Anul mortii lui Ricardo Reis

José Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922 la Azinhaga (Ribatejo), într-o familie modestă. Destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură (1998).

Aici se sfârșește marea și începe pământul.[1] Plouă peste orașul livid, apele râului curg tulburi de mâl, luncile sunt inundate. O navă întunecată vine urcând odată cu fluxul lugubru, e Highland Brigade, care se apropie de cheiul de la Alcântara. Vaporul e englezesc, al Poștei Regale, face naveta pe Atlantic între Londra și Buenos Aires, ca o suveică pe drumurile mării, înainte, înapoi, oprindu-se mereu în aceleași porturi, La Plata, Montevideo, Santos, Rio de Janeiro, Pernambuco, Las Palmas, în această ordine sau în cea inversă, și, dacă nu va naufragia în timpul călătoriei, va ajunge și la Vigo și la Boulogne-sur-Mer, în sfârșit, va intra pe Tamisa așa cum intră acum pe Tejo, care-i râul mai mare, care-i satul[2]. Vasul nu e mare, are un deplasament de paisprezece mii de tone, dar face bine față mării, așa cum din nou s-a dovedit în această traversare, în care, în ciuda vremii proaste din fiecare zi, dintre călătorii oceanici numai începătorii au suferit de rău de mare sau cei care, mai căliți, suferă totuși de o incurabilă delicatețe a stomacului, drept care, fiind atât de primitor și de confortabil în amenajările sale interioare, i s-a dat afectuos, ca și lui Highland Monarch, fratele lui geamăn, apelativul intim de vapor de familie. Și unul, și celălalt au punți spațioase pentru sport și băi de soare, poți juca, bunăoară, crichet, care, fiind joc de câmp, e practicabil și pe valurile mării, demonstrându-se astfel că imperiului britanic nimic nu-i e imposibil, facă-se așadar voia celui ce poruncește. În zile blagoslovite cu o vreme blândă, Highland Brigade e grădină pentru copii și paradis pentru cei vârstnici, dar nu azi, azi plouă și nu vom reuși să vedem apusul. Din dosul geamurilor aburite de sare, copiii încearcă să deslușească orașul cenușiu, urbe întinsă pe coline, de parcă ar fi alcătuită din case fără etaj, rareori se ițește întâmplător câte o turlă înaltă, un fronton mai îndrăzneț, o formă ce pare ruina unui castel, dacă n-or fi toate o iluzie, o himeră, un miraj creat de mișcătoarea perdea de ape curgând din cerul plin de nori. Copiii străini, pe care natura i-a dăruit mai generos cu virtutea curiozității, vor să afle numele acestui loc, și părinții îi informează sau îl declină guvernante, nurses, bonnes, fraüleins, ori câte un marinar grăbindu-se la vreo manevră, Lisabona, Lisbon, Lisbonne, Lissabon, patru rostiri diferite, pe lângă cele intermediare și imprecise, astfel copiii au aflat ce ignorau mai devreme, și a fost tot ceea ce știau, adică nimic, doar un nume, pronunțat cu aproximație, spre și mai acuta confuzie a inteligențelor juvenile, cu accentul specific al argentinienilor, dacă de ei era vorba, sau al uruguaienilor, brazilienilor și spaniolilor, căci, scriind corect aceștia Lisabona în castiliană sau portugheză, fiecare zice altceva, cu neputință de captat de auzul obișnuit sau de imitațiile scrisului. Când mâine în zori Highland Brigade va ieși din radă, de-am avea barem puțin soare și cer curat, pentru ca mohorâta ceață a acestei vremi deplorabile să nu adumbrească definitiv, deși țărmul e încă vizibil, amintirile care au și început să pălească ale călătorilor ce-au trecut pe aici întâia oară, copii care repetă Lisabona, transformând după reguli proprii un nume în altul, adulți care se încruntă și se zgribulesc de umezeala generală ce îmbibă lemnele și fierul, de parcă Highland Brigade ar urca șiroind de ape de pe fundul mării, o navă de două ori fantomă. De bunăvoie și plăcere nimeni nu și-ar dori să rămână în acest port.

Puțini sunt cei care vor coborî. Vaporul a acostat, s-a scos scara la sabord, jos, pe țărm, încep să apară fără grabă hamalii și docherii, polițiștii de frontieră ies din refugiul magaziilor și gheretelor de serviciu, se înființează vameșii. Ploaia s-a mai domolit, dar prea puțin. Călătorii se adună în capul scării, șovăielnici, de parcă n-ar ști că debarcarea a fost autorizată, dacă e carantină, sau s-ar teme de treptele alunecoase, însă ce-i înspăimântă e orașul tăcut, poate că i-au murit locuitorii și ploaia curge doar ca să topească în noroi ce-a mai rămas în picioare. De-a lungul cheiului, alte vapoare acostate lucesc stins dincolo de hublourile mate, scripeții sunt crengi desfrunzite de arbore, macaralele stau nemișcate. E duminică. Dincolo de depozitele de pe chei începe orașul sumbru, ghemuit după fațade și ziduri, apărat deocamdată de ploaie, dând poate la o parte câte o tristă perdea brodată, privind afară cu ochii goi și ascultând cum curge apa de pe acoperișuri, gâlgâind în burlane, până jos, pe bazaltul rigolelor, pe calcarul neted al trotuarelor, în canalele pline, unele dând pe-afară, dacă s-au inundat.

Coboară primii pasageri. Cu umerii gârboviți sub ploaia monotonă, poartă genți și bagaje de mână și au aerul rătăcit al celor ce-au trăit călătoria ca pe un vis compus din imagini fluide, între mare și cer, metronomul prorei urcând și coborând, leagănul valurilor, orizontul hipnotic. Cineva duce în brațe un copil, care, după cât e de tăcut, trebuie să fie portughez, nu s-a gândit să întrebe unde se află ori i-au spus dinainte, când, pentru a adormi mai repede în cabina sufocantă, i-au făgăduit un oraș frumos și un trai fericit, altă poveste de adormit copiii, căci familia a dus-o rău în emigrație. Și o femeie în vârstă, care se încăpățânează să deschidă o umbrelă, scapă pe jos cutia verde de tablă pe care o ținea sub braț, în formă de sipet, și, lovindu-se de pietrele cheiului, s-a spart, a sărit capacul, s-a crăpat fundul, n-avea nimic de valoare, câteva suvenire dragi, cârpe colorate, scrisori, fotografii împrăștiate, un rozariu din mărgele de sticlă acum sparte, gheme albe maculate, unul a dispărut între zidul cheiului și bordajul navei, este o pasageră de la clasa a treia.