de ce nu se mai arată Johnson ăsta odată. Lăsasem vorbă la intrarea docurilor să i se spună să urce pe vas și să mă aștepte, dar mi se spusese că nu fusese deloc pe acolo. A stat, desigur, târziu azi-noapte și probabil că nu se sculase până la prânz. Băncile erau deschise până la ora trei și jumătate. Avionul de după-amiază trecu pe deasupra capetelor noastre, și pe la cinci jumătate buna mea dispoziție se topise cu totul și începui să fiu din ce în ce mai îngrijorat.

La 6 l-am trimis pe Frankie la hotel, să vadă dacă nu cumva Johnson e pe acolo. Mai credeam că, cine știe, o fi ieșit să se plimbe sau o fi la hotel, simțindu-se prea rău ca să se poată scula din pat. Așteptai și iar așteptai, până se făcu seară. Dar eram din ce în ce mai îngrijorat, fiindcă îmi datora opt sute douăzeci și cinci de dolari.

Frankie plecase de peste o jumătate de ceas. Când l-am zărit venind, mergea repede și clătina din cap.

— A plecat cu avionul, îmi spuse.

În regulă. Vasăzică așa stăteau lucrurile. Consulatul era închis. Aveam patruzeci de cenți și, oricum, avionul la ora asta era la Miami. Nu puteam trimite nici măcar o telegramă. Cineva, mister Johnson ăsta, nimic de zis! Greșeala mea. Trebuia să-mi dau seama,

— Ei, îi spusei lui Frankie, asta nu trebuie să ne oprească să bem o bere rece. Mister Johnson a cumpărat sticlele astea. Mai rămăseseră trei sticle de bere „Tropical”,

Frankie arăta la fel de necăjit ca și mine. Nu știu cum se putea una ca asta, dar așa părea. Mă tot bătea pe spate și tot clătina din cap.

Vasăzică așa stăteau lucrurile! Eram la pământ. Pierdusem și cinci sute treizeci de dolari pentru chiria vasului, și uneltele de pescuit, pe care nu le puteam pune la loc decât cu peste trei sute cincizeci de dolari. Cum o să se mai bucure cei din banda care dădea târcoale în jurul docurilor! Și ce-o să-i mai facă povestea asta fericiți pe vreo câțiva conches[8]de pe aici.

Cu o zi înainte refuzasem trei mii de dolari, care mi se dădeau ca să transport trei străini la Keys[9] sau cel puțin să-i scot din țară.

Ei, și acum ce era de făcut? Ca să iau alcool și să-l aduc după aia aici, prin contrabandă, aveam nevoie de bani, și apoi nici nu făcea, fiindcă tot orașul era plin și nimeni nu mai cumpăra. Dacă mă întorceam acasă, eram condamnat să n-am un ban și să mor de foame o vară întreagă în orașul acela. Și, apoi, cum aveam s-o scot la capăt cu familia? Când am venit, am plătit taxele de navigație. De obicei taxa se plătește anticipat, agentul maritim te înregistrează, și totul e în regulă. Și, ca un făcut, nu aveam bani nici măcar pentru benzină. Afurisită socoteală mai fusese și asta, nimic de zis! Cineva, mister Johnson acesta!

— Trebuie să transport ceva, i-am spus lui Frankie, trebuie să fac rost de bani!

— Să vedem… mi-a răspuns el.

Se învârtea de obicei prin port și făcea tot felul de treburi. Era surd de-a binelea și bea până nu mai putea noapte de noapte. Dar n-am văzut un om mai cinstit și cu o inimă mai bună ca a lui. Îl cunoscusem când începusem să mă învârtesc pe aici. Mă ajuta de multe ori la încărcat. După aceea, când renunțasem la contrabandă și începusem să ies cu străinii în larg la pescuit, îl vedeam adesea prin docuri sau prin cafenele. Părea mut și zâmbea în loc să vorbească, din cauză că era surd.

— Duce-orice? mă întrebă Frankie.

— Desigur, acuma n-am încotro.

— Orice?

— Da, orice.

— Bine, spuse Frankie. Să văd. Unde găsesc pe tine?

— La „Perla”, mă duc să mănânc.

La „Perla” se putea mânca bine cu douăzeci și cinci de cenți. Orice fel de mâncare costa zece cenți, în afară de supă, care costa cinci. Am mers împreună până la restaurant, și acolo eu am intrat, iar el a plecat mai departe. Înainte de a pleca, mi-a scuturat mâna și m-a bătut pe spate.

— Tu nu necăjit, mi-a spus. Eu, Frankie, multă politică. Multe afaceri. Multă băutură. Bani ioc! Dar bun prieten. Tu nu necăjit.

— Salutare, Frankie! i-am spus. Și nu te necăji nici tu, băiatule!