A doua familie (Une double famille 1830)

Strada Tourniquet1-Saint-Jean – odinioară una dintre străzile cele mai întortocheate și mai întunecoase ale vechiului cartier care înconjoară Primăria – șerpuia de-a lungul micilor grădini ale Prefecturii Parisului și da în strada Martroi, tocmai la colțul unui zid, dărâmat astăzi. În locul acesta, se vedea bariera de în care s-a tras numele străzii și care n-a fost desființată decât în 1823, când orașul Paris a clădit pe locul unei grădinițe ce ținea de Primărie, o sală de bal pentru serbarea dată în onoarea ducelui de Angouleme la întoarcerea lui din Spania2. Strada Tourniquet, în partea ei cea mai lată, la ieșirea din strada Tixeranderie, nu avea decât o lățime de cinci picioare. Astfel că, pe vreme ploioasă, o apă murdară scălda partea de jos a caselor vechi ce mărgineau această stradă, luând cu ea gunoaiele puse de fiecare gospodină la colțul casei. Căruțele cu gunoi nu puteau trece pe-acolo, locuitorii își puneau nădejdea în vreo furtună ca să le curețe strada, veșnic plină de noroi. Dar cum putea fi curată? Vara, când soarele își arunca din plin razele asupra Parisului, o perdea de aur scânteia ca ascuțișul unei săbii, luminând pentru o clipă întunericul acestei străzi, fără a putea usca umezeala de totdeauna, ce se întindea de la parter până la catul întâi al acelor case tăcute și negre. Locuitorii, care în luna iunie își aprindeau lămpile la ora cinci, nu le stingeau niciodată iarna.

Astăzi încă, trecătorul inimos care pornește din Marais3 pe cheiuri, luând-o de la capătul străzii Chaume, pe străzile Homme-Armé, Billettes și Deux-Portes, dând în strada Tourniquet, va crede că a mers doar pe sub niște hrube.

Aproape toate străzile vechiului Paris, a cărui strălucire a fost atât de mult lăudată în cronici, semănau cu acest labirint umed și întunecos, în care iubitorii de trecut se mai pot încă minuna de unele ciudățenii istorice. Astfel, când casa așezată pe colțul făcut de strada Tourniquet cu strada Tixeranderie mai era în ființă, privitorii vedeau urmele a două inele groase de fier prinse în zid, rămășiță a acelor lanțuri pe care paznicul cartierului le întindea în fiecare seară pentru pază.

Casa aceasta, vrednică de a fi privită din pricina vechimii ei, fusese clădită cu o prevedere care dovedea starea nesănătoasă a acestor locuințe vechi, deoarece, pentru a întări parterul, se ridicaseră bolțile pivniței cam cu două picioare deasupra pământului, ceea ce te făcea să urci trei trepte ca să intri în casă. Pervazul ușii de la intrare se rotunjea ca o boltă, în semicerc, a cărei cheie era împodobită cu un cap de femeie și cu niște arabescuri roase de vreme. Trei ferestre, cu pervazul la înălțimea unui stat de om, țineau de o mică locuință, așezată în acea parte a casei care dădea pe strada Tourniquet, de unde îi venea lumina. Ferestrele acelea dărăpănate erau apărate de drugi groși de fier, destul de rari și care încheiau cu o măciulie rotundă, ca acelea ce se văd la zăbrelele brutarilor.

Dacă în timpul zilei vreun trecător curios arunca o privire în cele două camere din care se compunea locuința, îi era cu neputință să vadă ceva, fiindcă era nevoie de soarele de iulie ca să poată descoperi în camera de-a doua cele două paturi acoperite cu postav verde și alăturate sub tăbliile de lemn care căptușeau o firidă veche; seara însă, pe la orele trei, de îndată ce se aprindea lumânarea, se putea zări prin fereastra primei odăi o femeie bătrână, așezată pe un scăunel în colțul vetrei, unde sufla într-o sobiță pe care fierbea încet o tocană, cum se pricep că facă portăresele. Câteva vase de bucătărie și unelte de gospodărie, agățate în fundul odăii, se deslușeau în umbră. La ora aceea, o masă veche așezată pe două picioare puse cruciș, fără față de masă, era împodobită cu câteva tacâmuri de cositor și eu mâncarea pregătită de bătrână. Trei scaune proaste mobilau odaia aceasta, care slujea totodată de bucătărie și de sufragerie. Deasupra vetrei se găsea un ciob de oglindă, un amnar, trei pahare, chibrituri și o oală mare albă, hârbuită. Podeaua odăii, însă, vasele, vatra, totul te incinta prin buna rânduială și economia care domnea în acest cămin rece și întunecos.

Chipul palid și zbârcit al bătrânei se potrivea cu întunecimea străzii și cu rugina casei. Văzând-o nemișcată pe scaun, ai fi zis că face parte din casa aceasta, ca un melc în găoacea lui; chipul ei, pe care răzbea un fel de expresie nelămurită de răutate de sub o blândețe prefăcută, era încununat cu o bonetă de tul, rotundă și turtită, care îi ascundea prea puțin părul alb; ochii mari și cenușii erau la fel de liniștiți ca și strada: și numeroasele zbârcituri de pe obraz semănau cu crăpăturile pereților.

Fie că se născuse în sărăcie, fie că decăzuse dintr-o trecută strălucire, părea de mult împăcată cu trista ei soartă.

De la răsăritul soarelui și până seara, în afară de timpul când pregătea masa sau când se ducea, purtând un coș, să cumpere merinde, bătrâna asta ședea în cealaltă cameră, dinaintea ultimei ferestre, în fața unei fete tinere. La orice ceas al zilei, trecătorii zăreau pe tânăra lucrătoare, așezată într-un jeț vechi de catifea roșie, cu grumazul aplecat pe un gherghef de brodat, lucrând cu râvnă. Maică-sa avea și ca un gherghef verde pe genunchi și se îndeletnicea cu facerea tulului, dar degetele ei mânuiau anevoie ghemele. Vederea îi slăbise și nasul ei noduros, de bătrână de șaizeci de ani, purta niște ochelari străvechi, de aceia ce se țin pe vârful nărilor numai datorită apăsării pe care acestea o exercită.

Când venea seara, aceste două ființe harnice așezau între ele o lampă, a cărei lumină, trecând prin două globuri de sticlă pline cu apă, arunca pe lucrul lor o puternică lumină, care îngăduia uneia dintre ele să vadă firele cele mai subțiri aflate în ghemele gherghefului ei și celeilalte să deosebească desenele cele mai gingașe trase pe țesătura pe care o broda.