Căderea lui Adam

Sandra Brown
CĂDEREA LUI ADAM

Prolog.

S-a anunțat la buletinul de știri de seara.
Accidentul s-a petrecut pe un munte din nordul Italiei. Nu foarte înalt, dar suficient. Suficient de înalt și de aspru pentru a câștiga respectul unor alpiniști experimentați. O cădere într-o prăpastie adâncă de aproape zece metri a fost de ajuns pentru a-i afecta grav șira spinării lui Adam Cavanaugh, pentru a provoca titluri de o șchioapă și a face ca sute de angajați ai săi din toată lumea să fie cuprinși de panică.
Thad Randolph nu intră în panică, dar știrea aceea îi atrase atenția, totuși. Se opri din repararea unui transformator pentru fiul său, Matt, și le spuse brusc și lui și surorii lui, Megan, să facă liniște, după care dădu mai tare televizorul portabil din bucătărie.
„… singurul supraviețuitor. Tocmai a fost adus aici, la Roma, de unde vom afla mai târziu, în cursul acestei seri, amănunte în legătură cu starea sănătății sale. Alături de el mai erau pilotul de curse francez Pierre Gautier și magnatul englez în domeniul bancar, Alexander Arrington. Ambii au fost găsiți decedați. Domnul Cavanaugh, un celebru industriaș pe plan mondial, este proprietarul lanțului de hoteluri Cavanaugh, Este…”
— Hei, dar acolo lucrează mama, spuse Matt.
— E vorba de Adam pe care îl cunoaștem noi? întrebă Megan.
— Da, spuse Thad încruntat. Liniște.
Reportajul era transmis în direct de la Roma. Crainicul din New York îl întrebă pe reporterul aflat pe teren:
— Medicii și-au exprimat vreo părere în legătură cu starea sănătății domnului Cavanaugh?
— Nu. Oficialitățile spitalului refuză să ofere orice informație până când domnul Cavanaugh nu este supus unui control amănunțit pentru a se constata cu certitudine în ce stare se află. Deocamdată nu mi s-a spus decât că rana sa, sau rănile, i-au afectat șira spinării și pare să fie ceva grav.
— Era conștient când a fost adus?
— Nu avem nici o confirmare oficială în acest sens, deși nu părea să fi fost conștient. Imediat după ce a sosit elicopterul, a fost dus înăuntru. Vom avea mai multe informații…

Deodată, Thad răsuci butonul televizorului la minimum și rosti un cuvânt pe care copiii trebuiau să-l ignore și să nu-l repete. Nu îl repetară de teama consecințelor – ceea ce nu părea drept, din moment ce mama lor nu îl pedepsea niciodată pe Thad pentru că îl folosea – dar nu puteau să-l ignore. Mai ales când cuvântul sfârâi, practic, pe buzele subțiri ale lui Thad.
— Al dracului prost!
— Cine? întrebă Elizabeth Randolph, intrând în bucătărie pe ușa din spate și punându-și servieta și poșeta pe masă.
Toți trei se întoarseră iute.
— Mamă! Ghici despre cine vorbea omul de la televizor!
— Matt, Megan, fuga, spuse Thad repede, transformându-și brațul într-o săgeată care indica spre ușa ce dădea spre celelalte încăperi ale casei.
— Bine, tată, dar…
— Afară. Lăsați-mă să vorbesc eu cu mama voastră.
— Dar ea…
Obiecțiile li se stinseră pe buze când sprâncenele lui formară un V adânc. Era serios. În decursul anului ce trecuse de când Thad Randolph se căsătorise cu Elizabeth Burke, copiii ajunseseră să-l adore și să-l respecte. El se obișnuise cu gălăgia lor și ei cu toanele lui. Erau afectuoși unul cu altul; copiii acceptaseră imediat să devină ai săi prin adopțiune. Dar acum avea expresia aceea care nu lăsa loc discuțiilor, ceea ce însemna că insistențele nu ar fi fost numai zadarnice, dar și imprudente, așa că ieșiră târșâindu-și picioarele.
— Thad, ce s-a întâmplat?
El se duse lângă Elizabeth și îi puse mâinile pe umeri.
— Nu vreau să te superi.
— Expresia de pe chipul tău m-a supărat deja. Ce se întâmplă? Ce e? Ceva groaznic, știu. Mama? Tata? Lilah?

Elizabeth își pierduse primul soț într-un oribil accident de mașină. Știa cum este să primești o veste proastă pe neașteptate. Simți din nou un gol în stomac, la fel ca în dimineața când le deschisese ușa celor doi polițiști, care stăteau cu pălăriile în mâini și aveau chipuri sumbre. Speriată, îl apucă pe Thad de cămașă.
— Spune-mi.
— E vorba de Adam.
— Adam?
Își umezi buzele repede și se făcu albă ca varul. Elizabeth avea relații personale cu Adam Cavanaugh. Inițial, fusese ceva strict legat de afaceri, dar legătura lor profesională avansase direct proporțional cu extinderea magazinelor ei Fantasy din holurile hotelurilor Cavanaugh. Acum existau cinci magazine, dar se plănuiau și altele. Elizabeth și Adam erau legați printr-o prietenie care, altădată, l-ar fi făcut gelos pe Thad. Dar, din moment ce acesta era convins că frumosul și tânărul milionar nu-i mai era rival, îl considera și el tot un prieten.
— I s-a întâmplat ceva lui Adam? întrebă ea cu o voce slabă din cauza neliniștii.
— A alunecat și a căzut în timp ce urca pe munte în Italia.
— Oh, Doamne, spuse ea ducându-și mâna la gură. E mort?
— Nu, dar e foarte grav rănit. L-au dus la un spital din Roma.
— Grav rănit? Cât de grav?
— Încă nu sunt siguri de…
— Thad…
El oftă resemnat.
— Rănit la șira spinării.

Ochii lui Elizabeth se umplură de lacrimi.
— Nervul spinal a fost retezat?
— Nu știu, spuse el, iar când ea îl privi îngrijorată, Thad adăugă: Jur că nu știu. Știrea a fost foarte sumară.
Îi povesti tot ce spusese reporterul.
— Nu pare deloc bine.
Elizabeth se prăbuși la pieptul soțului ei, care o îmbrățișa strâns.
— Abia aștepta excursia asta, zise ea cu fața lipită de cămașa lui Thad. Când mi-a spus că o să urce pe muntele ăla i-am zis că e nebun dacă-și riscă viața cu un sport prostesc, spuse ea trăgându-și nasul. Dar glumeam, adăugă ea și apoi își înălță capul brusc. Au mai fost doi prieteni de-ai lui cu el. Despre ei ce se aude?
Thad își strecură degetele în părul ei și îi aduse capul la loc, masându-i-l ușor.
— Au murit.
— Oh, Doamne, gemu ea, cât de îngrozitor trebuie să fie pentru Adam.
— Din câte se aude, unul din ei a alunecat într-o crevasă cu gheață și i-a tras și pe ceilalți.
— Cum îl știu pe Adam, indiferent dacă a fost vina lui sau nu, o să-și asume întreaga responsabilitate, spuse Elizabeth și, după o clipă, se îndepărtă puțin și se uită la Thad. Ce-ar trebui sa facem?
— Nu putem să facem absolut nimic acum.
— Trebuie să fac ceva, Thad.
— Să te gândești la tine însăți. Și la bebeluș, spuse el punându-și mâna pe burta ei care se rotunjise destul de clar deja.
Doar se afla în ultimul trimestru al sarcinii.
— Adam n-ar vrea să pui în pericol viața copilului al cărui naș va fi.
— Aș putea s-o rog pe doamna Alder să vină să stea cu copiii, iar noi am lua avionul diseară spre Roma.
— Nici vorba, zise el scuturând categoric din cap. N-o să te duci la Roma.
— Dar nu pot să stau aici cu mâinile-n sân, strigă ea neputincioasă.
— O să ai o mulțime de lucruri de făcut în următoarele zile. Va trebui să te îngrijești de un milion de amănunte. Totul va fi un haos până se va afla precis în ce stare se află Adam; într-o asemenea criză, el s-ar baza pe judecata ta. Îi ești mult mai de folos aici, răspunzând la telefoane și ținându-i la distanță pe curioși, decât dacă ai măsura în lung și-n lat coridoarele unui spital din Roma, făcându-ți griji pentru un lucru asupra căruia nu ai nici un control și, în tot acest timp, obosindu-te.

Ea oftă.
— Cred că ai dreptate. Știu că ai dreptate. Numai că mă simt atât de inutilă.
Thad nu spuse, dar se gândi cât de inutil avea să se simtă Adam Cavanaugh când își va reveni – Doamne ferește să nu-și revină – și va afla că a suferit un grav accident la șira spinării.
— Bietul ticălos, murmură el în așa fel, încât să nu-l audă Elizabeth și o strânse mai tare la piept.
Unu
— O idee proastă. Din toate ideile născocite vreodată de om, asta-i cea mai proastă.
Așa cum era desculță, cu o pereche de blugi strâmți și un tricou roșu decolorat, Lilah Mason arăta ca o mamă obișnuită a anilor șaizeci. Fusese doar un copil în acea perioadă, dar expresia ei întruchipa spiritul rebel al acelor ani. Supărată, își dădu pe spate părul des și ondulat. Șuvițele blonde ale bretonului erau ținute de o eșarfă legată în jurul frunții, dar făcu un gest reflex de a le da și pe ele la o parte.
— Nici măcar nu ne-ai ascultat, își mustră Elizabeth sora mai mică.
— Am auzit destul. Adam Cavanaugh. Numele ăsta a fost de ajuns ca să mă împotrivesc oricărui plan al vostru.

Își privi sora și cumnatul cu ostilitate.
— Haideți să uităm că ați pomenit așa ceva și să mergem la o înghețată, da? Fără ranchiună.
Thad și Elizabeth îi aruncară o privire încărcată de reproș. Văzând că ei nu aveau de gând să cedeze încă, Lilah se trânti pe canapeaua din camera de zi și își ridică un genunchi la piept ca un scut.
— Bine, să auzim. Țineți-mi predica repede și să terminăm odată.
— Nu se simte bine deloc, Lilah.
— Majoritatea pacienților cu afecțiuni la șira spinării nu se simt bine, spuse ea sarcastic. Îndeosebi la început. Și mulți dintre ei nu au posibilitățile financiare de a se îngriji așa cum le are domnul Cavanaugh al vostru. Grație carnetului său de cecuri are la dispoziție mai mulți doctori, fizioterapeuți și infirmiere decât majoritatea celor în situația lui. N-are nevoie de mine.
— Ăsta-i snobism inversat, nu? o întrebă Thad.
— N-are importanță câți bani are Cavanaugh.
— Atunci de ce nu vrei să fii terapeutul lui? întrebă Elizabeth.
— Pentru că nu-l agreez, zise Lilah și își ridică amândouă mâinile pentru a le stăvili obiecțiile. Nu, dați-mi voie să reformulez. Îl detest și-l disprețuiesc. Și viceversa.
— Asta n-ar trebui să aibă vreo legătură cu situația actuală.
— Ba cum să nu! exclamă Lilah ridicându-se de pe canapea și începând să se plimbe încoace și-ncolo prin încăpere. Indivizi ca el care au nevoie de fizioterapie sunt cei mai îngrozitori. Sunt pacienții cei mai groaznici. Copiii te iubesc și te adoră pentru atenția pe care le-o acorzi. Vârstnicii îți sunt teribil de recunoscători pentru bunătatea ta. Chiar și femeile tinere sunt emoționant de îndatoritoare. Dar bărbații de vârsta lui Cavanaugh, zise ea clătinând din cap cu fermitate, nu, nu. În nici un caz. La spital tragem la sorți ca să vedem cine se ocupă de ei.
— Bine, Lilah, dar…
— Dar ce? întrebă Thad a carul voce o acoperi pe a soției sale.

Elizabeth avea tendința să devină sentimentală în asemenea împrejurări. El, însă, era mult mai pragmatic, mai ales când discuta cu cumnata lui superficială, ale cărei schimbări de dispoziție erau serioase și imprevizibile.
— Pentru că, înainte de accidentul respectiv, au avut o condiție fizică foarte bună. Majoritatea se accidentează practicând un sport periculos. Caută senzaționalul. Sunt activi și le place aventura. Motocicliști, practicanți de surfing, schiori, scafandri, genul ăsta. Sportivi. Mai mult decât alții. Când unul e rănit și paralizează, chiar și temporar, o ia puțin razna. Nu suportă gândul să devină un invalid neputincios dintr-un sportiv nemaipomenit. Psihicul lul suferă o criză. Indiferent cât de optimist a fost înainte de accident, acesta îl face să devină apatic și vrea să pedepsească pe toată lumea pentru nenorocirea lui. Pe scurt, devine o… bătaie de cap.
— Adam n-o să fie așa.
— Exact, spuse Lilah. O să fie mult mai rău, pentru că a avut mai mult de pierdut.
— O să știe că ești acolo ca să-l ajuți.
— N-o să-i placă nimic din ce-o să fac.
— O să-ți mulțumească.
— O să mi se opună.
— Vei fi raza lui de speranță.
— Voi fi țapul lui ispășitor, spuse Lilah trăgând aer în piept. Va trebui să-i suport nervii și comportamentul recalcitrant. Dacă m-aș supune unui asemenea tratament, ceea ce nu voi face. Așa că, hai să nu mai discutăm. Ce ziceți de o Häagen-Dazs?
Elizabeth se uită la Thad cerându-i ajutorul.
— Fă ceva.
El râse ușor și ridică din umeri.
— Ce vrei să fac? E femeie în toată firea, poate să ia singură hotărâri.
— Îți mulțumesc, Thad, spuse Lilah recunoscătoare.
— Dar tu l-ai văzut pe Adam, nu eu.

Thad a rămas ferm pe poziție și nu a lăsat-o pe Elizabeth să plece, dar la insistențele ei, se dusese chiar el să-l vadă pe Adam și se întorsese cu un raport complet asupra stării acestuia.
— Spune-i lui Lilah ce-au zis doctorii.
Oftând, Lilah se întoarse la locul el pe canapea și Thad îi spuse:
— Am fost în Hawaii să-l văd.
— Credeam că e la Roma.
— A fost. La rugămintea lui a fost mutat la un spital din Honolulu după operație.
— A fost operat? întrebă Lilah și Thad încuviință. Din câte am înțeles, nervul spinal n-a fost retezat în cădere.
Interesul profesional al lui Lilah fu stârnit în ciuda antipatiei pe care o nutrea față de accidentat.
— Slavă Domnului. Dar câteva oase ale spatelui au fost rupte sau fisurate. Chirurgii s-au ocupat de ele. Nu cunosc limbajul medical, dar mi s-a spus că a suferit o contuzie spinală. A primit în șira spinării o lovitură zdravănă, care i-a provocat o umflătură.
— O contuzie înseamnă o umflătură. Țesutul se umflă și apasă pe nervi. Până când această umflătură nu se va retrage, medicii nu vor ști cu certitudine cât de gravă este paralizia sau dacă e permanentă sau nu.
— Exact, spuse Thad încuviințând când îi auzi explicația sumară, asemănătoare cu ceea ce îi spuseseră medicii.
— Și operația a prelungit perioada cât umflătura se va afla în jurul vertebrelor, adăugă Lilah.
— Da, dar a fost făcută acum doua săptămâni. Ar fi trebuit să dea semne de restabilire până acum, dar nu se simte nici o schimbare.
— E încă în stare de diaschiză?
Când văzu nedumerirea de pe chipul lui Thad, ea explică:
— Șoc spinal. Paralizie.
— Da.
— Nu simte nimic mai jos de mijloc?
— Absolut nimic.
— Ar fi trebuit să înceapă terapia deja, zise ea și Thad își feri privirea vinovat. A început-o, spuse ea, pricepând. Nu-i așa?
— Da, murmură Thad, dar n-a răspuns cum trebuie.
— S-a opus, zise Lilah simplu. Ceea ce ne face să revenim la ce spuneam la început. Tocmai ai dovedit că am dreptate. Bărbații de genul lui Adam nu suportă amestecul unui medic terapeut. Mai mult de teamă că nu vor mai fi niciodată ca înainte, fie vor să facă totul singuri, fie nu vor să facă nimic. Cavanaugh în ce categorie intră?

— Nu vrea să facă nimic.
Ea scoase un sunet disprețuitor.
— Îl condamni? întrebă Thad puțin exasperat.
— Treaba mea nu e să condamn, Thad, se răsti ea imediat. Ci să lucrez cu ceea ce le-a mai rămas pacienților. Nu să-i dădăcesc când plâng după ce-au avut.
El își trecu degetele prin păr.
— Știu. Iartă-mă. Numai că, fir-ar să fie, dacă l-ai fi văzut stând întins acolo, în patul ăia afurisit, incapabil să se miște, arătând atât de… jalnic…
Expresia lui Lilah se înmuie.
— În fiecare zi văd astfel de pacienți. Unii arată chiar mult mai jalnic decât Adam Cavanaugh.
— Sunt convins, zise Thad oftând. N-am vrut să spun că Adam ar trebui să treacă înaintea oricărui alt pacient și nici că tu n-ai avea milă.
— Doar că Adam e prietenul nostru, spuse Elizabeth încet. Un prieten deosebit.
— Și dușmanul meu de moarte, le aminti Lilah. Din prima clipă când ne-am văzut, ne-am detestat reciproc. Ar trebui să-ți aduci aminte, Lizzie, doar tu ne-ai făcut cunoștință în ziua aceea, la Fantasy.
— Îmi aduc aminte.
— Dar la nunta voastră? Adam și cu mine abia am izbutit să dansăm un vals obligatoriu fără să ne luăm la bătaie.
— Te-a acuzat că ai fi condus.
— Asta am și făcut! Pentru că nu-mi plăcea felul cum conducea.
Elizabeth schimbă o privire cu Thad. Dacă situația n-ar fi fost atât de gravă, ar fi râs de cuvintele lui Lilah.
— Și, anul trecut, de Crăciun, imediat după ce am venit la voi, a născocit o scuză oarecare și a-ntins-o.
— Numai după ce ai făcut comentariul ăla despre gâsca pe care o adusese.
— N-am spus decât că, auzind cât a dat el pe pasărea aia afurisita cineva și-ar fi închipuit că avea și cap.
— S-a simțit jignit, Lilah, spuse Elizabeth. Și nu-l condamn. A făcut un gest frumos aducând gâsca. Fusese excelent gătită de unul din bucătarii săi și…

— Doamnelor, le întrerupse Thad oftând, iar când ele făcură liniște, i se adresă lui Lilah: Suneem perfect conștienți de neînțelegerile dintre tine și Adam, dar mai cred că, în împrejurările actuale, părerile personale trebuie lăsate deoparte.
— Părerile mele personale. Ca medic terapeut, ar trebui să fiu veselă și drăguță cu ei, iar el poate să fie un bădăran cu mine și să nu pățească nimic.
— Poate. Lilah, dar e vorba de viața lui.
— Trăiește încă.
— După părerea lui, nu. Discutăm despre calitatea vieții acum. Știi foarte bine ce om ambițios și energic era Adam. Ca o avalanșă care stătea gata să pornească. Acționa cu forța unei nave cu aburi.
— Ar mai putea s-o facă, zise ea. Medicii au spus că-și va reveni și au garantat că paralizia nu va fi permanentă.
— Dar Adam nu e convins. Până când nu se va întâmpla acest lucru, nu are nici o importanță ce-i spun doctorii. Are nevoie să fie convins că această stare nu va fi permanentă. Cât mai curând.
— Cu cât stă mai multă vreme paralizat, cu atât sunt mai puține șanse de revenire, așa mi-a spus un medic.
— Așa e.
Elizabeth se ridică și se duse lângă sora ei. Strângându-i mâinile într-ale ei, îi spuse:
— Te rog, Lilah. Știu că-ți cer foarte mult. Dar cât de rău poate fi să lucrezi în Hawaii?
— Nu-i drept, Lizzie. Cine se poate opune unei oferte de lucru în Hawaii, cu atât mai mult unei rugăminți atât de-calde?
Elizabeth zâmbi, dar ochii îi rămaseră plini de îngrijorare.
— Te rog.
— Ar trebui să-mi iau un concediu pe o perioadă nelimitată.
Se agăța de orice amănunt acum și toți trei știau aceasta. Totuși, Lilah se simțea obligată să opună o cât de mică rezistență:
— Ar însemna să-mi părăsesc pacienții în timpul tratamentelor.
— Sunt o mulțime de medici care ți-ar putea ține locul.
— Atunci, luați-l pe unul din ei să-l trateze pe acest individ nemaipomenit.
— Niciunul nu-i atât de bun ca tine.
— Măgulire.
— Vei primi de trei ori mai mulți bani decât acum.
— Mituire.
— O să vii bronzată excelent.
— Constrângere.
După ce le aruncă o privire furioasă, începu să-și roadă interiorul obrazului gânditoare.
— Fiți sinceri. Câți medici au încercat să-l trateze pe Cavanaugh și au dat greș?
— Nu știu sigur…
— Trei.
Elizabeth, a cărei minciună străvezie fusese doborâtă chiar înainte să-și ia zborul, se întoarse furioasă spre soțul ei.
— N-are sens să mințim, spuse el ridicând din umeri. Oricum ar afla când ar ajunge acolo-
— Dar între noi ar fi Oceanul Pacific.
Lilah râse.
— Trei, nu? Dumnezeule, e chiar mai rău decât mi-am închipuit. Care au fost obiecțiile lui?
— Primul a fost un bărbat, îi spuse Thad. Adam zicea că mâinile lui păreau niște ciocane și că venea probabil, din tabăra lui Rocky Balboa.
— Ce tip drăguț, spuse Lilah bătând exagerat din gene. Continuă.
— Al doilea medic a fugit din camera lui plângând. Nu știm sigur ce-a putut să-i spună acesteia.
— O femeie? Tânără? Thad încuviință.
— Îmi închipui. Ați rămâne surprinși dacă ați ști ce propuneri obscene pot să le iasă din gură, zise ea. Și al treilea?
Thad se înfiora.
— Au încercat din nou cu un bărbat. Adam a zis că era. Ăăă…
— Homosexual, completă Lilah.
— Cam așa ceva, da.
— Individul e un caz clasic, vă spun eu, clasic, zise Lilah clătinând din cap, după care se ridică, își vârî mâinile în buzunarele blugilor și le întoarse spatele lui Thad și lui Elizabeth.

Se duse la fereastră și se uită prin jaluzelele deschise. Burnița pentru a treia zi consecutiv. Totul era de un cenușiu autumnal. Hawaii ar fi fost o schimbare plăcută de climă și de peisaj, bineînțeles.
Oare, se gândea, într-adevăr, să devină medicul fizioterapeut al lui Adam Cavanaugh, un om al cărui nume chiar îi provoca neplăcere?
Era, totuși, un pacient, victima unui accident, un om grav rănit care ar fi putut sau nu să mai meargă normal. Foarte multe depindeau de gravitatea accidentului. Foarte multe depindeau de fizioterapia de care avea să beneficieze, iar ea era bună în acel domeniu. Excepțional de bună. Se întoarse spre Elizabeth și Thad.
— Ați discutat despre asta cu personalul spitalului din Honolulu?
— Da. Și-au dat acordul.
— Voi avea controlul absolut asupra terapiei? N-o să fie nimeni care să-mi pună la îndoială metodele, nici o infirmieră cu ochi sclipitori îndrăgostită lulea de el care să-mi dea treaba peste cap, nimeni care să-și dea cu părerea și să mă contrazică?
— Ce-ai de gând să-i faci bietului om?
Lilah zâmbi când auzi tonul suspicios al lui Thad.
— Dacă medicii hotărăsc că va mai putea merge, mă va urî înainte să apuce să facă un pas. Va face gălăgie și va trece prin iad și eu la fel.
Elizabeth își acoperi burta cu mâinile, nervoasă.
— Doar, n-o să… vreau să spun că tu și Adam nu va simpatizați prea mult, dar n-o să…
— Să-i fac rău intenționat? întrebă Lilah furioasă. Ai încredere-n mine, Lizzie. N-oi avea eu prea multe scrupule, dar integritatea mea profesională e ireproșabilă.
— Bineînțeles. Iartă-mă, spuse Elizabeth frecându-și tâmplele de oboseală și de supărare. Știu că vei face tot ce-ți va sta în putință pentru Adam.
— Încă n-am spus că o voi face.
— O vei face?
— Cine mă plătește, el?
— De fapt, armata lui de subordonați se ocupă de tot ce ține de contabilitate, dar banii provin din contul lui personal, nu ai corporației.
— Foarte bine. Își poate permite să mă angajeze. O mie de dolari pe zi.

Văzându-le expresiile șocate, spuse repede:
— Să nu credeți cumva că n-o să muncesc pentru ei. O să muncesc dublu. O mie de dolari pe zi plus cheltuielile de drum și de trai în Hawaii.
— S-a făcut, spuse Elizabeth, știind că nu-i va fi greu să justifice acei bani personalului devotat al lui Adam.
— Și nu mă poate concedia. Nimeni nu mă poate concedia în afară de tine.
— În regulă. Accepți oficial?
Lilah își dădu ochii peste cap, zise ceva care o făcu pe Elizabeth să se felicite pentru că lăsase copiii acasă și apoi, spuse oftând:
— La naiba, da. Cum pot să refuz să-l am la mână pe marele Adam Cavanaugh?
— Trebuie să fie o greșeala. Cavanaugh. C-a-v-a-n-a-u-g-h. Numele mic este Adam.
— Cunosc foarte bine numele, spuse secretara înțelegătoare. Dar, așa cum v-am mai spus, domnul Cavanaugh a plecat din spital.
— Bine, dar este paraplegic. Să nu-mi spuneți ca a plecat pe propriile picioare.
— Nu pot să discut despre starea unui pacient.
— Atunci, chemați pe cineva care poate. Repede. Secretara se conformă, dar nu repede. Abia peste trei sferturi de oră medicul chemat veni la Lilah care aștepta ca un vulcan în miniatură, gata să erupă.
— Domnișoară Mason?
Lilah azvârli revista pe care aproape că o învățase pe de rost cât așteptase.
— Da. Dumneata cine ești?
— Bo Arno.
— Glumești.
— Mă tem că nu. Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați atât.
Deși el îi zâmbi, Lilah nu spuse nimic care să-l liniștească, iar zâmbetul lui se stinse.
— Vreți să mă urmați?
Încercă să-i ia valiza, dar ea nu-l lăsă. O luă, puse geanta pe umăr și urcă în lift, unde ramase nepoliticos de tăcută până ajunseră la al șaselea etaj. După ce luă loc pe un fotoliu în biroul lui, acceptă o băutură răcoritoare și îi mulțumi din cap secretarei care i-o aduse. După ce sorbi o dată, întrebă:
— Adam Cavanaugh e încă în acest spital?
— Nu, nu mai este.

Ea înjură printre dinți.
— În cazul ăsta, cineva trebuie să fi făcut o greșeală. Am fost angajată ca terapeut al său. Tocmai am ajuns aici după un drum foarte lung, în zadar, peste afurisitul de Ocean.
— N-am putut să vă prindem la timp și îmi cer scuze. Ieri dimineață, domnul Cavanaugh a cerut să i se dea drumul din spital și nu ne-am putut împotrivi, zise doctorul ridicându-și mâinile neputincios. S-a retras la locuința sa din Maui.
— În ce stare se afla când a plecat?
— Proastă. Este încă neputincios. L-am implorat să aștepte până vom ști mai mult, dar a zis că știe destul, că s-a resemnat să fie un paraplegic țintuit la pat tot restul vieții și a insistat să fie mutat acasă. Sincer să fiu, domnișoară Mason, mai mult mă îngrijorează starea lui psihică decât cea fizică. Aceasta din urmă cred că e temporară.
— Nervul nu a fost retezat?
— Nu. Afectat, foarte grav, dar cred că, după ce o să dispară umflătura și el va începe fizioterapia, își va recăpăta simțurile.
— Recăpătarea simțurilor e foarte departe de posiblitatea de a urca din nou pe munte. Probabil că asta gândește și Cavanaugh.
— Sunt sigur că aveți dreptate, spuse doctorul cu tristețe. Voia garanții absolute din partea noastră și de la specialiștii pe care i-a adus de pe continent, dar nimeni nu i-a putut da răspunsuri sigure. Este foarte greu de ghicit adesea cum se pot vindeca aceste leziuni ale șirei spinării și cât de capabil de mișcare va putea fi pacientul.
— Ei bine, indiferent dacă simte sau nu, mi-ar face mare plăcere să-i dau domnului Cavanaugh un șut în fund pentru că m-a făcut să-mi pierd timpul.

Doctorul își scarpină obrazul absent.
— Am vorbit cu sora dumneavoastră, cu doamna Randolph, cere a sugerat, și eu sunt de acord cu dânsa, să vă duceți după domnul Cavanaugh în Maui și să începeți terapia imediat.
— Ah, da, așa a spus? Ei bine, data viitoare când o să mai vorbiți cu sora mea, transmiteții un mesaj din partea mea…
Mesajul îl făcu pe doctorul Arno să roșească.
— Acum te rog să mă scuzi, Bo Arno, dar vreau să găsesc hotelul cu cel mai fierbinte duș și mai tare pat de pe insulă și să mă bag în ele. Nu neapărat în ordinea asta.
— Vă rog, domnișoară Mason, spuse el ridicându-se și implorând-o prin gesturi să ia loc din nou.
Lilah se așeză mai mult de oboseală decât din supunere.
— Dacă sunteți atât de bună pe cât se aude, acest pacient are mare nevoie de dumneavoastră.
— Și rechinii au nevoie de hrană. Asta nu înseamnă că o să mă ofer singură drept cină.
— N-o să fie chiar atât de rău.
Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare și el se uită în altă parte.
— Sunt de acord, spuse el mișcându-se stânjenit sub privirea ei albastră, domnul Cavanaugh e obișnuit să facă numai ceea ce vrea. Poate fi foarte dificil, dar sunt convins că vă veți descurca.
În timp ce spunea aceste cuvinte, se uita la pardesiul alb de piele decorat cu ținte argintii și franjuri lungi de cincisprezece centimetri. Era prea gros pentru clima aceea, dar ea nu apucase să și-l scoată și îi era mai ușor să-l poarte pe ea decât să-l care pe mână.
— Vă rog sa vă mai gândiți, Duceți-vă în Maui.
— Cunoști expresia „Nicț vorbă, José”?
Ascultă nerăbdătoare cuvintele doctorului Arno, care nu făcea decât să repete tot ce-i spuseseră Elizabeth și Thad, motivele pentru care ar fi trebuit să accepte tratarea lui Adam Cavanaugh.
— Bine, bine! exclamă ea atât de brusc, încât îl făcu pe doctor să tresară. În clipa asta mi-aș vinde sufletul pentru o baie, încotro e Maui și cum ajung acolo?

Fără să țină cont de cheltuieli, înșiră toate lucrurile pe care dorea să le ia cu ea. În timp ce doctorul se îngrijea de acestea și aranja ca un avion particular să o transporte pe cealaltă insulă, Lilah opri un taxi la ieșirea din spital și porni să facă niște cumpărături în grabă. Folosi contul care îi fusese oferit pentru a-și cumpăra haine mai potrivite climei.
Când coborî din avionul particular pe insula Maui, silueta ei subțire era învăluită într-un sarong viu colorat și, în loc de cizme, purta o pereche de sandale. Folosind o pălărie de pai cu boruri largi pentru a-i umbri ochii, se uită după mașina închiriată care i se promisese.
Odată aflată la volan, cu harta în mână, porni imediat spre cuibul tropical al lui Adam Cavanaugh. Autostrada se îngustă în curând și, în cele din urmă, se transformă într-un drum prăfuit și accidentat pe care îl înjură cu fiecare hurducătură. Urcă pe un munte atât de plin de verdeață, încât nu putu să nu fie impresionată văzând o vegetație atât de bogată.

descărcați cartea de aici:.........adăugat link nou