Beatrix
Aa
Franța, și cu deosebire Bretania, mai posedă și astăzi câteva orașe rămase cu totul în afara mișcării sociale care dă fizionomia veacului al nouăsprezecelea. Lipsite de comunicații vii și susținute cu Parisul, de-abia legate printr-un drum prost cu subprefectura sau reședința de care depind, orașele acestea ascultă sau privesc trecerea noii civilizații ca pe un spectacol, minunându-se fără s-o aplaude; și, fie că se tem de ea, fie că o iau în râs, rămân credincioase vechilor moravuri a căror pecete o poartă. Cel ce ar vrea să voiajeze ca arheolog al spiritului și să cerceteze oamenii, în loc să cerceteze pietrele, ar putea regăsi o imagine a veacului lui Ludovic al XV-lea în vreun sat din Provence, pe cea a veacului lui Ludovic al XIV-lea în adâncul Poitou-ului pe cea a veacurilor încă și mai vechi în adâncul Bretaniei. Cele mai multe dintre aceste orașe au decăzut dintr-o strălucire despre care nu vorbesc deloc istoricii, mai preocupați de fapte și de date decât de obiceiuri, dar a cărei amintire trăiește încă în memorie, ca în Bretania, unde caracterul național nu prea îngăduie uitarea a ceea ce este în legătură cu locurile de baștină. Multe dintre aceste orașe au fost capitalele vreunui mic stat feudal, comitat sau ducat cucerit de coroană ori fărâmițat între moștenitori, din pricina lipsei unei descendențe bărbătești. Dezmoștenite de activitatea lor, aceste capete au devenit de-atunci încoace brațe. Brațul, lipsit de hrană, se usucă și vegetează. Așa încât, de treizeci de ani, portretele acestea ale vremurilor bătrânești încep să se șteargă și să devină rare. Producând pentru mase, industria modernă se dezvoltă distrugând creațiile străvechii arte, ale cărei roade erau cu totul personale și pentru consumator și pentru meșterul ce le făurea. Noi avem produse, nu mai avem opere. Monumentele sunt și ele, în bună parte, prinse în fenomenele acestea retrospective. Or, pentru industrie, monumente sunt carierele de piatră de construcție, minele de salpetru sau depozitele de bumbac. Câțiva ani încă, și aceste originale cetăți vor fi transformate și nu se vor mai vedea decât în iconografia aceasta literară.
Unul dintre orașele în care se regăsește cea mai corectă fizionomie a veacurilor feudale este Guérande. Acest nume e suficient spre a trezi mii de amintiri în mintea pictorilor, a artiștilor, a gânditorilor ce se pot duce pe țărmul pe care sălășluiește acest magnific giuvaer al feudalității, atât de falnic așezat încât să domine șleaurile dintre mare și dune, și care este ca vârful unui triunghi în colțurile căruia se află alte două bijuterii, nu mai puțin curioase, Croisic și burgul Batz. După Guérande, numai Vitré, situat în centrul Bretaniei, și Avignon în sud, își mai păstrează în toiul epocii noastre intacta lor înfățișare din Evul Mediu. Încă și azi Guérande este împrejmuită de puternicele sale ziduri: latele-i șanțuri de apărare sunt pline cu apă, crenelurile-i sunt întregi, meterezele-i nu sunt năpădite de mărăcini, iedera nu și-a așternut mantia peste turnurile-i pătrate ori rotunde. Are trei porți, la care se văd uriașele verigi ale grilajurilor de fier, nu poți intra acolo decât trecând peste un pod umblător de lemn, legat în fier, care nu se mai ridică, dar care ar putea să se mai ridice. Primăria a fost blamată, în 1820, că a plantat plopi de-a lungul șanțurilor de apărare, ca să adumbrească promenada. Ea a răspuns că, de o sută de ani. Spre latura dinspre dune, lunga și frumoasa esplanadă a fortificațiilor care par terminate ieri fusese preschimbată într-o alee umbrită de ulmi sub care se desfătau locuitorii. La Guérande, casele n-au suferit nici o schimbare, ele n-au devenit nici mai mari, nici mai mici. Niciuna n-a simțit pe fațada ei ciocanul arhitectului ori pensula zugravului, și nici nu s-a încovoiat sub greutatea vreunei etaj adăugat. Toate au caracterul lor de la obârșii. Unele se sprijină pe niște stâlpi de lemn ce alcătuiesc galerii pe sub care circulă trecătorii și ale căror planșeuri se îndoaie fără a se rupe. Casele negustorilor sunt mici și scunde, cu fațadele acoperite cu plăci de ardezie bătute în cuie. Lemnul, putrezit acum, a fost folosit din plin la tocurile sculptate ale ferestrelor; iar la pervazuri el depășește stâlpii ciopliți în chip de figuri grotești, se alungește în formă de animale fantastice pe la colțuri, însuflețit de marele dor de artă care, pe acele vremuri, dădea viață naturii moarte. Vechiturile acestea, pe care nimic nu le răpune, înfățișează pictorilor tonurile brune și figurile șterse atât de dragi pensulei lor. Străzile sunt ceea ce erau și acum patru sute de ani. Doar că, întrucât populația nu mai e atât de numeroasă și întrucât mișcarea socială este mai puțin vie, un călător dornic să cerceteze orașul acesta, tot atât de frumos ca și o străveche armură completă, ar putea străbate, nu fără melancolie, vreo stradă aproape pustie, unde ferestrele tăiate în piatră au fost înfundate cu paiantă, spre a evita impozitul. Strada duce la o poternă1 astupată de un zid tencuit, dincolo de care crește un pâlc de copaci elegant orânduiți de mâinile naturii bretone, una dintre cele mai luxuriante, dintre cele mai planturoase vegetații din Franța. Un pictor, un poet s-ar opri să savureze adânca tăcere ce domnește sub bolta încă nouă a acelei porți, unde viața pașnicei cetăți nu trimite nici un zgomot, unde bogata câmpie se arată în întreaga ei strălucire printre meterezele ocupate odinioară de arcași, de arbaletrieri, metereze asemănătoare cu înaltele vitralii ce se văd la unele foișoare. E cu neputință să te plimbi pe acolo fără ca la fiecare pas să nu te gândești la obiceiurile, la datinile din vremurile trecute; toate pietrele îți vorbesc despre ele; în sfârșit, aici ideile Evului Mediu sunt încă în starea de superstiție. Dacă, din întâmplare, trece vreun jandarm cu pălărie găitănată, prezența lui e un anacronism împotriva căruia cugetul protestează; dar nimic nu este mai rar decât a întâlni pe acolo vreo ființă sau vreun lucru din vremurile prezente.
