Antologia Portertului
Aa
Iată cum mi-a venit ideea de a alcătui o culegere de portrete. Acum vreo zece ani, o prietenă americancă și cu mine plănuisem să publicăm în englezește o antologie din Saint-Simon. Eu urma să aleg textele și să verific apoi traducerea făcută de ea. Pentru a începe, i-am propus să își ia curajul de a traduce portretul ducelui de Noailles. După câteva săptămâni, mi-a răspuns că era prea greu, că nu izbutea să facă față și că renunță la proiect. Înurma acestui eșec, m-am întrebat dacă cel mai bun fel de a scăpa de entuziasmul meu pentru Saint-Simon n-ar fi acela de a scrie o carte despre el. N-am scris cartea, așa că admirația mea pentru acest autor abisal a rămas intactă. Dar, tot citind și recitind portretele sale, mi-am zis că poate ar trebui dată o imagine de ansamblu a acestei arte atât de dificile de a fixaun personaj, de a-i dezvălui misterele atrăgătoare sau tenebroase. Era însă indispensabil, evident, să fie prezentată o mare varietate de tipuri umane, cu tot ceea ce lucrul acesta atrage după sine ca punere în lumină a unei psihologii. Saint-Simon, cel mai mare memorialist, era nedrept și profund; era nedrept pentru că era pătimaș și era profund pentru că voia să ajungă până la limite, până la zonele extreme ale ființelor. Pentru a arăta alte cazuri de nedreptate și de profunzime, trebuia să răscolesc în alte memorii și să extrag din ele portrete inspirate de prejudecăți sau de îndârjiri diferite. Am mers până la Tocqueville, dintr-un motiv strict subiectiv: acela că, oricât n-ar semăna între ei, Tocqueville mi-este aproape tot atât de drag ca și nebunul acela de Saint-Simon…
Pentru că am început cu un idol, se cuvenea să închei cu un altul.
E. M. Cioran
Misticii, cu deosebire Magistrul Eckhart, făcând deosebirea între omul interior și omul exterior, optau în chip necesar pentru cel dintâi; cel de al doilea, ființa cuprinsă în timp, mai exact în societate, revenea de drept moraliștilor, pe el îl au în vedere, pe el îl scrutează și îl denunță, fără să le pese dacă are sau nu vreo dimensiune atemporală. Constantele pe care le descoperă în el sunt cele care decurg din decăderea lui, nu acelea care l-ar putea ajuta să o biruie. Acestui om, o suprafață fără adâncime, i-au sondat „adâncimile”, dedesubturile frivolității, străfundurile aparențelor, mecanismul și secretul intereselor și entuziasmelor sale. În cruzimea cu care l-au demascat nu vom tăgădui că intră o anumită eleganță; eleganța rezidă în expresie și în stil, nu în forța observației și în analiză. Dacă indiscreția lor nu cruță misterul nimănui este tocmai pentru că, în ochii lor, nimeni nu este învestit cu niciun mister, vreau să spun cu misterul acela esențial care ne leagă cu absolutul și care face din noi altceva decât niște marionete funebre sau ridicole. În ochii lor, a explicao ființă înseamnă a o aboli, a o reduce la neant. Dacă rămânem la omul exterior ca atare, suntem siliți să recunoaștem că gândurile pustiitoare pe care i le-a inspirat lui La Rochefoucauld se dovedesc de o rigoare ineludabilă, o amărăciune cu care s-au impregnat toți „portretiștii”, de cele mai multe ori fără să-și dea seama; cert este că schițele lor ne apar cu atât mai veridice cu cât au pus în ele mai mult din superba fiere a celui care a scris Maximele.
Printre moraliști, numai Pascal s-a aplecat asupra dimensiunii metafizice a existenței umane (de unde și faptul că nu observăm ca Pascal să-l fi marcat pe vreun autor de portrete). Alături de el, toți ceilalți, fără excepție, par frivoli, pentru că n-au perceput mizeria noastră, ci mizeriile noastre, suma aceasta de neajunsuri, de infirmități inevitabile și oarecare, ce nu exprimă decât un aspect al naturii noastre. Dar dacă n-au simțit răul capital, intrinsec, inerent naturii omenești, în schimb nu avea cum să le scape răul acesta mediocru și general, în luptă cu un bine de aceeași teapă. Niște maniheeni de salon, seduși de un dualism anecdotic, ostili acelei singurătăți, sau incapabili de ea, în care se zbate omul interior, confruntat cu sine sau cu Dumnezeu. Nu este oare semnificativ că, atunci când li se întâmplă să se întoarcă spre Pascal, o fac pentru a seculariza viziunea sa asupra concupiscenței, adaptând-o la studiul moravurilor și coborând-o la nivelul unei „psihologii” fără tenebre?
Concepute sub ocrotirea nopților lipsite de somn, fără nimic supărător luminos în ele, Cugetările, frământări ale unui insomniac, ale unui spirit care se zvârcolește și se crispează în beznă, nu vor fi niciodată, nu zic înțelese, ci simțite de aceia care nu văd clar decât în plină zi. Se exprimă în ele o dezolare care nu se lasă copleșită de amărăciune, de acea tristețe diurnă, degradată și pângărită, neînstare să se înalțe până la puritatea nopții. Singuraticul are arareori o viziune amară asupra naturii umane; superior dezgusturilor sale, el se gândește la om prea de sus, prea de departe, pentru a se înjosi urându-l. Cu totul altul este cazul insului sociabil sau prins de treburi. Încă din Evul Mediu, cum observă Huizinga, nu în mânăstiri este deplânsă perfidia oamenilor, ci în preajma principilor, mai ales de poeții osândiți să trăiască la o curte sau alta. Mai târziu, saloanele aveau să instituie tirania omniprezenței umane, existența odioasă din care solitudinea este izgonită. Cine trăiește pentru societate trăiește împotriva ei. În bună măsură, portretul ca gen provine din răzbunarea și din coșmarul omului sociabil care și-a frecventat prea mult semenii pentru a nu-i detesta. Cât de istovitoare ar fi uzanțele bunei-cuviințe, ele n-au cum să se compare cu cele ale solitarului, în toate privințele unice, inimitabile.
Când Māra, zeul morții, încearcă, și prin ispite și prin amenințări, să-i smulgă lui Buddha stăpânirea lumii, acesta din urmă, pentru a-l reduce la tăcere și pentru a-l face să renunțe la pretențiile sale, îi spune printre altele: „Ai suferit pentru cunoaștere?” De întrebarea aceasta, la care Māra nu putea răspunde, ar trebui să ne servim ori de câte ori vrem să măsurăm valoarea exactă a unui spirit. În chipul cel mai vădit, un Montaigne n-a suferit pentru cunoaștere: un înțelept și doar atât. Un Pascal, dimpotrivă, a plătit pentru cea mai mică afirmație sau negație pe care și-a îngăduit-o; de aici faptul că tot ce afirmă are o greutate pe care cu greu am găsi-o în spusele celorlalți moraliști; toți, mai mult sau mai puțin instalați în certitudinile comode ale acrelii, toți, resemnați să accepte corupția noastră radicală, pe care nu dau semne că ar vrea s-o corecteze și nici măcar să deschidă vorba despre ea. Încă un pas și ar aluneca în cinism, într-o dezabuzare fără scrupule. Pasul acesta avea să fie făcut de Talleyrand care, prin forma sa de spirit, se înrudea cu La Rochefoucauld și cu Chamfort, totuși cu această diferență notabilă că, neajungându-i să reflecteze asupra defectelor semenilor săi, el a făcut tot ce-i stătea în putință să le exploateze, să tragă din ele folos. Lipsa lui de iluzii, sarcasmele lui nerușinate și clarviziunea lui profitabilă fac din el un moralist demonic, un profitor al spiritului și un parazit al epocii sale, ale cărei vicii le întrupa. Dimpotrivă, adevăratul moralist nu este niciodată interesat și, dat fiind că denunță rele imanente indiferent cărui fel de societate, el exprimă și atacă vremea lui totodată depășind-o: cu alte cuvinte, veninul lui nu poartă o dată istorică anume. El își asumă datoria de a-i cunoaște pe ceilalți și de a se defini pe sine, întreprindere cât se poate de ingrată: naturii noastre îi repugnă să devină conștientă de ea însăși pentru că nu poate ajunge la asta decât în paguba actelor, și pentru că există o incompatibilitate între cunoaștere și acțiune. Obnubilați de faptă, de coincidența dintre sinele nostru și lucruri, suntem înclinați să ne manifestăm, să ne identificăm cu ceea ce ne scapă și ne rezistă; dar, atunci când ne cunoaștem, suntem deopotrivă exteriori nouă și lumii. Iată de ce moralistul care se dedică atât introspecției cât și observației, spectator al propriei sale ființe și al altuia, trăiește întotdeauna în marginea existenței. El se pricepe la oameni pentru că este pradă rarei nefericiri de a se cunoaște; acestei nefericiri i se adaugă alta: aceea de a-și mări nemăsurat propriile sale cusururi și nu mai puțin pe cele ale semenilor săi, prin efectul conjugat al observației minuțioase și al imaginației. Preocupat să ia cunoștință de monstrul pe care îl ascunde în el însuși, este firesc ca el să vadă totul în mare, și să construiască figura omului cedând tentației monumentalului. Îngroașă trăsăturile, nu e greu de observat asta. Nu trebuie totuși să uităm că obiectul observației sale nu sunt niște ființe indiferente, ci unele pasionate, exemplare de umanitate la care cel mai mic defect capătă un relief deosebit. La Rochefoucauld a luat parte la Frondă, Chamfort la Revoluție. Vremurile tulburi, punând pasiunile, goale, în văzul tuturor, le ușurează cunoașterea; ele sunt providența observatorului, pentru că meditația asupra omului cere, pentru a se naște și a se adânci, niște condiții capabile să stârnească mirarea sau stupoarea. Seneca a fost cu adevărat contemporanul lui Nero; Marcus Aurelius n-a trăit nici el tocmai în huzurul istoriei, nici Montaigne. Pentru ca omul să se situeze în centrul preocupărilor noastre, nu ajunge să ne irite, trebuie să se și compromită, să infirme imaginea pe care ne-o facem despre el în epocile pașnice. Să recunoaștem: se străduiește din răsputeri. Câtă pripă nu pune ca să ducă de râpă ideea pe care filozofii au ticluit-o despre el. Le desfide sistemele, spre bucuria amară a moraliștilor, cărora le revine grija specifică de a scruta și de a judeca omul din clipa în care filozofia se dezinteresează de el și fuge de el de teamă să-l înfrunte. Mai curajoși, moraliștii îl acceptă, cu moartea în suflet, e drept, pentru că îl știu de neschimbat, în mod incurabil fidel sie însuși.
Cum el nu ridică niciodată glasul, nici nu asprește tonul, moralistul este însuși tipul omului bine crescut și dovedește asta scriind puțin… Există oare semn mai bun de respect pentru cititor decât laconismul? Să insiști, să explici, să demonstrezi – tot atâtea semne de vulgaritate. Cine aspiră la eleganță, departe de a se teme de sterilitate, trebuie dimpotrivă s-o cultive, să saboteze cuvintele în numele Cuvântului, să știrbească tăcerea cât mai puțin cu putință, să nu renunțe la ea decât arareori, pentru a se cufunda apoi și mai adânc în ea. Maxima, care ține fără îndoială de un gen discutabil, este totuși un exercițiu de pudoare, pentru că ne permite să ne smulgem din pletora verbală și să-i vedem mai bine necuviința și zădărnicia. Mai puțin exigent, pentru că mai puțin concentrat, portretul este cel mai adesea o maximă, diluată la unii, îmbogățită la alții; totuși portretul poate, în mod excepțional, cum este cazul lui Saint-Simon, să ia înfățișarea unei maxime explodate, să se înalțe până la vervă sau înălțimi amețitoare, să evoce infinitul prin acumularea trăsăturilor și prin îndârjirea de a fi exhaustiv: asistăm atunci la un fenomen care, înăuntrul unei literaturi, nu se produce decât o singură dată, la un caz miraculos de aberant, acela al unui scriitor care, pentru că se simte prea strâmtorat într-o limbă, o depășește și evadează din ea – cu toate cuvintele pe care le conține… Le siluiește, le smulge din rădăcini, și le însușește, ca să facă tot ce i se năzare, fără nicio considerație pentru ele, nici pentru cititor, pe care îl supune unui de neuitat, unui magnific martiriu. Cât poate fi de prost crescut Saint-Simon!
…Dar nu mai mult decât Viața căreia îi este, dacă putem îndrăzni să spunem așa, replica literară. Nicio abstracție la el, niciun stigmat clasic; situându-se exact la nivelul imediatului, el este spiritual cu simțurile și, dacă este adesea nedrept, nu este fals niciodată. Toate celelalte portrete, alături de ale sale, par niște scheme, niște compoziții stilizate, cărora le lipsesc vigoarea și veracitatea. Marele său atu: nu știa că are geniu, nu se considera nici măcar scriitor. Nimic nu-l stânjenește, nimic nu-l sperie; dă năvală, se lasă dus de frenezia lui, fără să-și inventeze scrupule sau rețineri. Un suflet ecuatorial, de o luxurianță exorbitantă, devastat de propriile sale revărsări, incapabil să-și impună acele îngrădiri care decurg din deliberare sau din reculegere. Portretul în maniera lui La Bruyère: omul care întrupează un viciu sau o virtute, și unul și cealaltă cu un contur bine definit, portretul înțepenit, de o exactitate ideală, corespondent literar al picturii italiene. La Saint-Simon, niciun plan riguros, nicio rotunjire. Crezi că citești un elogiu, dar repede îți dai seama că te-ai înșelat; subit apare o trăsătură neprevăzută, un adjectiv fulgurant care ține de pamflet; la drept vorbind, nu e vorba nici de o apologie, nici de o execuție capitală, avem în față insul așa cum este el, complex, contradictoriu și derutant, ireductibil la o formulă. Te duce cu gândul la un Rembrandt furios.
Doamna du Deffand, care citea Memoriile în manuscris, găsea că au un stil „abominabil”. La fel gândea probabil și Duclos, care le citea și el, pentru a scoate de acolo detalii asupra Regenței, a cărei istorie a scris-o într-o limbă exemplar de searbădă: citim un Saint-Simon edulcorat, asistăm la spectacolul grației care strivește vigoarea! Prin limpezimea lui care usucă toate sevele, prin refuzul de a accepta orice ar fi insolit sau incorect, stufos sau arbitrar, stilul secolului al XVIII-lea ne face să ne gândim la o cădere în perfecțiune, în neviață. Un produs de seră, artificial, lipsit de vlagă, refuzând orice slăbire a frâului, nu putea cu niciun chip să producă o operă de o originalitate totală, cu tot ce implica aceasta ca impur, năucitor și irezistibil. În schimb, un mare număr de scrieri în care se răsfață un verb transparent, fără prelungiri sau mistere, un verb supravegheat și cenzurat de nu se știe ce Inchiziție a clarității.
„Nu am destul răgaz pentru a avea bun-gust.” Vorba aceasta, al cărei autor nu-l cunoaștem, depășește înțelesul unei simple vorbe de duh. Într-adevăr, bunul-gust este apanajul leneșilor și al diletanților, al celor care au timp: societatea secolului al XVIII-lea, care avea timp să mai dea și la alții, l-a cheltuit pentru nimicuri subtile și pentru zădărnicii delicate; l-a folosit mai ales împotriva ei înseși.
„Într-o dimineață (era duminică) îl așteptam, pentru a merge la liturghie, pe prințul de Conti; ne găseam în salon, așezate în jurul unei mese; pusesem pe ea toate cărțile noastre de rugăciuni, pe care Doamna mareșal de Luxembourg se amuza să le frunzărească. Deodată s-a oprit asupra a două sau trei rugăciuni mai deosebite care i s-au părut de cel mai desăvârșit prost-gust și care aveau într-adevăr expresii bizare” (Doamna de Genlis, Mémoires, 1.1, p. 95).
Nimic mai fără noimă decât a cere unei rugăciuni să fie redactată în limbajul bunei societăți, să aibă eleganță și ținută. Important este să fie adevărată, și atât. Dar calitatea aceasta nu avea mare trecere la niște spirite deprinse cu piruetele, și care se duceau la biserică în aceeași dispoziție cu care se duceau la supeuri sau la vânătoare. Veacului îi lipsea gravitatea, indispensabilă pietății; nu-i plăcea și nu cultiva decât l’exquis, excelența în rafinament, gustul cel mai delicat și mai ales. Vorba doamnei mareșal ne amintește de un anume cardinal din vremea Renașterii care, spunea el, iubea prea mult latina de aur pentru a se putea folosi de aceea, grosolană, a Evangheliilor. Anumite rafinamente sunt incompatibile cu credința: bunul-gust și absolutul se exclud… Niciun zeu nu supraviețuiește surâsului unui om de spirit, îndoielii frivole; în schimb, îndoiala profundă nu așteaptă decât să se nege pe ea însăși pentru a se preschimba fulgerător în fervoare. Ar fi zadarnic să căutăm acest fel de privire amețitoare în abis în miezul unei societăți în care rafinamentul se învecina cu frivolitatea și cu acrobația. E ciudat să te gândești că aceeași țară a putut să producă un Pascal și un Voltaire, că și-a irosit geniul într-un chip atât de derutant, pe drumuri ireconciliabile, fără nicio grijă pentru convergență și pentru unitate. De ce să fi existat Cugetările pentru a ajunge la Dicționarul filozofic?
Prin chiar structura ei, fiecare limbă conține virtualități metafizice; franceza însă, îndeosebi cea din secolul al XVIII-lea, are puține asemenea virtualități: limpezimea ei inumană, absența de ecouri, refuzul nedeterminării fac din ea o limbă gramaticală prin excelență (adică a-metafizică), care poate năzui la mister, dar care nu are cale firească spre el. Este caracteristic faptul că Mallarmé postula teoretic obscuritatea, că n-o obținea doar prin spontaneitatea verbului. În franceză, ininteligibilul, dacă nu este voit, este rezultatul unui deficit al spiritului sau al vreunei inadvertențe gramaticale.
O limbă moartă, spune un lingvist, se recunoaște după aceea că, exprimându-te în ea, n-ai dreptul să comiți greșeli. Ceea ce e un alt fel de a spune că nu ai dreptul să-i aduci nici cea mai mică înnoire. În vremea Luminilor, franceza ajunsese la acea limită extremă a rigidității și a desăvârșirii. După Revoluție, devine mai puțin riguroasă și mai puțin pură: dar ceea ce a pierdut din perfecțiune a câștigat în naturalețe. Pentru a supraviețui, pentru a dura, avea nevoie să-și rupă frâiele și să se corupă, să se îmbogățească prin noi incorectitudini și noi improprietăți, să iasă în sfârșit din salon în stradă. Și, prin aceasta, sfera sa de influență și de răspândire a scăzut: n-a putut să fie limba Europei cultivate decât într-o vreme în care, extrem de sărăcită, își atinsese punctul maxim de transparență și de debilitate. Un idiom nu se apropie de universalitate decât atunci când se emancipează de originile sale, le lasă în urmă și le reneagă; o dată ajuns aici, dacă vrea să se împrospăteze, să evite irealitatea sau scleroza, trebuie să renunțe la exigențele ei, să-și sfărâme tiparele și modelele, trebuie să accepte prostul-gust.
De-a lungul întregului secol al XVIII-lea se desfășoară spectacolul unei societăți măcinate pe dinlăuntru, care ar putea servi drept prototip oricui ar fi ispitit să zugrăvească portretul unei umanități ajunse la capătul evoluției sale. Putem într-adevăr să ne închipuim etape în care omul epuizat, fără resurse și fără dorințe, s-ar interesa cu zel numai de sine și s-ar prăbuși în propriul său vid. Lipsa de viitor, încetând să se mărginească la o singură clasă, le-ar cuprinde atunci pe toate, într-o superbă democratizare a vacuității. Dar nu e nevoie de un efort prea mare de imaginație pentru a ne reprezenta acest stadiu final: sunt destule fapte care ni-l arată. Pe măsură ce omul își urmează drumul spre mai bine, dacă vede că posibilitățile sale materiale se lărgesc, vede totuși foarte limpede că șansele sale spirituale se îngustează în aceeași măsură. Îl pândește dezastrul și el, în chipul cel mai vădit, aleargă spre el. La sfârșitul veacului, se înălța eșafodul; la capătul istoriei, eșafodul care va fi înălțat va avea o altă măreție, pentru că pe el va urca regele creației.
O societate care se bucură fără măsură și fără rușine de bunăstarea ei se năruie la prima lovitură: lipsită de orice principiu vital, fără vigoarea de a se putea împotrivi forțelor care se năpustesc asupra ei, ea este cuprinsă de fascinația morții. Dacă Revoluția a biruit este pentru că puterea era o ficțiune, iar „tiranul” o nălucă. Revoluția s-a războit, literalmente, cu niște spectre. De altfel, o revoluție, indiferent care, nu câștigă decât dacă se află în luptă cu o ordine ireală.Același lucru se poate spune despre orice înscăunare a unei noi puteri, despre orice cotitură a istoriei. Alaric n-a cucerit Roma, ci un cadavru. Singurul merit al barbarului a fost de a fi avut fler. Fler au avut și iacobinii. Goți cu principii, ei au inaugurat un nou tip de umanitate: retorul sangvinar, rafinat și subtil, barbarul camuflat în ideolog.
Înaltei corupții manierate de la începutul veacului, Regentul i-a fost simbolul. Ceea ce uimește înainte de toate la el este lipsa totală de „caracter”. Tratează treburile statului cu aceeași dezinvoltură ca și pe cele private: și unele și celelalte nu-l interesau decât în funcție de vorbele de duh pe care le prilejuiau; la el totul era doar pretext pentru o butadă sau o formulă. Deopotrivă de nestatornic în pasiuni ca și în vicii, el se lăsa dus de ele din indolență și parcă din lipsă de curiozitate. Metrese nenumărate, dar niciuna care să-i fi marcat viața. Neînstare nici de dragoste, nici de ură, a trăit toată viața mai prejos de înzestrările sale, care nu erau deloc puține, dar pe care i se părea fără rost să le cultive; așa cum neglija tot, a neglijat și pictura, în care ar fi putut excela. „Unul dintre marile neajunsuri ale acestui principe – spune Saint-Simon – era acela de a nu se putea ține mai multă vreme de nimic, în așa măsură încât orice perseverență i se părea de neînțeles. Un altul, despre care am vorbit deja, a fost un soi de insensibilitate care nu-i stârnea fierea nici la cele mai ucigașe ofense, nici la cele mai primejdioase; și cum coarda și principiul urii și al prieteniei, al recunoștinței și al răzbunării este același, și cum acest impuls îi lipsea, urmările erau nenumărate și vătămătoare.” Când citești asemenea lucru, îți amintești de vorba lui Retz despre Mazarin: „N-a fost nici blând, nici crud, pentru că nu-și amintea nici binefacerile, nici insultele.”
Model de ineficientă, Regentul a înălțat până la geniu arta de a-și irosi talentele. În cazul lui putem chiar vorbi de un paroxism al frivolității. De aici nu putea să rezulte decât o mare dezordine în treburile statului. Contemporanii nu s-au mulțumit să-l facă răspunzător de asta, ei au mers până la a-l compara cu Nero; totuși ar fi trebuit să-i arate mai multă îngăduință și să se considere fericiți că au de îndurat un absolutism atenuat de anarhie și de farsă. Este de netăgăduit că a fost dominat de niște inși fără scrupule, cu abatele Dubois în frunte. Dar nu este oare mai bine să trăiești sub un regim în care un anume grad de libertate este garantat de câțiva ticăloși decât să te sufoci sub autoritatea celor fanatici și puri? Nu avea „coardă”, nu încape vorbă; dar, pe de altă parte, carența aceasta este o virtute, pentru că ea singură face cu putință exercitarea toleranței.
Abatele Galiani este unul dintre puținii care și-au dat seama că, într-o epocă în care se declama împotriva opresiunii, blândețea moravurilor era totuși o realitate. Ceea ce a scris despre Ludovic al XV-lea ar fi putut scrie, invocând alte elemente, și despre Regent: „Domnia lui Ludovic al XV-lea va fi cea mai vrednică de amintirea posterității, care nu va pomeni de secolul lui Ludovic al XIV-lea decât pentru a spune că, sub Ludovic al XV-lea, Voltaire vorbea despre el. De altfel, Ludovic al XV-lea este cel care i-a produs pe Montesquieu, Voltaire, Diderot, D’Alembert, Boulanger, Rouelle, Le Chalotais și tot el i-a expulzat pe iezuiți. Când comparăm cruzimea iezuiților față de Port-Royal cu blândețea enciclopediștilor, se vede bine diferența dintre regnurile, moravurile și inimile celor doi regi. Cel dintâi era lacom de faimă și lua zarva drept glorie; al doilea era un om de lume care făcea meseria cea mai urâcioasă (aceea de rege) cu cât mai puțină tragere de inimă îi stătea în putință. Nu se va găsi multă vreme nicăieri asemenea domnie.”
Însă ceea ce abatele pare să nu fi înțeles este că, dacă toleranța este de dorit și dacă măcar ea îndreptățește cazna de a trăi, aceeași toleranță se dovedește în schimb un semn de slăbiciune și de destrămare. Evidența aceasta tragică nu putea să i se impună unui spirit care îi frecventa pe amatorii aceia de iluzii care au fost enciclopediștii: ea urma să devină vădită unor vremuri mai dezabuzate, în chip deosebit vremii noastre. Societatea secolului al XVIII-lea, acum știm, era tolerantă pentru că îi lipseau vlaga și avântul necesare pentru a persecuta, deci pentru a dăinui. Despre Ludovic al XV-lea, Michelet spunea că „în sufletul lui nu se află nimic”. Cu și mai multă dreptate ar fi putut spune același lucru despre Ludovic al XVI-lea. Iată explicația unei epoci minunate, și osândite. Secretul blândeții moravurilor este un secret funest și mortal.
Revoluția a fost provocată de abuzurile unei guvernări în care privilegiile aparțineau unei clase care nu mai credea în nimic, nici măcar în privilegiile sale, sau mai degrabă care se crampona de ele din automatism, fără pasiune și fără înverșunare, pentru că avea o slăbiciune fățișă pentru ideile celor care urmau s-o nimicească. Îngăduința față de adversar este semnul distinctiv al debilității, adică al toleranței, care nu este, în ultimă analiză, decât cochetăria unor agonizanți.
„Ați trăit multe lucruri – scria marchiza du Deffand ducesei de Choiseul – dar este ceva pe care nu l-ați trăit și pe care sper să nu-l trăiți niciodată: privațiunea de sentimente, însoțită de chinul de a nu te putea lipsi de ele.”
Secolul avea nostalgia naivității, adică a unei stări care îi lipsea cu desăvârșire. De la Scrisorile galante ale lui Fontenelle până la Legăturile primejdioase ale lui Laclos se desfășoară comedia unei sensibilități care se istovește în artificiu și în falsitate. Când inteligența a devenit suverană, naivitatea, adică sentimentele adevărate, părea să fie rezervată sălbaticului sau prostului. Or, toate aceste spirite alese aveau o spaimă bolnăvicioasă de prostie; cât despre starea de sălbăticie, ele o idealizau fără să o îndrăgească de fapt, „natura” nefiind accesibilă decât celor care consimțeau din când în când să se coboare până la „nerozie”: lor, lucrul acesta le repugna în mod absolut. Inteligența, convertită în superstiție, devine dușmana tuturor valorilor exterioare exercitării ei și nu mai oferă nicio aparență de realitate de care te-ai putea agăța: operează cu golul, este vidă. Cine i se dedică din cult sau din manie ajunge în chip necesar la „privațiunea de sentimente” și la regretul de a fi adus jertfe unui idol care nu-ți dă în schimb decât plictis și dezolare, cum stă mărturie, document capital, scrisoarea pe care Doamna du Deffand i-a scris-o lui Walpole în ziua de 1 aprilie 1769:
„Spuneți-mi: de ce, detestând viața, mă tem de moarte? Nimic nu-mi arată că totul nu se va sfârși o dată cu mine; dimpotrivă, observ că spiritul meu se șubrezește deopotrivă cu trupul. Tot ce se spune pentru sau contra nu-mi face nicio impresie. Nu mă ascult decât pe mine și nu găsesc decât îndoială și obscuritate. Crede, se spune, este mai sigur; dar cum să crezi ceea ce nu înțelegi? Ceea ce nu credem poate exista, nu încape îndoială; prin urmare, nu tăgăduiesc viața viitoare; sunt ca un surd și un orb din naștere; un asemenea om admite că există sunete, culori; dar știe el ce anume admite? Dacă ajunge să nu tăgăduiesc, cu atât mai bine, dar asta nu e destul. Cum poți să te hotărăști între un început și o eternitate, între plin și vid? Niciunul dintre simțurile mele nu mă poate face să știu; ce poți să știi fără ele? Totuși, dacă nu cred ceea ce se cuvine să cred, sunt amenințată că voi fi de mii și mii de ori mai nefericită după moarte decât sunt acum, trăind. Ce hotărâre să iei, și este cu putință să iei o hotărâre? Vă întreb pe dumneavoastră, care aveți un caracter atât de adevărat încât trebuie, prin afinitate, să găsiți adevărul, dacă el este de găsit. Aștept de la dumneavoastră știri din lumea cealaltă și să-mi spuneți dacă suntem sortiți să jucăm un rol în ea.
Iau asupră-mi să vă întrețin despre această lume de aici. Voi începe prin a vă spune că este detestabilă, abominabilă etc.Există câțiva oameni virtuoși, sau care măcar pot să pară așa, atâta vreme cât nu ataci pasiunea lor dominantă, care este de obicei, la oamenii aceștia, pasiunea pentru glorie și bunul nume. Amețiți de elogii, par adesea modești; însă strădaniile pe care le fac pentru a le dobândi le dezvăluie motivul, și lasă să se întrevadă vanitatea și orgoliul. Iată portretul celor mai buni dintre noi. Pe ceilalți îi locuiesc interesul, invidia, gelozia, cruzimea, răutatea, perfidia. Nu există un singur om căruia să-i destăinui suferințele tale fără a-i prilejui o bucurie răutăcioasă și fără a te înjosi în ochii lui. Te apuci să-i povestești plăcerile și succesele tale? Stârnești ură. Faci cuiva un bine? Recunoștința este o povară, și găsești întotdeauna motive ca să scapi de ea. Săvârșești câteva greșeli? Ele rămân de neșters; nimic nu poate să le răscumpere. Vezi oameni de spirit? Nu vor fi preocupați decât de ei înșiși; vor voi să te uluiască, dar nu-și vor da osteneala să te lămurească. Ai de a face cu spirite mărunte? Aceștia se simt la strâmtoare în rolul lor, te vor detesta pentru sterilitatea lor și pentru puținătatea inteligenței. Găsești cumva, în loc de minte, sentimente? Niciunul nu este nici sincer, nici constant. Prietenia este o himeră; recunoaștem că există numai iubirea; și ce iubire! Însă ajunge, nu vreau să-mi duc gândurile mai departe: sunt zămislite de insomnie; mărturisesc că aș prefera un vis.”
Ar fi greu de găsit un text în care să se exprime cu mai multă energie drama lucidității, a acelei stări extreme la care ajunge desfrâul inteligenței, și unde ești rupt de tot, unde încetezi să mai fii natură. Iar nenorocirea este că, o dată lucid, devii mereu tot mai lucid; nu mai e chip să trișezi sau să dai înapoi. Iar acest progres are loc pe socoteala vitalității, a instinctului. „Nici aventură, nici bună cumpănire”, spunea marchiza despre sine. Înțelegem ușor de ce legătura sa cu Regentul n-a durat decât două săptămâni. Semănau primejdios de mult: erau amândoi mult prea înstrăinați de propriile lor senzații. Plictisul, care-i rodea și pe unul și pe cealaltă, nu înflorește oare în hăul care se deschide între spirit și simțuri? Gata cu orice mișcare spontană, nici urmă de inconștiență. Prima care are de suferit este „dragostea”. Definiția pe care i-a dat-o Chamfortse potrivea bine unei epoci de „fantezie” și de „epidermă”. Rivarol se lăuda că este în stare, în paroxismul unei anumite activități, să rezolve o problemă de geometrie. Totul era cerebral la aceste spirite, până și orgasmul. Lucru însă și mai grav, o atare alienare a simțurilor, în loc să afecteze doar câțiva indivizi izolați, a devenit deficiența și blestemul unei clase întregi, ajunsă la capătul puterilor și devenită găunoasă prin practicarea constantă a ironiei.
Cine aspiră să se instaleze într-o realitate sau să opteze pentru un crez și nu izbutește, își face o vocație din a-i ridiculiza pe cei care ajung la aceasta în chip firesc. Ironia vine dintr-un jind după candoare, frustrat, nesatisfăcut, și care, de atâtea eșecuri, se acrește și se înveninează. Ea se extinde inexorabil asupra întregului univers; și dacă se înverșunează cu deosebire împotriva religiei și vrea s-o stârpească de la rădăcină, este pentru că, în taină, simte amărăciunea de a nu putea crede. Și mai dăunătoare este bătaia de joc mușcătoare, furibundă, degenerată în sistem și mergând până la marginea distrugerii de sine. În 1726, Doamna du Deffand a însoțit-o pe marchiza de Prie în exilul ei din Normandia, ca să-i țină companie.În Istoria Regenței, Lemontey povestește că „cele două prietene își trimiteau una alteia, dimineață de dimineață, cuplete satirice pe care le compuneau fiecare pe seama celeilalte”.
Într-o societate în care clevetirea răutăcioasă era de rigoare și unde oamenii nu dormeau de spaima singurătății („Nu era nimic pe care să nu-l fi preferat tristeții de a merge la culcare”, spunea Duclos despre una dintre femeile la modă), singurul lucru sfânt erau conversația, vorbele mușcătoare, înțepăturile cu aer de glumă galantă și cu intenție ucigașă. Nimeni nu era cruțat, Montesquieu avea dreptate când semnala, ca pe o caracteristică a epocii, „declinul admirației”. Totul se leagă: acolo unde nu există naivitate, nici cucernicie, nu este de găsit nici capacitatea de a admira, de a considera ființele în ele însele, în realitatea lor originară și unică, în afara accidentelor vremelnice; euforică, stimulantă, admirația, îngenuncherea intelectuală care nu implică nici umilire, nici vreun sentiment de neputință, este prerogativa, certitudinea și mântuirea sufletelor pure, adică tocmai a acelor suflete care nu bântuie saloanele.
