Capesius Farmacistul de la Auschwitz

CUPRINS:

I. Martorii oculari…5

II. Farmacia de la Auschwitz…92

III. Despre nebunia corpului etnic și limba germană ca leac…217

IV. A fost numai dragoste pentru ordine și conștiință a datoriei…248

V. Dragostea în lagărul morții…274

VI. O, Doamne, știință!… 289

VII Musulmanii, morții vii de la Auschwitz… 313

VIII. Revolta comandoului special…338

IX. Sfârșitul…362

Literatura utilizată și citată. Materialele…381

Protagoniștii…388

Corespondențele gradelor militare între Waffen-SS și armata română…401

I.

MARTORII OCULARI.

Ne mână spre dușuri. Văd vâlvătăile ridicându-se dintr-un șanț lung, aud țipete, plânset de copii, lătrat de câini, focuri de armă. Flăcările înalte acoperă umbrele care țopăie. Fumul, funinginea și mirosul de păr și carne arsă umplu aerul. „Nu pot să cred”, strigă vecinul meu. Copii, femei și bolnavi sunt împinși de vii în flăcări de ciobăneștii germani. Ne izbește o dogoare cumplită. Apoi se aud împușcături. Un bătrân într-un scaun cu rotile se rostogolește în flăcări; se aude un țipăt strident. Nou-născuții, ca niște corole albe de flori, zboară direct în foc… Un băiat fuge să scape cu viață, câinii ciobănești îl hăituiesc, e împins în flăcări. În urma lui rămâne doar un strigăt. O femeie cu pieptul dezgolit își alăptează copilul. Cade în jar împreună cu pruncul. O gură de lapte de mamă pentru veșnicie.

Adam a văzut, Adam știe, el știe ceva ce noi nu știm și nu vom ști niciodată.

Dar el a supraviețuit.

Deci nici el nu știe ceea ce morții știu.

Și, ca supraviețuitor, se simte vinovat.

Scrisul l-a ajutat să supraviețuiască. A scris „acolo”, a scris în germană.

Adam: Eu sunt german, abia ei m-au făcut evreu. Germana e limba mea maternă. Când nu mai puteam, când devenise atât de insuportabil, încât aș fi preferat să mă arunc și eu în foc cu tovarășii mei de suferință, în groapa cu oameni arzând, atunci mă întorceam către EA, către limba mamei, de parcă numai ea ar fi putut să mă vindece, ea singură. Uite, citește, nu pot să uit. Și îmi întinse una dintre foile lui acoperite cu un scris minuscul.

Dar viața merge înainte, spune el. Și privește fix într-un punct. Când intră în cameră, nu-l simți decât pe el, prezența lui umple spațiul, casa întreagă. Toți amuțesc, nu mai scot o vorbă când intră el în cameră.

E vorba despre Adam, care a fost ACOLO, a aparținut „comandoului special” al crematoriilor, e vorba despre un om care poartă în sine ceea ce noi nu putem înțelege. Adam trăiește, există CU ADEVĂRAT, l-am privit în ochi, l-am atins, am avut ocazia să iau masa, să vorbesc și să mă plimb cu el, am asistat la tăcerile lui și la momentele de absență, când cădea dintr-odată pe gânduri și mintea îi zbura în altă parte… Absența, ca un fel de moarte, dar totuși în viață… Gropile acelea… Atunci. Atunci? Este acum, nu va trece niciodată…

Adam: Brusc – nu mai trecusem niciodată prin așa ceva, cum să mă exprim?

— Eul meu conștient s-a înstrăinat și a trecut de partea „cealaltă”; m-a cuprins o milă ciudată față de SS-istul care-și îndeplinea misiunea criminală la câțiva pași de mine, pe o căldură insuportabilă… Ne-am privit în tăcere: asta, ASTA nu se poate, e nepermis. Ba da. E purul adevăr!

Așa a scris Adam, ultimul evreu din Sighișoara. Îl vizitasem acasă, iar acum, după ce am plecat din nou, am avut impresia că ne-am despărțit pentru totdeauna, căci el e bătrân și bolnav. Totuși, încă mai pot vorbi cu el la telefon, de două ori pe săptămână, mai sunt și multe scrisori, precum și jurnalul său, acele „suluri” mici, pe care mi le-a dat, bineînțeles că doar în copie. Adam încă poate fi contactat, deși capul lui a ajuns să semene cu un craniu, cu ochii negri afundați în orbite. Inima îi e bolnavă, oasele zdrobite nu s-au vindecat cum trebuie, a rămas cu dureri de oase de la iernile înghețate din lagăr – cu temperaturi de până la minus 37 de grade Celsius – îl chinuie reumatismul și pneumo-toraxul, mai are un singur plămân, celălalt e distrus de tuberculoză, dar trăiește, nu e mort ca toți prietenii lui, ca soția și copiii, ca părinții săi. Adam trăiește ACUM…

Spune că-și îmbrățișează zilnic soția moartă. Și că ceva nedefinit pătrunde peste tot, în pământ sau în podea, în flori, iarbă, copaci; lumina se face mai cenușie, e frica asta adânc înrădăcinată care golește totul pe dinăuntru, teama asta.

Adam: Sunt animalele negre din mine, râsul lor violent, răutăcios, atunci când eu tac. Animale întunecate în coastele mele. Pândesc acolo, cu aripile strânse amenințător, sau se ghemuiesc în cavitățile organelor mele, unde eu nu mai îndrăznesc să mă ascund. În întunericul măruntaielor s-a insinuat ceva lugubru, îmi caut înnebunit cavitățile, scos din minți de frică. Iar dacă iau pastile tari, ele se așază pentru scurt timp în carnea mea slăbită și visează coșmarul meu, până tresar hăituit în alt vis… Și totul se destramă deodată, brațele se înnegresc, soția mea, care ACOLO a devenit cenușă, se dizolvă în ceva cenușiu, camera, pereții se fărâmițează, dar nu într-o lumină strălucitoare, ci într-un neant gri, o dimineață tulbure ca cenușa, totul devine cenușă, cenușă… Lumea nu-i decât o crăpătură… Și apoi trezirea, ca în fiecare dimineață, la patru, un fluierat strident și ordinul: Scularea! Îmbrăcarea! Scularea, câinilor! Sunt din nou în lagăr, ca întotdeauna! Și știu că orice altceva n-a fost decât un vis, un fel de vacanță.

Contează numai oamenii pe care-i cunoaștem sau pe care i-am cunoscut, viii și morții. Iar noi pentru morți vorbim. Pentru ei trăim. Poate că ei au deschis o poartă spre acel ținut a cărui uitare a făcut atrocitățile astea posibile! Ei sunt unica realitate care ne-a mai rămas. Sunt cei care știu, care au trecut prin asta. Orice altceva e ca și dispărut pentru mine.

Întâmplările din viața lui Adam nu pot fi povestite: Tuturor li se întâmplă așa, spune Adam, noi, care am trăit asta… Venim din altă lume… O prăpastie ne desparte de voi, un vid al ororii, care are de-a face cu viața, pur și simplu, și mai puțin cu abisul dintre călăi și victime; doar dacă nu cumva toți cei care nu știu sau care gândesc în continuare ca mai înainte fac parte dintre călăi! Fiindcă de când s-a întâmplat asta, totul s-a schimbat pe lume!

Și Adam citează o poezie a conaționalului său din Cernăuți, Paul Celan, vorbind încet, ca pentru sine, foarte încet, căci acum par a vorbi morții, victimele, cei uciși care parcă vor să treacă granița spre noi, cei vii, ca și cum ar dori să ne insufle speranță, să ne consoleze că de atunci totul este altfel, că vechea moarte nu mai există, moartea de care nu mai trebuie să ne temem, pentru că ei au fost acolo, încet, plin de speranță, abia perceptibil: Dacă moartea a milioane de victime trebuie să aibă un sens, atunci trebuie să dăm o șansă speranței absurde că va fi avut loc o deschidere a graniței dintre viață și moarte: „Măcinați în morile morții făina albă a/făgăduinței, /o așezați înaintea fraților și a surorilor noastre -/noi limpezim părul alb al timpului…”. Să vină ce n-a mai fost niciodată! /să vină un om din mormânt.” în sulurile minuscule de hârtie ce seamănă cu niște mini-papirusuri și unde Adam a scris în germană se află și acest pasaj, pe care el însuși l-a uitat, a trebuit să-l uite ca să poată trăi mai departe. A scos la iveală aceste suluri de parcă ele ar fi fost martorii, nu el, și de parcă abia cu ele ar începe acea… Da. Acea. Le-a luat cu mâna tremurândă din sertarul vechi și stricat, șovăitor, de parcă ar fi fost ceva ce nu-și are locul în lumea obișnuită, ceva imperceptibil și invizibil, de parcă ar fi fost copii ale sulurilor arse ale Torei, așa le-a atins… Sulurile mici de hârtie îngălbenită… Se aflau în palma lui… Și deodată el s-a aplecat asupra lor și le-a mirosit… Apoi mi le-a întins și mie… ca și când ar fi vrut să-mi comunice ceva ce nu poate fi comunicat altfel… Nu, nu miroseau a hârtie veche… În ele mai persista încă mirosul de fum, cenușă și piele arsă…

Îl aud pe Adam vorbind, îi aud vocea la telefon, în convorbiri de ore întregi… Îi aud vocea înregistrată pe bandă de magnetofon. Și îi aud vocea „reală”, vie, vorbind ușor pe nas și tărăgănat, pe îndelete. Și mereu vorbește în germană, pronunță cuvinte, fraze germane. O dată l-am întrebat cum de mai suportă limba germană după „tot ce s-a întâmplat”. Atunci a devenit foarte vehement, a strigat: Abia indivizii ăștia din SS au vrut să mă facă evreu, până atunci nici nu știam că sunt evreu, doar eram german, cu limba asta pe care o îngânam încă din fragedă pruncie. Ea mă consola. Ea plângea în mine, limba mea. O auzeam limpede plângând atunci când le auzeam pe brutele astea, care veneau, ce-i drept, din Germania, dar vorbeau o germană incorectă, se numeau „nemți”, dar adesea nu erau în stare să zbiere decât fraze „greșite” în germană, niște analfabeți care lătrau în germană.