Bal la Sceaux (Le Bal de Sceaux 1830)

Contele de Fontaine, șeful uneia dintre cele mai vechi familii din Poitou1, slujise cu iscusință și curaj cauza Bourbonilor2 în timpul războiului pe care vendeenii3 l-au purtat împotriva Republicii. După ce scăpase teafăr din toate primejdiile ce amenințară pe conducătorii regalișii în acea epocă furtunoasă a istoriei contemporane, îi plăcea să spună:

— Eu sunt unul dintre cei care s-au jertfit pe treptele tronului!

Această glumă avea un sâmbure de adevăr, dat fiind că era vorba de un om care în sângeroasa zi a luptelor de la Quatre-Chemins fusese cules dintre morți. Deși sărăcit cu totul în urma confiscărilor, acest leal vendeean refuzase cu încăpățânare toate slujbele bine retribuite pe care i le oferise împăratul Napoleon. Nezdruncinat în concepțiile lui aristocratice, se supusese orbește concepțiilor clasei sale atunci când socotise că a sosit momentul să-și aleagă o tovarășă de viață. În ciuda încercărilor unui revoluționar proaspăt îmbogățit de a și-l face ginere, punând mult preț pe o asemenea încuscrire, el se însurase cu o domnișoară de Kergarouët, fără nici o avere, dar a cărei familie este una dintre cele mai străvechi din Bretania.

Restaurația4 îl găsi pe domnul de Fontaine împovărat cu o familie numeroasă. Cu toate că nu era în firea acestui inimos gentilom să ceară favoruri, se supuse totuși dorințelor soției sale, își părăsi moșia, al cărei venit modest abia îi ajungea ca să-și țină copiii, și se mută la Paris. Dezamăgit de lăcomia cu care foștii lui camarazi își împărțeau între ei funcțiile și demnitățile constituționale, era gata să se întoarcă la fâșia lui de pământ, când primi o adresă ministerială, prin care o excelență destul de cunoscută îl înștiința că i s-a conferit gradul de general de brigadă, în virtutea ordonanței ce dădea dreptul ofițerilor din armatele catolice de a-și socoti primii douăzeci de ani, în care Ludovic ai XVIII-lea5 nu domnise, ca ani de serviciu. Peste câteva zile, vendeeanul mai primi, tot din oficiu, fără să fi făcut nici un demers, crucea ordinul „Legiunii de onoare” și pe aceea a „Sfântului Ludovic”. Aceste favoruri ce-i veneau unul după altul, și pe cane credea că le datorează faptului că monarhul nu-l uitase, îl clătinară în hotărârea lui; nu se mai mulțumi, așa cum făcuse cu evlavie până atunci în fiecare duminică, să-și ducă familia la Tuileries6 să strige „Trăiască regele” în sala mareșalilor, în clipa când se adunau toți prinții la capelă, și ceru favoarea unei întrevederi particulare. Dar audiența, care i se acordă numaidecât, nu fu câtuși ele puțin particulară. Salonul regal era înțesat de slujitori bătrâni, ale căror chipuri pudrate, privite de o anumită înălțime, semănau cu un covor înzăpezit. Aici, gentilomul își regăsi vechii lui camarazi, care îl primiră cu oarecare răceală; în schimb, prinții i se părură „adorabili”, expresie entuziastă, ce-i scăpă din gură în momentul când cel mai binevoitor dintre stăpânii lui, despre care contele credea că nu-l cunoaște decât după nume, se apropie de el ca să-i strângă mâna și să-l proclame drept cel mai neaoș dintre vendeeni. Cu tot acest elogiu însă, nici uneia dintre augustele figuri nu-i trecu prin minte să-l întrebe ceva în legătură cu pierderile pe care le suferise, sau cu banii pe care-i vărsase atât de darnic în vistieria armatei catolice. Își dădu seama, cam târziu e drept, că făcuse războiul pe socoteala lui propria. Către sfârșitul serii, socoti că își poate îngădui o aluzie spirituală la starea lui materială, asemănătoare de altfel cu aceea a multor alți gentilomi. Maiestatea sa prinse a râde din toată inima, orice vorbă te duh având darul să-i placă, dar pe urmă replică printr-una dintre acele glume regale a cărei blândețe ustură mai tare decât asprimea unei dojeni. Unul dintre cei mai intimi confidenți ai regelui se grăbi să se apropie de interesantul vendeean, și, printr-o frază subtilă și politicoasă, îi dădu să înțeleagă că n-a sosit încă momentul să se socotească cu stăpânii: la ordinea zilei figurau alte întâmplări, mult mai întârziate decât a sa, și care aveau să servească, de bună seamă, la istoricul revoluției. Contele se desprinse pe neobservate din grupul venerabil care forma un respectuos semicerc în fața augustei familii. Apoi, după ce-și desfăcu, nu fără bătaie de cap, sabia care se încurcase între picioarele subțiri, străbătu curtea palatului de la Tuileries, îndreptându-se pe jos spre trăsura ce și-o lăsase pe chei. Cu îndârjirea specifică nobilimii de viță veche pentru care amintirea Ligii și a Baricadelor7 nu s-a stins încă, în trăsură răbufni cu glas tare și cu riscul de a se compromite, împotriva schimbării ce se produsese la curte.

„Altădată – își spunea el – oricine putea să vorbească regelui pe față despre micile lui neajunsuri. Seniorii puteau să-i ceară, fără nici o teamă, favoruri și bani, dar acum să nu poți căpăta, fără scandal, nici măcar restituirea sumelor împrumutate în cadrul serviciului? La dracu! Crucea „Sfântului Ludovic„ și gradul de general de brigadă nu fac cât cele trei sute de mii de livre8 pe care le-am cheltuit, până la una, pentru cauza regală. Am să-i vorbesc din nou regelui, dar de data asta deschis și în cabinetul său.” Întâmplarea asta slăbi cu atât mai mult zelul domnului de Fontaine, cu cât repetatele lui cereri de audiență rămaseră mereu fără răspuns. Pe deasupra, el mai văzu cum toți intrușii Imperiului ajungeau la demnitățile rezervate, sub vechea monarhie, numai celor mai bune familii.

„Totul e pierdut – își spuse contele într-o dimineață. De bună seamă. Regele a fost și el revoluționar. Dacă n-ar fi Monsieur9 care nu-și calcă demnitatea și-și răsplătește slujitorii credincioși, nu știu pe ce mâini ar ajunge într-o zi coroana Franței, dacă regimul ăsta ar continua prea mult. Blestematul lor sistem constituțional este cel mai rău dintre toate formele de guvernământ, și niciodată, nu va fi potrivit pentru Franța. Ludovic al XVIII-lea și domnul Beugnot10 au dat totul peste cap la Saint-Ouen.