Amintiri din Berry

OBICEIURI ȘI MORAVURI.

Mi s-a făcut onoarea, sau poate din prietenie mi s-a spus adesea (căci numai prietenia poate găsi astfel de comparații) că am fost Walter Scott al ținutului Berry. Mi-ar fi plăcut să fiu Walter Scott, nu are importanță al cărei localități anume! Aș consimți să fie aceasta Quimper-Corentin, numai să merit paralela pe jumătate. Dar nu e vina ținutului Berry, dacă nu și-a găsit un Walter Scott al său… Orice provincie, explorată cu grijă sau revelată observației printr-o lungă obișnuință, oferă în mod cert subiecte ample cronicarului, pictorului, romancierului, arheologului. Nu există peisaj atât de umil, târgușor atât de ignorat, populație atât de liniștită, încât artistul să nu descopere ceea ce scapă privirii trecătorului indiferent sau nepăsător.

Berry nu este dăruit cu o natură strălucitoare. Nici peisajul, nici locuitorul nu atrag atenția prin latura pitorească, printr-un caracter tranșant. Este patria calmului și a lucidității. Oameni și plante, totul este liniștit, răbdător, totul se coace încet. Nu căutați aici nici mari efecte, nici mari pasiuni. Nu veți găsi drame nici în lucruri, nici în ființe. Nu sunt aici nici stânci enorme, nici cascade zgomotoase, nici păduri întunecate, nici peșteri misterioase… iar hoți, cu atât mai puțin! Dar sunt lucrători liniștiți, ciobănițe visătoare, mari câmpii pustii, unde nimic nu întrerupe, zi sau noapte, cântecul monoton al insectelor, orașe în care obiceiurile sunt aceleași în timp, drumuri în care, după apusul soarelui, nu veți întâlni nici un suflet, pășuni unde animalele trăiesc în aer liber jumătate din an, o limbă corectă și veche, în sfârșit, un ansamblu serios, trist sau vesel, după natura terenului, dar niciodată dispus către marile emoții sau către vii impresii exterioare. Puțin gust și, mai ales, în multe locuri, o mare repulsie pentru progres. Prudența este pretutindeni caracterul distinctiv al țăranului. în Berry, prudența devine neîncredere.

Ținutul Berry oferă, în cele două regiuni ale sale, contraste destul de evidente, fără a ieși totuși din caracterul general. Există, ca în toate ținuturile întinse, lande, pământuri fertile, locuri împădurite, spații descoperite și goale: de aici apar diferențe în tipurile de locuitori, în gusturile lor, în obiceiuri. Nu voi face o descriere completă a lor, aceasta nefiind de competența mea și îndepărtându-mă de subiectul meu, care este de a reda un fel de tip general, care rezumă, cred, destul de bine, caracterul ansamblului.

Acest rezumat al culorii esențiale a provinciei Berry îl simt perfect în colțul retras unde locuiesc și din care aproape că nu mai ies, în toate văile și întinderile joase pe care le numesc Valea Neagră și care formează geografic, într-adevăr, o mare vale pe o suprafață de vreo patruzeci de leghe pătrate.

Această vale, aproape în întregime fertilă și atingând Marche și Bourbon către sud, reprezintă punctul cel mai retras al provinciei și cel mai central al Franței. Tendințele sale staționare, vechimea obiceiurilor sale și conservarea vechiului său limbaj se explică prin această situație. Drumurile sunt aici o invenție foarte modernă; nu sunt mai mult de douăzeci de ani de când transporturile și călătoriile se fac cu ușurință și nu se poate spune că se fac cu promptitudine. Nimic nu atrage pe străin la noi; vecinul nu prea vine nici el; nici o linie de comunicație nu traversează cătunele și târguriie noastre, nici o legătură cu oamenii de departe. Un ținut astfel situat e suficient lui însuși când e productiv și curat. Micul burghez își imaginează că micul său orășel este cel mai frumos din univers, țăranul e sigur că în nici o altă parte sub cer nu se coace un câmp mai bine cultivat decât al său. De aici imobilitatea tuturor lucrurilor. Vechile superstiții, prejudecățile încăpățânate, absența industriei, misterul antic, munca grea și plină de eforturi a boilor mari; lipsa de bunăstare de care nimeni nu e conștient, pentru că nimeni nu o cunoaște; o anume mândrie în același timp grandioasă și stupidă, un mare fond de egoism și din toate acestea – anume virtuți și o anume poezie care au dispărut sau au fost înlocuite în alte locuri.

Munca pământului absoarbe pretutindeni pe locuitorii satelor. Ea e continuă, lungă și obositoare. În Valea Neagră se ară însă cu brazde înguste și adânci, cu niște boi puternici și un plug fără roți, același din timpurile romanilor. Se seceră încă grâul cu secera, muncă foarte grea pentru om și foarte obositoare pentru fermier. Pășunile naturale sunt minunate, dar insuficiente pentru hrana animalelor și, în consecință, pentru refacerea pământului.

Imposibil să faci pe un cultivator din Berry să înțeleagă că o mai mică suprafață de teren însămânțat cu grâu ar aduce o recoltă triplă dacă ar fi abundent gunoit sau că acest pământ sărăcit și epuizat ar trebui transformat în pășuni artificiale un timp. „Să pui trifoi și lucerna acolo unde poate crește grâul”, v-ar răspunde, „ar fi mare păcat!”. El crede că Dumnezeu i-a dat acest pământ bun pentru a nu semăna niciodată decât grâu, pentru el aceasta e sămânța sacră; a lăsa să crească altceva ar fi o profanare pentru care cerul l-ar pedepsi făcându-i ogorul sterp.

Țăranul din Valea Neagră e în general îndesat și scund până la vârsta de douăzeci de ani. El crește târziu și nu este complet dezvoltat decât după vârsta recrutării. Este înalt și slab, până când a atins maturitatea și rămâne slab, drept și puternic până la o vârsta foarte avansată. Nu rareori vezi muncind un om de optzeci de ani și la șaizeci de ani un țăran este mai puternic și mai rezistent la efort decât un tânăr. Au puține infirmități și nu se tem decât de trecerea de la cald la rece. Ei numesc aceasta înghețarea sângelui („sânge-îngheață”). De aceea se tem de transpirație și nimeni nu are dreptul să spună unui lucrător să meargă mai repede decât vrea el. Poate să meargă oricât de încet, numai să nu se oprească. Nimeni nu-i poate cere „să se înfierbânte”. „Vreți să mă faceți să mă înfierbânt?” ar spune. Dacă ar face-o, ar putea să moară din aceasta.