Apararea lui Galilei

I

― Nu știu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în fața tribunalului Inchiziției. Poate că ai fost silit să abjuri. Și, la urma urmei, este treaba ta.

― Ce povestește lumea?

― Lucruri pe care le cunoști. Unii spun că ai fost înțelept evitând rugul. Alții pretind că ții mai mult la trupul tău decât la ideile tale.

― Nimeni nu știe ce preț mi-au cerut acele momente.

― Nu se putea oare altfel? Să nu abjuri...

― Ți-am mai spus, inima mea n-a rene­gat nimic

― Ba da, ceea ce ai crezut.

― Pământul se învârte mai departe chiar dacă nu vrea Inchiziția...

― E adevărat, dar acesta nu e meritul tău.

― S-a întâmplat așa. Ei stăteau în jilțuri înalte, îmbrăcați în purpură și, în sală, după ce au încetat să vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu-mi închipui­sem niciodată că e atât de greu să suporți o tăcere care te constrânge să stai într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simțeam că mă înăbuș și că mi se face greață. Ce-i interesează pe ei cum arată pământul și soarele? mi-am zis. Ce legătură au ei cu pământul și soarele? Să le spun ceva, orice, numai să plec cât mai repede... să nu-i mai văd. Mă fixau cu ochi goi, reci, fără milă.

― Inchizitorii nu știu să surâdă.

― La un moment dat, aproape că nu mai auzeam ce mă întrebau. Mă obsedau ochii lor. Pustii, cruzi...

―... o cruzime uniformă...

―... și plini de frig, mai ales. Erau pironiți asupra mea ca asupra unui obiect oarecare. Asta mă făcea să nu-i mai pot îndura. Niciodată nu m-am simțit mai desființat. Nu mai eram eu. Eram ceva fără importanță. Un nimic pe care ei îl puteau suprima ușor, fără probleme.

― Aveau nevoie, totuși, să fii văzut în genunchi.

― Parcă mă lovise cineva în stomac. Îmi vâjâia capul și mi s-a făcut frică să nu vărs. Să scap, mi-am zis, înainte de a mă da în spectacol.

― Te-ai grăbit să abjuri.

― Sunt convins că am trăit toate umi­lințele posibile acolo.

― Nu vorbi așa, Galilei. Nu cunoști rugul.

― Unul dintre inchizitori se uita tot timpul la mâinile mele. Din toată ființa mea nu-l interesau, parcă, decât degetele.

― Se întreba, poate, cum ar fi arătat strivite.

― Mi-au trecut prin minte multe atunci. M-am gândit și la chiparoșii aceștia și la faptul că, poate, n-aveam să-i mai revăd niciodată. Și la lanurile de grâu unde, cândva, mă trânteam la umbra câte unui măceș, năpă­dit de mirosurile de spic copt și de iarbă dospită. O clipă, am simțit o dorință nebună să mă tăvălesc la soare pe un răzor cu scaieți înfloriți, ca odinioară... Înțelegi? Toate amintirile mele erau atunci de partea Inchiziției. Ele mă îndemnau să abjur. Poți pricepe că tot trecutul meu mă împingea să fac asta? Fiindcă tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare.

― Spaima morții, Galilei. Simplu.

― Memoria mă constrângea, astfel, să nu-i mai înfrunt pe inchizitori. Poate ea a decis totul... Se vede că nu sunt nici atât de tare și nici atât de singur încât să-i pot urma pe martiri..

― Să-i lăsăm pe martiri, deocamdată, în pace. Ei au ascultat de alte norme, cu toate că au avut și ei amintiri.

― Bănuiesc că încercările mele de a mă explica sunt inutile. Fiecare își cunoaște motivele lui. Încât, poate ar fi mai bine să discutăm despre vară.

― Iartă-mă, Galilei, n-am vrut să te jignesc

― În plus, ești prea tânăr ca să înțelegi de ce mă uit mereu în urmă.

― Am aflat, totuși, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puțin...

― În fața amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor și nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viața lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic.

― Simți nevoia să te justifici.

― Nu, ci să mă apăr de cleveteli. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu pus să aleg. Și dintr-o dată eram pus să aleg între rug și viața mea. Cum aș fi putut prefera rugul? Ce-mi poate da ceva care-mi ia totul?

― Consecvența cu ideile tale, au zis unii.

― Mi-a rămas consecvența cu inima mea.

― De ce opui inima ideilor, Galilei?

― De ce? Fiindcă inima are rațiunile ei. Și, pe urmă, nu cunoști nopțile mele... Află că îi invidiez pe cei care nu visează nimic, ale căror nopți sunt limpezi și goale...

― Vorbești ca și cum te-ai mai teme și azi.

― Ziua pune între mine și inchizitori tot ce mă înconjoară. Nici intențiile, nici între­bările lor nu mă mai pot atinge. Mă apără, cumva, lumina, vara, fructele. Dar noaptea, în somn, rămân fără apărare. Și atunci încep să foiască prin somnul meu șerpii. Mă îndoiesc că poți să-ți dai seama ce mi se întâmplă, dar îți voi povesti ceva. Acum câțiva ani, un pădurar prinsese vipere, să le vândă pentru venin. Le-a pus într-un sac pe care l-a legat la gură și l-a aruncat sub pat, să stea acolo până dimineața. După care s-a culcat. Când s-a trezit, a simțit cu groază șerpii dormind la căldură în pat lângă el. Probabil, nu legase bine sacul...

― Oribil coșmar.

― E reală întâmplarea.

― Și cum a scăpat?

― A înțeles, îngrozit, că, dacă făcea o singură mișcare, viperele îl vor mușca. De aceea a rămas țintuit în pat, fără să miște un deget, așteptând. Din fericire, soția lui, venind, ca de obicei, dimineața la cabană, a intrat fără să trân­tească ușa. Ea a vrut să-i vorbească, dar, cu privirea terorizată, el i-a atras atenția asupra șerpilor. Femeia s-a apropiat ușor, a înțeles, a fiert lapte și l-a pus într-un ceaun, jos. Una după alta, viperele adulmecând mirosul de lapte cald, s-au trezit și au părăsit patul...

― Cumplită încercare.

― Ei bine, într-o noapte, în vis, eram eu pădurarul. Dar cel care intrase în cabană era un inchizitor. Tăcea și se uita la mine. S-a așezat pe un scaun și, deodată, am observat că scaunul semăna cu jilțul de la Inchiziție. A scos niște lumânări, le-a așezat pe masă și le-a aprins. Avea mâna mică... Ai observat că mulți inchizitori au mâna foarte mică?

― Pentru că nu torturează cu mâna lor.

― În tot acest timp nici nu mă băga în seamă. Umbla prin încăpere fără zgomot, de parcă era singur. Eu nu existam pentru el. Apoi, brusc, s-a întors spre mine. Am așteptat, cu groază, ca vocea lui să trezească viperele...

― Și?

― Doar mișca buzele, însă înțelegeam foarte bine ce spunea. Mă întreba: „Abjuri? Mai crezi că pământul se învârtește?” Îl priveam înspăimântat și mă temeam să scot vreun cuvânt. „Dacă nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare și viperele se vor trezi”, continuă el. A făcut o pauză, după care a adăugat rânjind: „Abjurând le vei trezi tu”. Mi-am dat seama că, orice aș fi făcut, rezultatul rămânea, până la urmă, același. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor la mine. Buzele i s-au mișcat din nou: „Acum ai înțeles? N-ai nici o scăpare. Atunci când lumânările vor fi ars până la capăt, vocea mea își va regăsi sune­tul și vei fi pierdut.” În clipa aceea am urlat. Nu mai țin minte ce. Și m-am trezit leoarcă de sudoare... Cum vezi, eu am experimentat, la fel ca pădurarul, aproape totul.

― Îți repet, nu cunoști rugul, Galilei. Și trebuie să accepți că totul a fost așa cum îți amintești.

― Știu. Dar atunci a existat o clipă în care nu mă mai gândeam la ce eram întrebat, ci mă temeam doar să nu vomit.

― De frică?

― Și de dezgust. Am abjurat și pentru asta. Ca să ies afară, să respir aer curat. Simțeam că nu mai suport. Niciodată n-am iubit mai mult lumina amiezii, la care doream să ajung cât mai repede.

― De aceea umbli acum singur printre chiparoși?

―- Se vede, din felul cum vorbești, că n-ai fost niciodată în fața inchizitorilor. Ochii lor sunt ca de gheață. Când te privesc, te pătează cu moarte.

― Dacă aș ține să fiu „avocatul diavolu­lui”, ți-aș atrage atenția că, așa cum statul are nevoie de poliție pentru a ne apăra de tâlhari, și Biserica se vede obligată să se apere de eretici. Iisus nu i-a alungat, oare, pe farisei din templu?

― Nu-i același lucru. Iar Dumnezeu nu are nevoie de gardă pretoriană.

― De acord, Galilei. Tocmai de aceea vreau să rămân la ce zice lumea și la îndoielile mele.

― Bine... Cum vrei...

II

― Lumea zice că n-ai fost la înălțime, Galilei.

― Pot fi la înălțime când n-ai de ales?

― Aveai de ales.

― Între rug și viață?

― Nu poți tăgădui că unii au avut forța să aleagă rugul.

― Nu tăgăduiesc, dar nu cred că e normal să fii pus în situația de a dovedi că ai o asemenea forță. Crezi că, dacă eu n-am avut-o, merit să fiu disprețuit?

― De ce nu ești și acum egoist?

― Adică?

― De vreme ce ai socotit că nu poți să nu pui viața mai presus de orice, presupun că ar trebui să nu-ți mai pese ce crede lumea despre tine.

― Probabil, nu sunt, încă, de ajuns de mizantrop. Poate că voi deveni, într-o zi, tot recapitulând ce am trăit în ultimii ani.

― Dar spui numai lucruri care te cruță, Galilei.

― Te miră? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvățat să râdă. Are dinții stricați, mulți i-au căzut și se ferește să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-și dezvelească gingia goală și se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, firește, o continuă supraveghere. Trebuie să-și controleze impulsul de a râde na­tural. Și sunt convins că asta l-a crispat și interior. Frica de a-și arăta gura goală i-a limitat libertatea și în alte privințe. Și poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare.

― Pentru ce-mi spui toate astea?

― Nu știu. Spun ce-mi trece prin minte... Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, piețe. Un sin­gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin­tre copaci și ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Și, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: „Trebuie să ardem pe rug câțiva din cetate, iar pe alții să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.” „Nu (am strigat), nu acesta e trecutul care ne trebuie.” La care inchizi­torul s-a uitat la mine disprețuitor: „De bună seamă, am mai auzit acest glas, zise el. Era al unuia care a abjurat.” Ceilalți mi-au aruncat și ei o privire curioasă. Apoi și-au reluat discuția fără să mă mai bage în seamă. Numai unul continua să mă măsoare. Și l-am auzit șoptind: „Am putea începe cu el. Prea e plin de trecut față de noi...”

― Chiar în somn perspectiva de a intra în rândul martirilor te îngrozește, văd.

― Așa e. Eu nu cred că lumea avea nevoie de martiri. De ce ne-ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt de preferat exemplele despre cum se poate trăi?

― Martirii au demonstrat, oricum, că o moarte poate fi transformată în nemurire. Nu vrei să observi, Galilei, că martirii și-au ratat, poate, viața, dar nu și-au ratat moartea. Pe tine te obsedează doar spaima prin care ai trecut.

III

― Ciudat e că aproape același lucru mi l-a spus și Ana.

― Cine e Ana?

― O femeie pe care o visez de la un timp, fără s-o cunosc. I-am dat un nume ca să fie mai simplu.

― Cum arata?

― Nu i-am văzut chipul. Totdeauna m-a împiedicat ceva, fie soarele, fie întunericul, să-i privesc fața.

― Și ce-ți spune?

― Ceea ce mi-a spus și prima oară. Că vrea să-mi aducă liniștea. Avea părul auriu și mătăsos, revărsat pe spate până în dreptul genunchilor. Câteva șuvițe îi acopereau obrazul. Vorbea rar, inexpresiv, ca și cum ar fi suflat vântul. „Culcă-ți capul pe umărul meu, a adău­gat, și-ți va fi bine. Vei scăpa de ceea ce vrei să uiți.” Am făcut ce mi-a zis. Avea un umăr alb, moale ca iarba și, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai știut cine sunt. Am stat așa multă vreme, părul Anei mirosea a vânt și a noapte, și cred că nu mai era nici o diferență între mine și chiparoșii care foșneau în jur sau pinii de pe colina din față. „Cine sunt eu?” am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuși, acest răspuns m-a intrigat. „Ești un om urmărit de un rug.” „Cum urmărit de un rug? Nu înțeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenușă.” „Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca niște fiare. Ridică-ți puțin obrazul de pe umărul meu și vei vedea că am dreptate.” Am ascultat-o și m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră și umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schițeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aștepta. „Nu există nici un rug în pădure” am zis. „Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Privește în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează.”

IV

― Și cam asta pățesc în fiecare noapte. Dar, în fiecare dimineață, sunt recunoscător că exist. Chiar bătrân, cum sunt, cu ochii slăbiți, îmi place să văd cum se luminează cerul dimi­neața și cum strălucește roua pe chiparoși când răsare soarele. E ceva sfâșietor de frumos în felul cum încep diminețile pe aceste coline și nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aș fi pierdut. Orice exaltă viața mă îndepărtează de rug.

― Ești fericit că ai scăpat, asta e tot.

― Sunt fericit că trăiesc.

― Dar ai abjurat un adevăr.

― Am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr, din moment ce sunt viu. Și nu văd de ce mi-ar fi rușine să recunosc că mi-e, cu adevărat, frică de moarte și că iubesc cerurile acestea de vară atât de mult încât mă tem să le pierd... De fapt, în loc de „frică” ar trebui să vorbesc despre „iubire”. Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel puțin, vei înțelege că-ți vorbesc fără urmă de ipocrizie. În fiecare clipă pământul ne spune același lucru, că moartea e lipsită de duioșie. Și, dacă reușim să pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodată dreptate.

― E ciudat să te aud, tocmai acum, vorbind despre fericire.

― De ce ți se pare ciudat? Pentru Epicur fericirea era să fii ca pietrele, insensibil la suferință. Eu, dimpotrivă, sunt convins că fericirea cere un suflet în stare să iubească și obiectele și lumina.

― Ai uitat, iarăși, adevărul.

― Dar obiectele și lumina nu sunt pline de adevăr? Privește mai atent aceste pietre, rămase dintr-o mănăstire părăsită, peste care se ridică iarba. În fața lor, eu am un sentiment „eretic”, deoarece nu pot urî iarba care le îngroapă.

― Iubirea ta e, mai degrabă, recunoș­tință.

― Da, sunt recunoscător că exist și dis­perat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegrește lumina chiparoșii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumusețe sfârșitul, dar poate că așa arată adevă­rata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. De unde venim? Unde ne ducem? Nu ne ducem nicăieri. Totul este aici. Ce se întâmplă aici. Când i-am spus asta Anei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare...

― Alexandru cel Mare?

― Mereu, îmi vorbește de el și simte nevoia să povestească despre nisipurile Orientu­lui... Poate că de acolo vine... De data aceasta, însă, nu vedeam nici o legătură cu vorbele mele.”De ce-mi pomenești de Alexandru?” am întrebat-o.”Pentru că așa cum el purta într-o lădița de aur Iliada, tu porți în tine teama. El a vrut să cucerească lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cucerești împotriva a ceea ce duci cu tine.” „Eu nu vreau să cuceresc nimic. Vreau numai să trăiesc ca un om normal”, i-am zis.”Atunci de ce ai nevoie de mine și de chipa­roși?” I-am simțit părul vegetal atingându-mi obrazul. Și i-am dat un răspuns cam aiurea: „Pentru că tu ești blândă”. O vreme am tăcut amândoi. Apoi, cu aceeași voce, puțin răgușită și monotonă ca foșnetul chiparoșilor, ea a mur­murat, fără nici o legătură cu ce discutasem înainte: „O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare.” „Nimic nu e fără valoare din ce iu­bești”, am contrazis-o, și, după ce am văzut-o plecând fără să spună nimic, m-am întrebat dacă nu cumva am fost necuviincios.

― Nu cumva te-ai îndrăgostit?

― De cine?

― De ea.

― Doamne, ce-ți trece prin minte... Ana e întocmai ca vântul. Și n-ai înțeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge să văd cerul, chiparoșii, iarba însorită, și simt în mine o pasiune amară. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit și am fost recunoscători, iată la ce mă gân­desc în fiecare dimineață când lumina curge pe coaja chiparoșilor.

― Crezi că ajunge să întinzi mâna spre fericire, Galilei? Și că ea va fi acolo unde mâna ta se va întinde s-o atingă?

― Dar va fi acolo unde voi fi în stare să cred fără rezerve în ea. Pentru că vreau să-mi imaginez liniștea într-un mod care să depindă de nevoile mele. Trebuie să vină, poate, o vârs­tă sau un prilej când toate acestea se limpezesc, dar acum știu că tot ce-mi spun aceste coli­ne, vara, nu m-ar fi putut învăța nimeni. Lumea mea e o lume fără sfinți.

― Și chiar fără eroi.