Camatarul Gobseck (Gobseck, 1830)

Într-o noapte din iarna anului 1829-30, pe la ora unu, în salonul vicontesei de Grandlieu se mai aflau două persoane, care nu făceau parte din familia ei. Un tânăr chipeș, auzind bătaia pendulei ieși. Când uruitul trăsurii răsună în curte, vicontesa, văzându-l numai pe fratele ei care termina partida de pichet începută cu un prieten, se îndreptă spre fiica sa; aceasta, stând în picioare în fața căminului din salon, părea că cercetează o vizieră străvezie și asculta uruitul trăsurii într-un fel care îndreptățea temerile mamei sale.

— Camelio, dacă te vei purta și de acum încolo cu tânărul conte de Restaud ca în astă-seară, mă vei sili să nu-l mai primesc. Ascultă-mă, copila mea, dacă ai încredere în dragostea ce ți-o port, lasă-mă să te călăuzesc în viață. La șaptesprezece ani nu poți judeca nici viitorul, nici trecutul, nici anumite principii sociale. Vreau să-ți spun un singur lucru. Mama domnului de Restaud e o femeie de familie proastă, în stare să înghită milioane, o fostă domnișoară Goriot1, despre care s-au spus multe pe vremuri. S-a purtat așa de urât cu tatăl ei, încât nu merită, fără îndoială, să aibă un fiu atât de bun. Tânărul conte o adoră și o ajută cu un devotament demn de cele mai mari laude, are o grijă deosebită de fratele și de sora lui. Dar, oricât de minunată i-ar fi purtarea, adăugă contesa cu subînțeles, atâta timp cât îi va trăi mama, nici o familie nu va cuteza să încredințeze tânărului Restaud viitorul și averea unei fete.

— Am auzit câteva cuvinte care mă îndeamnă să intervin în discuția dintre dumneavoastră și domnișoara de Grandlieu, exclamă prietenul familiei. Am câștigat, domnule conte, adăugă el, adresându-se partenerului său. Vă părăsesc pentru a veni în ajutorul nepoatei dumneavoastră.

— Iată ce înseamnă să ai urechi de avocat, rosti vicontesa. Dragul meu Derville, cum de ai putut auzi ce-i șopteam Cameliei?

— V-am înțeles privirile, răspunse Derville, așezându-se într-un jilț din colțul căminului.

Unchiul se apropie de nepoată, iar doamna de Grandlieu se așeză pe un taburet, între fiica ei și Derville.

— A sosit momentul să vă povestesc o întâmplare care vă va face să vă schimbați părerea despre situația contelui Ernest de Restaud.

— O întâmplare? Strigă Camelia. Povestiți-ne-o cât mai repede, vă rog.

Derville aruncă doamnei de Grandlieu o privire care o făcu să înțeleagă că ceea ce-i va spune el o va interesa. Vicontesa de Grandlieu era, prin averea și vechimea numelui ei, una dintre cele mai cu vază femei din cartierul Saint-Germain2; și, deși părea nefiresc ca un avocat parizian să-i vorbească pe un ton atât de familiar și să aibă în casa ei o purtare atât de nestingherită, acest fenomen poate fi ușor explicat. Doamna de Grandlieu, care se întorsese în Franța împreună cu familia regală, se stabilise la Paris, unde trăise la început numai din ajutoarele acordate de Ludovic al XVIII-lea din fondurile Listei Civile – ceea ce era o situație de nesuportat. Avocatul avusese prilejul să descopere unele vicii de formă în vânzarea casei Grandlieu, efectuată pe vremuri de către Republică, și ceruse ca această casă să fie restituită vicontesei.

A deschis procesul, după o convenție prealabilă, și l-a câștigat. Încurajat de acest succes, a folosit cu atâta iscusință procedura împotriva nu știu cărui așezământ religios, încât a obținut restituirea pădurii ce-i aparținuse lui de Grandlieu. Apoi a mai recuperat câteva acțiuni ale canalului Orléans și câteva imobile destul de importante, cu care împăratul înzestrase o serie de așezăminte publice. Refăcută astfel, datorită iscusinței tânărului avocat, averea doamnei de Grandlieu s-a ridicat la un venit de aproape șaizeci de mii de franci, în perioada legii asupra îndemnizațiilor, care i-a adus sume enorme. Foarte cinstit, priceput, modest și sociabil, acest avocat devenise prietenul familiei. Cu toate că serviciile făcute doamnei de Grandlieu i-ar fi putut asigura prețuirea și clientela celor mai distinse case din cartierul Saint-Germain, el nu profita de pe urma acestei situații, așa cum ar fi profitat un om ambițios. Dimpotrivă, respingea propunerile vicontesei, care ar fi vrut să-l vadă renunțând la avocatură și să-l lanseze în magistratură, carieră în care, datorită relațiilor ei, ar fi avansat foarte repede.

Cu excepția casei Grandlieu, unde își petrecea uneori serile, avocatul nu ieșea în societate decât în interes de afaceri. Era nespus de fericit că putuse să-și pună în lumină calitățile, datorită devotamentului său față de doamna de Grandlieu, căci, altfel, ar fi riscat să-și ducă de râpă biroul. Derville nu era făcut să fie avocat.

De când contele Ernest de Restaud începuse să vină în casa vicontesei și Derville descoperise simpatia Cameliei pentru acest tânăr, el o vizita pe doamna de Grandlieu tot așa de des cum ar fi vizitat-o un filfizon din Chaussée d'Antin3, proaspăt primit în cercurile nobilului cartier. Cu câteva zile mai înainte, la un bal, aflându-se alături de Camelia, îi spusese arătând pe tânărul conte:

— Păcat că băiatul ăsta nu are vreo două-trei milioane, nu-i așa?

— Nu văd în asta nici o nenorocire, îi răspunse ea. Domnul Restaud are multe calități, este cult și bine văzut de ministrul pe lângă care lucrează. Nu mă îndoiesc că va ajunge un om cu vază. Băiatul ăsta va găsi bani cât îi va pofti inima, în ziua în care va ajunge la putere.

— Desigur, dar dacă ar fi bogat de pe acum?

— Dacă ar fi bogat, spusese Camelia roșind, toate fetele care se găsesc aci s-ar întrece să-l cucerească, și arătase spre perechile ce dansau un cadril.

— Și atunci domnișoara de Grandlieu n-ar mai fi singura către care și-ar îndrepta el privirile. Iată de ce ați roșit! Vă place, nu-i așa? Haide, mărturisiți!

Camelia se ridicase brusc.

„Îl iubește”, gândise Derville.