Capodopera necunoscută

I.

GILLETTE.

Într-o dimineață friguroasă de decembrie, spre sfârșitul anului 1612, un tânăr îmbrăcat în haine ponosite se plimba prin fața porții unei case din strada Les Grands-Augustin, din Paris. După ce umblă destul de mult timp pe această stradă, nehotărât ca un îndrăgostit care nu cutează să intre la prima sa iubită, oricât de ușurică ar fi ea, trecu, în sfârșit, pragul acelei uși și întrebă dacă maestrul François Porbus2 era acasă. La răspunsul afirmativ al unei bătrâne care mătura o încăpere de jos, tânărul urcă încet scara, oprindu-se la fiecare treaptă ca un proaspăt curtean îngrijorat de primirea pe care avea să i-o facă regele. Când ajunse sus, rămase o clipă pe palier, șovăind să ridice ciocănelul grotesc care împodobea ușa atelierului unde lucra, fără îndoială, pictorul lui Henric al IV-lea, părăsit de Marie de Medicis3 pentru Rubens. Tânărul era cuprins de acel sentiment adânc care a făcut desigur să vibreze inima marilor artiști când, în culmea tinereții și a dragostei lor pentru artă, au întâlnit un om de geniu sau vreo capodoperă. Există în toate sentimentele omenești o floare timpurie, născută dintr-un nobil entuziasm oare scade mereu, până când fericirea ajunge o amintire, și faima o minciună. Dintre aceste emoții nestatornice, niciuna nu seamănă mai bine cu dragostea, ca pasiunea tinerească a unui artist care începe fermecătorul supliciu al destinului său glorios și nefericit, pasiune plină de îndrăzneală și de timiditate, de credințe nelămurite și de nelipsite descurajări. Adolescentului înzestrat, ușurel la pungă, care n-a vibrat cu putere înfățișându-se înaintea unui mare artist, îi va lipsi întotdeauna o coardă a inimii, o nu știu ce anume trăsătură de penel, emotivitatea artistică în operă, o anumită expresie poetică. Când unii lăudăroși, plini de ei înșiși, se încred prea curând în viitorul lor, ei trec drept oameni deștepți doar în ochii proștilor. În această privință, tânărul necunoscut părea să aibă mari merite, dacă trebuie să judecăm talentul după acea timiditate a începătorilor, după acea sfiiciune de nedefinit pe care oamenii sortiți gloriei știu să o piardă practicându-și arta, întocmai cum femeile frumoase o pierd pe a lor în manevrele cochetăriei. Obișnuința de a triumfa micșorează neîncrederea în sine, și sfiiciunea nu-i, poate, altceva decât neîncredere.

Copleșit de mizerie și uimit în acel moment de îndrăzneala sa, sărmanul neofit nici n-ar fi pătruns la pictorul căruia îi datorăm minunatul portretai lui Henric al IV-lea, fără ajutorul neașteptat trimis de întâmplare. Tocmai atunci un bătrân urca scara. Tânărul nostru ghici, după ciudățenia costumului, după bogăția plastronului de dantelă, după siguranța suverană a mersului, că acest personaj era sau protectorul, sau prietenul pictorului; se dădu la o parte ca să-i facă loc și îl cercetă plin de curiozitate, sperând să descopere în el firea bună a unui artist, sau caracterul prevenitor al oamenilor îndrăgostiți de artele frumoase, dar zări pe acea față ceva diabolic și mai ales un nu știu ce care ispitește pe artiști. Închipuiți-vă o frunte pleșuvă, bombată, proeminentă, care adumbrea un nas mic și turtit, răsfrânt la vârf întocmai ca al lui Rabelais sau al lui Socrate, o gură surâzătoare și încrețită, o bărbie mică, ridicată cu semeție și împodobită cu o barba căruntă și ascuțită, niște ochi verzi ca marea, șterși de bătrânețe, dar care, prin contrastul cu albul de sidef în care înota pupila, aruncau, desigur, uneori, în culmea furiei sau a entuziasmului, priviri magnetice. De altfel, fața îi era deosebit de ofilită din pricina ravagiilor vârstei, dar mai ales a acelor gânduri care sapă deopotrivă sufletul și trupul.

Ochii erau lipsiți de gene și de-abia se mai zăreau deasupra arcadei boltite câteva urme de sprâncene. Așezați acest cap pe un trup subțire și plăpând, înconjurați-l cu o dantelă de un alb strălucitor, găurită ca o strecurătoare, aruncați peste jiletca neagră a bătrânului un lanț greu de aur și veți avea imaginea nedesăvârșită a acestui personaj pe care lumina slabă a scării îl scaldă sub o culoare fantastică. Ai fi spus o pânză de Rembrandt, mergând fără zgomot și fără ramă, în acea ambianță întunecată, proprie marelui pictor. Bătrânul aruncă spre tânăr o privire pătrunzătoare, bătu de trei ori în ușă și spuse unui bărbat bolnăvicios, cam de vreo patruzeci de ani, care veni să-i deschidă:

— Bună ziua, maestre.

Porbus se înclină respectuos, îl lăsă și pe tânăr să intre, crezând că-l însoțește pe bătrân, și nu se mai sinchisi de el, mai ales că neofitul rămase cuprins de vraja pe care o simt desigur pictorii înnăscuți când văd pentru prima oară un atelier unde se dezvăluie câteva din meșteșugurile artei. Atelierul pictorului Porbus primea lumină printr-un geamlâc fixat în tavan. Strălucirea zilei, adunată pe o pânză întinsă pe șevalet și pe care se vedeau doar trei-patru linii albe, nu ajungea până la adâncimile întunecoase din ungherele vastei încăperi; dar câteva sclipiri aprindeau, în această umbră roșcată, fluturași argintii pe pântecul unei platoșe de cavaler agățată pe perete, brăzdau cu o linie de lumină cornișa sculptată și lucioasă a unui străvechi bufet încărcat cu vase ciudate sau împestrițau cu puncte scânteietoare urzeala grăunțoasă a unor vechi draperii de mătase țesute cu aur, aruncate acolo în falduri mari, ca model. Frânturi de ghips, fragmente și torsuri de divinități antice, lustruite drăgăstos de sărutul veacurilor, erau presărate pe măsuțe și console.