Batranul si marea
Aa
Bătrânul și marea
Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX și un clasic al literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieții autorului. Hemingway a primit în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe dintre cărțile lui au fost ecranizate la scurt timp după apariție.
Ernest Hemingway a avut o viață extrem de tumultuoasă. A fost căsătorit de patru ori. A fost un vânător și un pescar pasionat. A participat la ambele conflagrații mondiale și la Războiul Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost șofer pe ambulanță, a fost rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat Medaglia d'argento pentru eroism. După război devine corespondent al ziarului Toronto Star, iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaște pe Gertrude Stein și ajunge în cercul intelectualilor americani expatriați ce va fi cunoscut ulterior sub numele de „Generația pierdută”. Printre apropiații săi din acea epocă se numără poetul Ezra Pound și prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeași perioadă (1926) apare și primul roman de succes al lui Hemingway, The Sun Also Rises (Fiesta), o carte cu tentă autobiografică ce descrie în principal viața comunității americane din Europa. În timpul Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre atrocitățile comise de ambele tabere implicate în război. Viața agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de inspirație pentru multe din cărțile sale. Printre ele se numără și romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, cum ar fi A Farewell to Arms (Adio, arme) din 1929 sau For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele), apărut în 1940, dar și numeroasele povestiri și nuvele strânse în volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după apariția, în 1952, a volumului The Old Man and the Sea (Bătrânul și marea). Prozatorul s-a sinucis în casa lui din Ketchum, Idaho, la 2 iulie 1961.
Era un om bătrân, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, în Gulf Stream, și trecuseră de-acum optzeci și patru de zile de când nu prinsese niciun pește. În primele patruzeci de zile avusese un puști cu el. Dar după patruzeci de zile fără niciun pește prins părinții îi spuseseră puștiului că bătrânul era de-acum în mod clar și irevocabil salao, adică forma cea mai rea de ghinion, iar puștiul se supusese deciziei lor și se mutase la o altă barcă, unde în prima săptămână s-au și prins trei pești zdraveni. Puștiul se întrista când vedea că bătrânul vine în fiecare zi cu barca goală și cobora întotdeauna pe mal ca să-l ajute să care fie mosoarele cu sfoara de pescuit, fie cangea, harponul și vela înfășurată în jurul catargului.
Vela era peticită cu niște saci de făină și atunci când era strânsă semăna cu un drapel al înfrângerii eterne.
Bătrânul era slab și ciolănos și avea niște riduri adânci pe ceafă. Pe obraji i se distingeau petele maronii ale îngăduitorului cancer de piele pe care-l provoacă lumina soarelui când se reflectă în apele mării tropicale. Petele i se întindeau mult în jos pe pielea feței, iar mâinile îi erau pline de cicatrici lungi și adânci, de la greutatea peștilor trași afară cu năvodul. Dar niciuna din cicatrici nu era proaspătă. Toate erau la fel de vechi ca și eroziunile dintr-un deșert lipsit de pește.
Totul la el era bătrân, cu excepția ochilor, iar ei aveau aceeași culoare ca și marea și erau veseli și neînfrânți.
— Santiago, îi zise puștiul pe când se cățărau pe mal, după ce trăseseră barca la țărm. Aș putea veni iar cu tine. Am făcut și noi ceva bani.
Bătrânul îl învățase pe puști să pescuiască, iar puștiul îl adora.
— Nu, îi răspunse bătrânul. Ești într-o barcă norocoasă. Rămâi cu ei.
— Dar amintește-ți cum ai avut optzeci și șapte de zile în care n-ai prins niciun pește și după aia ai prins numai din cei mari trei săptămâni la rând.
— Îmi amintesc, spuse bătrânul. Știu că n-ai plecat de la mine fiindcă te-ai fi îndoit.
— Tata m-a pus să plec. Sunt un puști și trebuie să îl ascult.
— Știu, răspunse bătrânul. E absolut normal.
— El n-are prea multă încredere.
— Nu, zise bătrânul. Dar noi avem. Nu-i așa?
— Ba da, răspunse puștiul. Hai să-ți iau o bere la Terasă și după aia mergem să cărăm lucrurile acasă.
— De ce nu? spuse bătrânul. Ca între pescari.
Se așezară la Terasă, unde mulți dintre pescari îl luară peste picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alții, dintre pescarii mai vârstnici, se uitară la el și se întristară. Dar n-o arătară și vorbiră politicos despre curenți și despre adâncimea la care dăduseră cu undițele, despre vreme, care rămânea bună, și despre ce văzuseră. Pescarii cu noroc din ziua aceea se întorseseră deja, își măcelăreau captura de marlin[1] și cărau peștii, întinși pe toată lungimea lor, pe două scânduri purtate de doi inși ce se clătinau la capătul fiecăreia din ele, îndreptându-se spre pescărie, ca să aștepte camionul frigorific ce urma să transporte marfa la piața din Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la cherhanaua de rechini, la celălalt capăt al golfului, unde aceștia erau atârnați pe niște scripeți, li se scoteau măruntaiele, li se tăiau înotătoarele, li se jupuia pielea, apoi carnea le era tăiată în fâșii și sărată.
Când vântul bătea dinspre est, peste întreg portul plutea un miros greu, venit dinspre cherhanaua de rechini. Dar astăzi nu se simțea decât o undă palidă de miros, fiindcă vântul își schimbase direcția înspre nord, după care încetase, iar pe Terasă era soare și plăcut.
— Santiago, zise puștiul.
— Da, răspunse bătrânul.
Ținea paharul în mână și se gândea la anii de demult.
— Să ies în larg ca să-ți aduc sardele pentru mâine?
— Nu. Du-te și joacă baseball. Încă mai pot să vâslesc, iar Rogelio o să arunce năvodul.
— Mi-ar plăcea să mă duc. Dacă nu mai pot pescui cu tine, aș vrea să te ajut altfel.
— Mi-ai cumpărat o bere, îi spuse bătrânul. Ești deja bărbat.
— Câți ani aveam când m-ai luat prima dată în barcă?
— Cinci și era cât pe ce să fii omorât când am tras peștele afară prea devreme și mai-mai că a făcut barca bucăți. Îți amintești?
— Îmi amintesc cum izbea cu coada și se zbătea și-apoi cum s-a rupt banca și-mi amintesc sunetul loviturilor de ciomag, îmi amintesc că m-ai aruncat la prora, unde stătea mosorul de sfoară ud, și am simțit cum se cutremură toată barca. Am auzit cum îl pocneai cu ciomagul și suna de parcă doborai un copac, apoi am simțit pe mine, peste tot, mirosul dulceag de sânge.
— Chiar îți amintești toate astea sau ți le-am povestit eu?
— Îmi amintesc absolut tot, din prima clipă în care am ieșit împreună.
Bătrânul se uită la el cu ochii lui iubitori, încrezători și orbiți de soare.
— Dacă ai fi băiatul meu, te-aș lua cu mine în larg și ne-am încerca norocul, îi zise el. Dar ești băiatul tatălui tău și al mamei tale și ești într-o barcă norocoasă.
— Pot să-ți aduc sardelele? Știu și de unde pot să iau patru momeli.
— Mi-au rămas și-ale mele de astăzi. Le-am pus în cutie, la saramură.
— Lasă-mă să mă duc să-ți aduc patru proaspete.
— Una, zise bătrânul.
Nu-și pierduse niciodată speranța și încrederea. Dar acum ele i se însuflețeau, ca atunci când începe să sufle briza.
— Două, zise puștiul.
— Două, căzu de acord bătrânul. Nu le-ai furat?
— Aș fi putut, răspunse puștiul. Dar pe astea le-am cumpărat.
— Mulțumesc, îi spuse bătrânul.
Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilință. Dar știa că ajunsese la ea și mai știa că nu era ceva rușinos și că nu presupunea pierderea mândriei autentice.
— Dacă e să mă iau după curent, mâine s-ar zice c-o să fie o zi bună.
— Unde te duci? întrebă puștiul.
— Departe în larg, ca să mă întorc când se schimbă vântul. Vreau să ajung în larg înainte să se facă lumină.
— O să-ncerc să-l conving să ieșim la treabă cât mai departe, zise puștiul. Așa, dacă prinzi ceva mare-mare, o să putem veni să te ajutăm.
— Nu-i place să meargă prea departe.
— Nu, răspunse puștiul. Dar o să văd eu ceva ce el n-o să vadă, cum ar fi o pasăre venită la pescuit, și-o să-l fac să iasă în larg după dorade[2].
— Vede chiar așa de prost?
— E aproape orb.
— Ciudat, comentă bătrânul. Doar n-a ieșit niciodată la pescuit de țestoase. Aia îți strică ochii.
— Dar tu ai prins ani în șir țestoase în largul coastei Mosquito și tot ai ochi buni.
— Eu sunt un bătrân ciudat.
— Dar mai ești și-acum destul de puternic pentru un pește mare-mare?
— Eu zic că da. Și mai există o mulțime de șmecherii.
— Hai să ducem acasă calabalâcul, ca să pot să iau prostovolul și să ies după sardele, zise puștiul.
Luară tot echipamentul din barcă. Bătrânul căra catargul pe umăr, iar puștiul ducea cutia din lemn, cu mosoarele de sfoară cafenie strâns împletită, cangea și harponul, cu tot cu țepușă. Cutia cu momeala era dedesubt, la pupa bărcii, laolaltă cu ciomagul pe care îl folosea bătrânul ca să potolească peștii mai mari atunci când îi trăgea la bord. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l fure tocmai pe el, dar era mai bine să ia cu el acasă vela și mosoarele grele de sfoară, pentru că roua le făcea rău și, cu toate că era convins că nimeni de prin partea locului nu le-ar fi furat, bătrânul socotea că un harpon și o cange lăsate într-o barcă erau totuși niște ispite inutile.
O porniră unul lângă altul pe drum, luând-o către coliba unde locuia bătrânul și unde intrară pe ușa larg deschisă. Bătrânul sprijini de perete catargul cu vela înfășurată pe el, iar puștiul puse alături cutia și restul sculelor de pescuit. Catargul era aproape la fel de înalt cât singura încăpere a cocioabei. Coliba era făcută din vlăstari uscați de palmier regal, cărora li se spunea guano, iar înăuntru erau un pat, o masă, un scaun și o vatră cu mangal pentru gătit direct pe podeaua de lut. Pe pereții maronii, acoperiți cu frunze turtite și suprapuse de guano cu fibre puternice, se vedeau o icoană cu imaginea colorată a Sfintei Inimi a lui Iisus și alta cu Fecioara din Cobre. Erau amintiri rămase de la soția lui. Odinioară pe perete stătea și o fotografie veche, în culori șterse, a nevestei sale, dar bătrânul o dăduse jos, fiindcă atunci când o vedea, se întrista, așa că acum poza stătea pe raftul din colț, sub cămașa lui curată.
— Ce-ai de mâncare? îl întrebă puștiul.
— O oală de orez galben cu pește. Vrei un pic?
— Nu. O să mănânc acasă. Vrei să-ți fac focul?
— Nu. Îl fac eu mai târziu. Sau poate c-o să mănânc orezul rece.
— Pot să iau prostovolul?
— Sigur că da.
Nu se vedea niciun prostovol și puștiul își aminti de ziua când îl vânduseră. Dar cei doi reluau povestea de la capăt în fiecare zi. Nici oala cu orez galben și pește nu exista, iar puștiul știa și asta.
— Optzeci și cinci e-un număr cu noroc, spuse bătrânul. Ce-ai zice dacă m-ai vedea cum aduc la vânzare o bucată de vreo cinci sute de kile?
— Eu iau prostovolul și mă duc după sardele. O să stai la soare, în prag?
— Da. Am ziarul de ieri și-o să citesc despre baseball.
Puștiul nu mai știa sigur dacă ziarul de ieri nu era cumva tot o poveste. Dar bătrânul îl scoase de sub pat.
— Mi l-a dat Perico la bodega, îi explică el băiatului.
— O să mă-ntorc după ce prind sardelele. Le țin la gheață laolaltă și pe-ale tale, și pe-ale mele, și le împărțim mâine-dimineață. După ce mă-ntorc, poți să-mi povestești despre baseball.
— Yankees n-au cum să piardă.
— Da’eu mă tem de Indians din Cleveland.
— Ai încredere în Yankees, băiete! Gândește-te la marele DiMaggio.
— Mă tem și de Tigers din Detroit, și de Indians din Cleveland.
— Ai grijă să n-ajungi să te temi până și de Reds din Cincinnati și de White Sox din Chicago.
— Citește-l tu și povestește-mi când mă întorc.
— Ce zici, să cumpărăm un bilet de loterie cu numărul optzeci și cinci pe el? Mâine e a optzeci și cincea zi.
— Am putea s-o facem, acceptă puștiul. Dar ce zici de numărul optzeci și șapte, de la marele tău record?
— Așa ceva nu se întâmplă de două ori în viață. Crezi că poți să găsești un optzeci și cinci?
— Pot să cer unul.
— Un bilet întreg. Asta înseamnă doi dolari jumate. De unde am putea să-i împrumutăm?
— Asta-i ușor. Eu pot împrumuta oricând doi dolari jumate.
— Mă gândesc că s-ar putea să pot și eu. Dar o să-ncerc să nu iau cu împrumut. La început împrumuți. După aia ajungi să cerșești.
— Ai grijă să nu-ți fie frig, bătrâne, îi zise puștiul. Nu uita că suntem în septembrie.
— Luna în care apar peștii mari, comentă bătrânul. În mai oricine e în stare să fie pescar.
— Eu mă duc acum după sardele, zise puștiul.
Când puștiul se întoarse, bătrânul dormea în scaun, iar soarele apusese. Puștiul luă pătura veche, de armată, care stătea pe pat și o întinse pe spătarul scaunului și peste umerii bătrânului. Erau niște umeri ciudați, încă zdraveni, deși foarte îmbătrâniți, ca și gâtul lui, care îi rămăsese puternic, iar când bătrânul dormea și capul îi cădea în piept, aproape că nici nu i se mai vedeau ridurile de pe ceafă. Cămașa îi fusese peticită de atâtea ori, încât semăna cu vela de la barcă, iar peticele fuseseră decolorate de soare în nuanțe dintre cele mai felurite. Capul bătrânului era totuși foarte îmbătrânit, iar când ținea ochii închiși, chipul său se golea de viață. Ziarul îi stătea pe genunchi, iar greutatea brațului său îl împiedica să zboare în bătaia vântului de seară. Bătrânul era desculț.
Puștiul îl lăsă să stea așa, iar când se întoarse, îl găsi dormind în continuare.
— Trezește-te, bătrâne, spuse el și-și lăsă mâna pe unul din genunchii lui.
Bătrânul deschise ochii și, preț de o clipă, păru că revine de undeva de foarte departe. În clipa următoare zâmbi.
— Ce-ai adus? întrebă el.
— Cina, răspunse puștiul. O să luăm cina.
— Nu prea mi-e foame.
— Hai și mănâncă. Nu se poate să pescuiești și să nu mănânci.
— Am mai făcut-o, zise bătrânul, ridicându-se și luând ziarul, pe care îl împături.
Apoi începu să adune și pătura.
— Ține pătura pe lângă tine, zise puștiul. Cât timp trăiesc eu, n-o să ieși la pescuit fără să mănânci.
— Atunci trăiește mult și ai grijă de tine, răspunse bătrânul. Ce-avem de mâncare?
— Fasole neagră, orez, banane coapte și niște tocăniță.
Pustiul adusese mâncarea de la Terasă într-un sufertaș de metal cu două compartimente. Cele două seturi de tacâmuri – cuțit, furculiță și lingură – le ținea în buzunar, învelite fiecare în câte un șervețel de hârtie.
— Cine ți-a dat așa ceva?
— Martin. Proprietarul.
— Trebuie să-i mulțumesc.
— I-am mulțumit eu deja, îl asigură puștiul. Nu-i nevoie să-i mai mulțumești și tu.
— O să-i dau carnea de pe burtă de la un pește mare, spuse bătrânul. A mai făcut asta pentru noi și altădată?
— Cred că da.
— Atunci trebuie să-i dau ceva mai mult decât carnea de pe burtă. E foarte grijuliu cu noi.
— A trimis și două beri.
— Mie cel mai mult îmi place berea la cutie.
— Știu. Dar asta e la sticlă. Bere Hatuey. Și trebuie să-i duc sticlele înapoi.
— Foarte drăguț din partea ta, zise bătrânul. Mâncăm?
— Asta te-am întrebat eu pe tine, răspunse cu blândețe puștiul. N-am vrut să deschid sufertașul până când nu ești gata.
— Acum sunt gata, anunță bătrânul. N-aveam nevoie decât de un pic de timp, cât să mă spăl.
„Unde să se spele?” se gândi puștiul. Cisterna de apă a satului era la două străzi mai încolo, după ce treceai drumul. „Trebuie să-i aduc apă aici. Apă și săpun. Și un prosop ca lumea”, își spuse el. „De ce sunt atât de nechibzuit? Trebuie să-i fac rost de altă cămașă și de o haină pentru iarnă. Și de niște pantofi de vreun fel. Și de altă pătură.”
— Tocănița asta a ta e excelentă, comentă bătrânul.
— Povestește-mi despre baseball, îi ceru puștiul.
— În Liga Americană, cei de la Yankees fac legea, așa cum am și zis, îi spuse fericit bătrânul.
— Azi au pierdut, zise puștiul.
— Asta nu înseamnă nimic. Marele DiMaggio e iarăși în formă.
— Mai au și alți oameni în echipă.
— Normal. Dar el face legea. În cealaltă divizie, între Brooklyn și Philadelphia, trebuie să țin cu Brooklyn. Dar după aia mă gândesc la Dick Sisler[3] și la loviturile lui meseriașe de pe vechiul stadion.
— Nimic nu se compară cu alea. Tipul a dat cele mai lungi mingi pe care le-am văzut vreodată.
— Îți aduci aminte de vremea când trecea pe la Terasă? Aș fi vrut să-l iau cu mine la pescuit, dar mi-era prea rușine ca să-l întreb. Și-atunci te-am rugat pe tine să-l întrebi, dar și ție ți-a fost prea rușine.
— Știu. Mare greșeală am făcut! Poate că ar fi venit cu noi. Am fi avut ce să ținem minte toată viața!
— Mi-ar plăcea să-l iau cu mine la pescuit pe marele DiMaggio, zise bătrânul. Se zice că taică-său era pescar. Poate c-a fost tot așa de sărac ca și noi și-atunci ar înțelege.
— Tatăl marelui Sisler n-a fost niciodată sărac și el, taică-său, a jucat în liga întâi când era de vârsta mea.
— Când eu eram de vârsta ta, stăteam în fața catargului, pe o goeletă cu vele pătrate care mergea spre Africa, și seara am văzut lei pe plajă.
— Știu. Mi-ai zis.
— Vrei să vorbim despre Africa sau despre baseball?
— Cred că despre baseball, răspunse puștiul. Povestește-mi despre marele John J. McGraw.[4]
Pronunță „i” în loc de J.
— Cândva, mai demult, venea și el pe la Terasă. Dar atunci când bea, devenea brutal, vorbea urât și nu te mai puteai înțelege cu el. Mintea îi era mai mult la cai și la baseball. Sau cel puțin avea tot timpul prin buzunare liste cu nume de cai și pomenea adesea nume de cai la telefon.
— A fost un mare manager, zise puștiul. Tata crede că a fost cel mai bun dintre toți.
— Pentru că a venit aici de cele mai multe ori, îi spuse bătrânul. Dacă și Durocher ar fi continuat să vină aici an după an, taică-tău l-ar fi considerat pe el cel mai bun manager dintre toți.
— Acum, zău, cine-i mai bun ca manager, Luque sau Mike Gonzalez[5]?
— Eu zic că-s egali.
— Iar cel mai bun pescar ești tu.
— Nu. Știu alții mai buni.
— Que va![6] comentă puștiul. Știu mulți pescari buni și câțiva foarte buni. Dar niciunul ca tine.
— Mulțumesc. Mă umpli de bucurie. Sper să nu mă trezesc că apare un ditamai peștele, unul care să ne arate că ne-am înșelat.
— Dacă mai ești atât de puternic precum ziceai, un asemenea pește nici nu există.
— S-ar putea să nu fiu atât de puternic pe cât cred, spuse bătrânul. Dar știu multe șmecherii și sunt plin de hotărâre.
— Acum ar trebui să te duci să te culci, ca să fii odihnit mâine-dimineață. Duc eu lucrurile astea înapoi la Terasă.
— Atunci noapte bună. O să te trezesc mâine-dimineață.
— Tu ești ceasul meu deșteptător, zise puștiul.
— Vârsta e ceasul meu deșteptător, îi răspunse bătrânul. De ce se trezesc bătrânii devreme? Ca să aibă parte de o zi mai lungă?
— Nu știu, spuse puștiul. Tot ce știu e că băieții dorm buștean până târziu.
— Mi-aduc și eu aminte, comentă bătrânul. O să te trezesc la vreme.
— Nu-mi place să mă trezească el. E ca și cum i-aș fi inferior.
— Știu.
— Somn ușor, bătrâne.
Puștiul plecă. Mâncaseră fără niciun fel de lampă pe masă, iar acum bătrânul își scoase pantalonii și se duse spre pat pe întuneric. Își făcu pantalonii sul, ca să-i folosească drept pernă, și strecură ziarul în interiorul sulului. Se înveli apoi cu pătura și se întinse pe restul ziarelor vechi care acopereau arcurile patului.
În scurt timp adormi și visă la Africa aceea de pe vremea când era puști, la lungile plaje aurite și la plajele albe, atât de albe încât te usturau ochii de la ele, la culmile albe și la munții înalți și cafenii.
De-acum își ducea viața pe coasta aceea în fiecare noapte, iar în visele sale auzea vuietul valurilor spărgându-se de mal și vedea cum bărcile indigenilor vin călare pe ele. În timp ce dormea, simțea mirosul de la catranul și călăfătuiala punții și mai simțea și mirosul Africii, pe care îl aducea spre dimineață vântul ce bătea dinspre uscat.
De obicei, atunci când simțea vântul dinspre uscat, se scula din pat, se îmbrăca și se ducea să-l trezească pe puști. Dar în seara asta mirosul vântului dinspre uscat veni foarte devreme, iar el își dădu seama încă din vis că era prea devreme și continuă să viseze cum vede piscurile albe ale Insulelor ridicându-se din mare, după care visă tot felul de porturi și rade din Insulele Canare.
De-acum nu mai visa nici furtuni, nici femei, nici întâmplări extraordinare, nici pești imenși, nici lupte, nici concursuri de forță și nici pe soția lui. Nu mai visa decât locuri și lei pe plajă. Leii se jucau ca niște pisici tinere în amurg, iar el îi iubea tot așa cum îl iubea și pe puști. Pe puști nu-l visase niciodată. Se trezi așa, pur și simplu, se uită la lună prin cadrul ușii deschise, își întinse pantalonii și îi puse pe el. Urină lângă colibă și o luă la picior pe drum, ca să-l trezească pe puști. Tremura din pricina răcorii de dimineață. Dar știa că tremuratul o să-l încălzească și că în curând o să înceapă să dea la vâsle.
Ușa casei în care locuia puștiul era descuiată, așa că bătrânul o deschise și intră, călcând încetișor cu tălpile lui desculțe. Puștiul dormea pe un prici din prima încăpere, iar bătrânul îl văzu limpede în lumina lunii muribunde, ce se strecura înăuntru. Îl prinse cu blândețe de un picior și îl ținu așa până când puștiul se trezi, se răsuci și se uită la el. Bătrânul dădu din cap aprobator, iar puștiul își luă pantalonii de pe scaunul de lângă pat și, stând așezat pe prici, și-i trase pe el.
Bătrânul ieși pe ușă și puștiul veni după el. Era adormit. Bătrânul îl cuprinse cu brațul pe după umeri și-i spuse:
— Îmi pare rău.
— Que va, răspunse puștiul. Asta-i menirea bărbaților.
O luară înapoi pe drum până la coliba bătrânului. În întuneric, cât era drumul de lung, se vedeau bărbați desculți care își cărau catargele bărcilor.
Când ajunseră la coliba bătrânului, puștiul băgă într-un coș colacii de sfoară, harponul și cangea, iar bătrânul își puse pe umăr catargul, cu vela strânsă.
— Vrei o cafea? întrebă puștiul.
— Stai să punem sculele în barcă și după aia o să bem.
Băură cafea din niște cutii metalice de lapte condensat la un local pentru pescari ce se deschidea devreme.
— Cum ai dormit, bătrâne? întrebă puștiul.
Deja începea să se trezească, deși încă îi venea greu să se scuture de somn.
— Foarte bine, Manolin, zise bătrânul. Azi mă simt încrezător.
— Și eu, spuse puștiul. Acum stai să aduc sardelele tale și pe-ale mele și momelile tale proaspete. El își aduce singur sculele. Nu vrea să lase pe nimeni să-i care niciodată nimic.
— Suntem diferiți, comentă bătrânul. Eu te las să-mi cari lucrurile de pe vremea când aveai cinci ani.
— Știu, spuse puștiul. Mă-ntorc imediat. Mai bea o cafea. Aici ni se dă pe datorie.
Puștiul ieși, călcând cu picioarele goale pe stâncile de coral, și se îndreptă spre ghețăria unde erau depozitate momelile.
Bătrânul își bău cafeaua fără grabă. Știa că n-o să mai aibă parte de nimic altceva toată ziua și că trebuie să se bucure de ea. Trecuse deja multă vreme de când i se urâse să mai mănânce și nu-și lua niciodată nimic pentru prânz. La prora bărcii avea o sticlă cu apă și altceva nici că-i mai trebuia toată ziua.
Puștiul se întoarse deja cu sardelele și cu cele două momeli, învelite într-o bucată de ziar. O porniră amândoi pe cărarea spre barcă, simțind sub tălpi nisipul zgrunțuros. Ridicară barca și o împinseră în apă.
— Noroc, bătrâne!
— Noroc, îi răspunse bătrânul.
Fixă opacele[7] vâslelor în strapazane[8] și, aplecându-se cu toată greutatea pe lopețile lăsate în apă, începu să vâslească, ieșind din port pe întuneric. Alte bărci ieșeau pe mare de pe alte plaje. Bătrânul auzi plescăitul și scârțâitul vâslelor lor, chiar dacă nu mai izbuti să le vadă, căci luna coborâse în spatele dealurilor.
Uneori vreun ins din câte o barcă spunea ceva. Dar cele mai multe bărci rămâneau tăcute. Se auzea doar plescăitul vâslelor. După ce ieșiră din gura portului, bărcile se împrăștiară și fiecare o porni spre acea parte de ocean în care spera să găsească pește. Bătrânul știa că o să iasă mult în larg, așa că lăsă în urma lui mirosul uscatului și vâsli înainte, spre mirosul curat al oceanului de la prima oră a dimineții. Văzu în apă fosforescența algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puț, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereții abrupți de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de pești. Aici, în gropile cele mai adânci, se găseau colonii de creveți și pește pentru momeală, uneori chiar și grupuri de calmari, iar noaptea toate aceste făpturi se ridicau aproape de suprafață și toți peștii rătăcitori se hrăneau cu ele.
Cum stătea așa, în întuneric, bătrânul simțea că se apropie dimineața și, în timp ce vâslea, auzea sunetul tremurător al peștilor zburători, care țâșneau din apă, și fâșâitul pe care îl scoteau perechile lor de aripi țepene atunci când se avântau prin aer în beznă. Peștii zburători îi erau foarte dragi, căci ei erau principalii săi prieteni pe ocean. Îi părea rău de păsări, mai ales de micile și delicatele rândunici de mare negre, care zburau și căutau mereu și nu găseau aproape niciodată, și se gândi că păsările au o viață mai grea decât avem noi, cu excepția păsărilor de pradă și a celor mari și puternice. De ce au fost făcute păsările atât de plăpânde și de delicate, așa cum sunt chirele de baltă, când marea poate fi atât de crudă? Ea e blândă și atât de frumoasă... Dar marea poate fi și foarte crudă și se schimbă atât de iute, iar păsările astea care zboară, se cufundă și vânează, cu glasurile lor mici și triste, sunt dintr-o plămadă prea delicată pentru ea.
În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, așa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca și cum ar fi adresate unei femei. Câțiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undițele lor și aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se puteau face bani frumoși cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un dușman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin și însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloșii, era din cauză că nu se putea abține. Luna o influențează tot așa cum influențează o femeie, își zicea bătrânul.
Vâslea ritmic și fără să facă niciun efort, deoarece reușea să-și mențină foarte bine viteza, iar suprafața oceanului era netedă, cu excepția unor vârtejuri provocate ici și colo de curent. Bătrânul lăsa curentul să facă o treime din treabă și, când începu să se lumineze, văzu că ajunsese deja mai departe de locul unde sperase să fie la acea oră.
„Am pescuit la puțurile cele adânci o săptămână întreagă și n-am făcut nicio treabă”, se gândi el. „Azi o să merg să pescuiesc în larg, acolo unde se adună bancurile de pălămidă și ton alb[9], și poate că printre peștii ăia o să dau și peste unul mare.”
Până să se lumineze cu adevărat de ziuă, bătrânul dădu drumul momelilor în apă și se lăsă dus de curent. Așeză una dintre momeli la mai bine de șaptezeci de metri adâncime. Celei de-a doua îi dădu drumul până la o sută patruzeci de metri, iar a treia și a patra se scufundară mult de tot în apa albastră – la o sută optzeci și două sute treizeci de metri. Fiecare pește pus ca momeală stătea atârnat cu capul în jos, cu capătul cârligului înăuntrul momelii, care era legată și cusută zdravăn, iar toate părțile exterioare ale cârligului – curba și vârful – erau acoperite cu sardele proaspete. Fiecare sardea era agățată bine, cârligul traversându-i amândoi ochii, astfel încât toate laolaltă formau o jumătate de ghirlandă pe oțelul proiectat înspre exterior. Din părțile de cârlig pe care un pește mare ar fi putut să le simtă, nu era niciuna care să nu aibă un miros ademenitor și un gust bun.
Puștiul îi dăduse doi toni mici și proaspeți, doi toni albi, care atârnau ca niște plumbi la capătul celor două undițe lăsate la cea mai mare adâncime, iar în celelalte două cârlige bătrânul pusese două soiuri de stavrid – unul albastru-argintiu și altul gălbui –, pești pe care îi mai folosise, dar erau încă în stare bună și aveau pe lângă ei și niște sardele superbe, ce le dădeau un gust și un aspect atrăgător. Fiecare sfoară avea grosimea unui creion mare și era legată de un băț de un verde aprins, astfel încât orice se atingea sau smucea de momeală făcea bățul să se scufunde, iar fiecare undiță avea două mosoare de câte șaptezeci și ceva de metri de sfoară, care puteau fi legate rapid de celelalte mosoare de rezervă, așa că, dacă ar fi fost cazul, un pește putea să târască după el mai bine de cinci sute de metri de sfoară.
Acum bătrânul stătea cu ochii ațintiți la cele patru bețe ce pluteau dincolo de marginea bărcii și vâslea încetișor, ca să mențină sforile undițelor drepte și la adâncimile potrivite. De-acum se luminase de-a binelea și în curând urma să răsară și soarele.
Soarele apăru palid din mare, iar bătrânul zări și celelalte bărci, împrăștiate de curent, care pluteau în apa mai puțin adâncă și mult mai aproape de țărm. Apoi soarele lumină mai puternic și apa luci tăios, iar când discul lui se arătă complet, întinderea netedă îi reflectă lumina în ochii bătrânului, care îl usturară atât de tare, încât omul vâsli fără să se mai uite la soare. Privea în jos, în profunzimea apei, și urmărea sforile ce se lăsau drept în jos, în adâncuri. Se pricepea să le țină mai drepte decât oricine altcineva, astfel încât la fiecare nivel din bezna curentului să existe câte o momeală exact în locul unde voia el, pentru orice pește ce înota pe-acolo. Alții își lăsau sforile să plutească, duse de curent, așa că uneori abia dacă ajungeau la vreo sută, o sută zece metri, măcar că pescarii își închipuiau că ar sta la o sută optzeci.
„Dar eu le pun exact așa cum trebuie”, se gândi bătrânul. „Doar că nu mai am noroc. Dar cine știe? Poate că azi. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie. Ca să fii pregătit atunci când dă norocul peste tine.”
Soarele era acum cu două ceasuri mai sus pe cer și nu-i mai rănea ochii atât de tare atunci când bătrânul privea înspre răsărit. Deja nu mai zărea decât trei bărci, dar și acelea se vedeau foarte departe, undeva jos, spre țărm.
„De când mă știu, soarele de dimineață mi-a rănit ochii”, se gândi el. „Și totuși îmi sunt încă destul de zdraveni. Când apune, pot să mă uit direct la el fără să mi se întunece privirea. Asta cu toate că seara are mai multă putere. Dar dimineața rănește.”
În clipa aceea observă o fregată cu aripi mari și negre, care zbura în cercuri pe cer, deasupra capului său. Pasărea se lansă într-un picaj rapid, coborând vertiginos, cu aripile strânse pe spate, după care începu să zboare iarăși în cercuri.
— A văzut ea ceva, zise bătrânul cu voce tare. N-a venit doar așa, ca să se uite.
[1]Pește din genul Makaira, cu botul terminat printr-o excrescență ca o lance sau o spadă. Descrierea lui aduce cu cea a peștelui-cu-spadă (Xiphias gladius), însă e vorba de pești din familii, genuri și specii diferite.
[2]Pește marin din fam. sparidae (sparoși), obișnuit pe coastele Mediteranei și în Atlantic, de 30-40 cm lungime, având o colorație galben-aurie minunată, foarte apreciat ca pește de consum.
[3]Richard Alan Sisler (1920-1998), faimos jucător de baseball, antrenor și manager în liga întâi americană.
[4]John Joseph McGraw (1873-1934), jucător de baseball și manager în liga întâi americană. A jucat, printre alte echipe, la New York Giants, unde a devenit ulterior și manager.
[5]Mike (Miguel Angel) Gonzalez (1890-1977) și Adolfo Domingo de Guzman Luque (1890-1957) au fost printre primii jucători de baseball de origine cubaneză din liga întâi americană.
[6]Nici vorbă! (sp.)
[7]Cui cu care se prinde vâsla de luntre.
[8]Cui (de lemn) fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vâsla cu ajutorul unei curelușe.
[9]Sarda sarda și Thunnus alalunga, specii de pește din mările calde.
