Capul lui Decebal

I

Pe o rădăcină de zid stă încovoiat, cu barba pe ge­nunchi, un oștean înfășurat în mantia aruncată pe umeri. La cîțiva pași alți doi luptători cu lănci în mîna dreaptă, cu scuturi în cealaltă mînă. De-abia se țin pe picioare. Deși sînt vlăguiți, simt nevoia să vorbească. De teamă. De urît. Se agață de vorbe, se sprijină și se reazemă în ele.

Dar proptelele acestea încropite din cuvinte sînt atît de fragile și atît de iluzorii, încît se topesc și se risipesc, uneori chiar mai înainte de a le fi rostit gîndul pînă la ca­păt. Atunci te trezești dezechilibrat, te înclini într-o parte sau în cealaltă, gata să aluneci, să te răstorni. Cîte o dată chiar ajungi pe jos, în coate, în genunchi, pe o rînă. Și atunci iar cauți o cîrjă de vorbe în care să te ridici, de care să te agăți.

— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ajungă pînă la El.

Era ceva de mult știut, chiar de asta este pus ostașul de pază ca să nu lase pe nimeni nici măcar să se apropie. Dar soldatului i se repetă mereu și mereu, așa făcuse și centurionul aseară și ei îi luaseră vorbele din gură: „Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să se apropie, răspundem cu viața”. Nu se apropia nimeni, nu se întîmpla nimic. Știau prea bine ce au de făcut, dar trebuie să spui ceva, mereu să spui cîte ceva, altfel cum te-ai mai putea ține pe pi­cioare cînd îți cad grele pleoapele și îți simți pînă și oasele moi? Ce altceva ți-ar putea veni în minte, dintre toate vorbele pe care le știi, cînd faci de strajă la miezul nopții și ce altceva te-ar putea ține mai bine treaz decît gîndul că nu trebuie să lași pe nimeni să se apropie de omul pe care îl ai în pază?

— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni...

Și al doilea soldat nu-și mai duse gîndul pînă la capăt, dar o luă de la început: „să nu lăsăm, să nu lăsam”. To­tuși, simțea că se clatină, pe toți zeii, trebuie să te reazimi de ceva, să te sprijini în ceva. Cît de amăgitor este toiagul pe care ți-l faci din cuvinte, parcă ar fi, parcă n-ar fi...

Mereu și mereu aceleași vorbe: de unde să iei altele? De la o vreme ele nu mai spun nimic, nu mai au nici un înțeles, se rostesc de la sine și tot așa se destramă. Cînd părea că nu mai este nimic de făcut unul dintre soldați, putu în sfîrșit, să articuleze altceva:

— Singur...

Celălalt ostaș ar fi vrut să întrebe despre cine sau despre ce este vorba. Dar se simțea atît de vlăguit că nici nu mai încercă să-și deslipească vorbele una de alta. Pînă la urmă chiar uită să mai pună întrebarea. Poate că și tovarășul său, dacă nu s-ar fi înclinat într-o parte, ar fi gata să cadă, așa că tot zise:

— Soldații care au rămas vii...

Era într-adevăr ceva nou, care îi făcu pe amîndoi să se scuture ca de frig.

— Soldații care au rămas vii se îngrămădesc unii în alții, ca să nu se simtă singuri.

— Cînd nu sînt puși să stea de veghe...

— Noi doi sîntem cei mai destoinici. Cei mai curajoși. Cei mai de încredere.

— Și ne-au pus de pază să nu lăsăm pe nimeni..:

— Tocmai de aceea ne-au pus chiar pe noi...

Nu mai trecu mult și se treziră rezemați unul de altul, cap în cap, ca doi berbeci vlăguiți.

Vînturătoarea de vorbe se porni din nou, veche și neunsă.

— Cei mai destoinici și mai de încredere...”

— Să nu ajungă nimeni pînă la el...

Și iar prinse unul din ei un crîmpei de idee:

— Soldații morți nu au nevoie să se îngrămădească. Ei sînt de mult prăvăliți unii peste alții.

Se legănau împreună, rezemați unul de altul, spate în spate.

— Morții cu morții, viii cu viii, își făcu așa, deodată, curaj, unul dintre ei.

— Morții cu viii, viii cu morții, pe legea mea, totul nu edecît harababură pe aici.

Morții cu morții viii cu viii, ar fi trebuit să se des­prindă viii de morți.

Dar sînt atîția morți că nu ai cum să te scapi de eiși cei vii sînt atît de vlăguiți, că trebuie să închidă și eipuțin ochii în noaptea asta.

— În afară de noi, care trebuie să-l veghem, să nu ajungă nimeni pînă la El.

— Dar de ce nu pune și El capul jos, că om e șiEl, de n-o fi zeu. N-a închis ochii de atîtea nopți...

— Treaba lui. De aia este El ce este, să nu dea seamă nimănui de ce face.

— Decît senatului din Roma...

— Hei, senatul... Iar Roma e atît de departe... Și în nici un caz nu ar interesa-o de ce stă treaz. Poate că Roma chiar crede că El nu doarme niciodată. Pe vremea lui Augustus scriau toți poeții că principele stă, veșnic treaz pentru fericirea Cetății Eterne.

— Tu ești un om citit... Eu nu mi-am stricat niciodată ochii cu așa ceva.

— Un motiv în plus ca să-i ții deschiși, de ce îți cad pleoapele peste ei?

— A fost doar așa, un moment de slăbiciune.

— Să nu se mai repete, prietene. Nu știu dacă viața lui depinde de acest lucru. Dar viața noastră, în mod sigur... Dacă ne găsește cineva adormiți, ne vom odihni într-una din grămezile acelea de morți.

Se înfiorară amîndoi. Și se treziră de-a binelea. Erau atît de trezi că simțeau cenușa cum îi înglodește sub pleoape. Și fumul care îi făcea să lăcrimeze.

Se pomeniră că tac din nou. Că au terminat toate vor­bele. Că nu mai au ce să spună. Că nu mai au de ce să se agațe, de ce să se rezeme.

Dar nu se poate să stai treaz, să te ții în viață fără să te sprijini pe ceva. Și ei nu aveau la îndemînă decît niște sărmane cuvinte.

— Să nu ajungă nimeni pînă la el...

— Cu prețul vieții noastre...

Parcă mai auzise, într-adevăr, cuvintele acestea, dar cine știe unde, cine știe cînd?

— Nenorocită victorie...

— Tu ai spus asta?

— Credeam că ai spus-o tu.

— Am auzit foarte bine: „nenorocită victorie”.

— Putea s-o spună oricare dintre noi. Nici nu s-ar fi putut închipui una mai nenorocită.

— Să cucerești o cetate în care nu poți să pui foc la nici o casă pentru că totul se afla în flăcări la sosirea ta.

— În care să nu găsești nici un om viu.

— Numai soldați plini de răni care și-au dat viața cu arma în mînă.

— Nici podoabe, nici vin, nici femei.

— Nici măcar o picătură de apă.

— Am alergat și eu cu buzele uscate spre cazanul acela mare din mijlocul cetății. Era gol.

— Poate că a fost plin cu otravă din care ei au băut ca să nu cadă vii în mîinile noastre.

— Sau poate a fost cu apă și apa s-a terminat...

— Bine că, deocamdată, noi sîntem vii și nevătămați.

După toate vorbele acestea parcă se mai scuturaseră de amorțeală. Erau foarte hotărîți să vegheze ca să nu se apropie nimeni de omul pe care îl aveau în pază. Și erau chiar convinși că nimeni nu poate să ajungă pînă la El.

Dar nu văzu nici unul cum se crapă pămîntul ca să facă loc la lumina lunii unui bărbat tînăr călare pe un cal cu corn în frunte.

*

— „Nenorocită victorie”, rosti cu voce tare omul acela care sta ghemuit pe o rădăcină de zid a cetății ruinate.

Dar de fapt cum își închipuise el ceasul acesta ca bucu­rie a celui care a învins? Își dădu seama că nu și-l în­chipuise în nici un fel. Adică nu se gîndise deloc la plă­cerea din momentul acela. Gîndul lui era cum să facă să învingă. Cum să conducă lupta. Cum să cucerească țara. Și, bineînțeles, cetatea aceasta, care era inima ei. Știuse că n-are să dea voie soldaților să jefuiască. Să dea foc la case. să siluiască femei. Iar pe rege îl voia viu.

Dar cînd au căzut ultimele ziduri, nu a găsit decît cetatea moartă.

Se bătuseră pînă la ultima clipă. Și păreau fără de număr.

Știa că nu a învins definitiv. Și aceasta nu pentru că mai era un colț de țară de cucerit, nu pentru că niște grupuri răzlețe de daci se mai băteau cu înverșunare, mai ales prin munți. Victoria va fi de partea lui și nimeni nu i-o mai poate lua din mînă. Era mai sigur decît oricînd de aceasta. Dar totodată simte teama că acest popor nu va putea fi învins pe deplin. În ce stă tăria lui, cînd nu mai are oaste și arme, cetăți și rege, libertatea și neatîrnarea?

Se înghesuie atîtea și atîtea întrebări care s-au îngră­mădit de-a lungul secolelor și au rămas fără răspuns: De ce imperiul roman și-a întins hotarele pînă pe țărmul oceanului cel fără de sfîrșit și pînă dincolo de Rin și pînă în încețoșatele insule britanice și pînă pe celălalt mal al mării de la Cartagina în Egipt și pînă în înfierbîntatele deșerturi asiatice — lăsînd în ființă Dacia aceasta care este atît de aproape și despre care se spune că este atît de bogată în grîne, în vite, în aur și argint? De ce Cezar, cel mai mare general pe care l-au avut romanii, s-a pornit să cucerească mai întîi Galia? De ce ambițiosul Octavian nu a îndrăznit să treacă Danubiul, ba chiar pusese la cale o înrudire cu unul din regii dacilor, căruia să i-o dea, nici mai mult nici mai puțin, pe sora sa în căsătorie, iar el să aducă la Roma, ca mamă a copiilor săi, pe fiica acestuia, un lucru cu adevărat nemaipomenit? Stă scris că gene­ralul roman Marcus Licinius Crassus a cucerit regatele regilor daci Dapyx și Zyraxes. Stă scris că împăratul Domițian i-a învins pe daci în mai multe bătălii și le-a cu­cerit țara. Dar de ce și-a întors legiunile și l-a recunoscut pe Decebal ca rege al dacilor, punînd chiar cu mîna lui coroana pe capul solului acestuia, fratele său Diegis? Ce fel de cuceritor este împăratul dacă se obligă să plătească regelui „învins” mari sume de bani anual, să-i trimită arme și mașini de război, meșteri și ingineri ca să-și în­tărească cetățile și să construiască altele noi?Sînt multe seminții în lumea aceasta care se ridică de pe vetrele lor să dea năvală peste popoarele așezate. Sînt multe seminții care știu să se bată, să dea foc, să alunge, să jefuiască, să cotropească pămînt, dar nici unii nu știu să pună stăpînire pe ce au cucerit, cum fac romanii. Cînd pun ei piciorul pe un pămînt nou, acolo rămîn. Coloni­zează, construiesc castre și drumuri, valuri de pămînt și cetăți, teatre, temple și terme, prind rădăcini. Tot im­periul roman a fost cucerit cu sabia și construit cu dalta și cu mistria. Soldatul roman este și zidar, comandantul fiind și arhitect. Asta o știe bine Ulpiu Traian, o viață întreagă și-a petrecut-o printre ostași.

Și tocmai de aceea nu poate să înțeleagă de ce oștile romane, care au pătruns în Dacia și au cîștigat bătălie după bătălie, s-au întors victorioase, ba chiar au fost pri­mite cu triumf la Roma, dar Dacia a rămas, de fapt, necu­cerită și neînvinsă?

Așezat pe un colț de zid care a mai rămas din Cetatea Sarmizegetusei, Ulpiu Traian vrea să afle în noaptea aceasta ce se ascunde dincolo de ce este scris, de ce se cunoaște, de ce a vrut cineva să se știe, de ce a avut interes sau nu a avut interes să ajungă la urechile oamenilor. Se spun atîtea lucruri care se bat cap în cap. Chiar mar­torii întîmplărilor, chiar cei care le-au făcut, nu le po­vestesc cu toții la fel. Ba se întîmplă ca același om să infirme ceea ce a spus chiar el mai înainte. Iar împăratul, în acest moment al clarificărilor, vrea să meargă pînă la rădăcina adevărului, dezgolind faptele de tot ce s-a aș­ternut peste ele. Ca să știe ce are de făcut mîine și în zilele următoare.

*

Stă scris că tînărul și ambițiosul rege Alexandru Macedon, în primul său an de domnie, cel mai înflăcărat și cel mai nerăbdător de mărire dintre toți, a trecut Istrul, i-a pus pe fugă pe geți, a dărîmat din temelii o cetate, a încărcat prada și a făcut cale întoarsă. Nu trebuie să fii neapărat Alexandru cel Mare ca să-ți iei măsuri de a nu avea primejdii din această parte a lumii, fie făcîndu-ți din daci un popor aliat și prieten, fie cucerindu-le țara ca să-ți lași în ea o armată de nădejde. Chiar așa a făcut Alexandrumai tîrziu: a ras din temelii cetățile care i s-au împotrivit,a cruțat și ocrotit pe cele care i s-au supus. De ce i-a lăsat pe daci necuceriți și doar întărîtați, el care avea să cucerească tot restul lumii cunoscute la vremea aceea? Știa doar bine că numai cu cîțiva ani mai înainte tatăl său, Filip al II-lea, a avut mari necazuri tocmai din această parte. Iar greșeala tînărului rege, dacă greșeală a fost, va fi plătită atunci cînd îl trimite peste fluviu pe generalul Zopyrion, guvernator al Traciei, a cărui armată este zdrobită și chiar el cade pe pămîntul pe care a vrut să-l cucerească.

Toate acestea vrea să le afle Ulpiu Traian.

*

— Acolo se întîmplă ceva care pe mine mă pune pe gînduri, spune unul dintre soldați. Ceva de neînțeles. Nu văd pe nimeni și nu văd nimic, dar aș putea să jur că un nu știu cine, un nu știu ce, a ajuns pînă la el.

— Liniștește-te, datoria noastră este să-l apărăm da ce se vede și de ce se aude, de orice făptură de pe pămînt

— Să-l cerceteze oare un zeu, pentru care lumina ochi­lor noștri este oarbă și urechile noastre rămîn surde?

— Nu știu, de unde să știu, dar parcă împăratul chiar ar sta de vorbă cu cineva.

— Ești un soldat mai înțelept decît mine, tu ai citit cîte ceva, ai adunat cîte ceva de prin cărți, spune, bănuiești măcar ce se petrece cu împăratul nostru în noap­tea aceasta?

— Părintele nostru Eneas a coborît în lumea lui Hades ca să stea de vorbă cu umbrele strămoșilor. La fel a făcut iscusitul Ulise, iar Orfeu a trecut Stixul ca să-și caută iubita pierdută pentru vecie.

— Pe Jupiter tunătorul, crezi că împăratul încearcă și el?...

— Nu cred nimic, treaba mea este să stau de veghe, treaz și cu toate simțurile la pîndă!

*

Calul avea,într-adevăr, un corn în frunte. O minte sănătoasă și așezată nu poate să accepte așa ceva. Soldatul roman trebuie să fie un bărbat cu mintea sănătoasă și așezată. Tot ce se află dincolo de ce se poate explica, e născocire sau închipuire care se potrivește minților pri­mitive ale barbarilor din nordul încețoșat sau ale celor care lenevesc și visează sub soarele fierbinte al Orientu­lui. Iar el străbătuse drumul lung de la soldat la împărat tocmai pentru că avea cea mai așezată și mai sănătoasă minte. Au trecut pe lîngă el atîtea ispite dar nu a lăsat-o pe nici una să-l tulbure. Nici o pornire țîșnită din adînc nu-l putuse clinti. Rămînea străin în fața măgulirilor, nu l-a încovoiat nici o durere, victoriile și înfrîngerile au trecut peste el ca valurile mării peste o stîncă puternică.

Totuși, calul acesta avea un corn în frunte. Poate că îi trebuise cornul din frunte ca să străpungă cu el hotarul dintre lumea de dincolo și lumea de aici. Ca să-și facă loc prin coaja pămîntului, în cazul că lumea cealaltă s-ar fi aflat undeva, în adînc, sub tălpile oamenilor și sub rădă­cinile ierbii. Oricum, calul și călărețul răsăriseră chiar așa, ca din iarbă.

„Adevărul stă în lumina ochilor și în buricul degete­lor noastre”, îl învăța o dată unul din dascălii săi. Ce nu vezi și ce nu poți pipăi, nu există. Ulpiu Traian vede un cal cu corn. Totul era atît de tulbure în noaptea asta și atît de neînțeles iar el, împăratul, avea atîta nevoie de limpezire.

Apăruse ca o umbră. Fruntea palidă ca de ceară, fața pămîntie, buzele vinete, ochii adînciți în orbite și parcă stinși.

Încetul cu încetul se învioră. I se îmbujorau obrajii, i se aprindea lumina în ochi, buzele îi deveniseră tranda­firii.Unbărbat tînăr, de-abia trecut de 30 de ani. Și fru­mos ca un zeu. Calul se însuflețise și el, fremăta sub călă­reț, mușca zăbala și scurma cu copita în pămînt. Așa cum fac mulți cai nu numai de regi și de împărați. Doar că acesta avea un corn în frunte.

Nu înțelege de ce i s-au aninat privirile tocmai de cornul acela din fruntea calului. Face un efort să se smulgă din această vrajă. Important este că în fața lui se afla Alexandru cel care a cucerit Misia, Lidia, Caria, Lycia, Pisidia, Frigia, Gordionul, Cappadocia, l-a învins chiar pe marele rege Darius al IlI-lea la Issos, în poarta Siriei, unde i-a căzut în mînă tabăra și familia regală, a cucerit Tirul și Gaza și i s-au supus Sidonul și Egiptul, a luat Palestina și Siria, a mai învins încă o dată la Gaugamela, a ocupat Babilonul și Susa, Persepolisul și Ecbatana, Bactria, Me­dia, Partia și Hircania și a cîștigat în lupta cu regele in­dian Poros...

Același Alexandru care, înainte de toate, a trecut Istrul. Ca să se smulgă din fascinația cornului din fruntea calului și ca să fie limpede ce are de întrebat și cum tre­buie să întrebe, Ulpiu Traian caută să-și rememoreze tot ce știe în legătură cu această expediție.

Stă scris că: „Alexandru hotărî să-i atace pe geți pen­tru că geții erau gata să curme orice încercare de debar­care”. O spune chiar Ptolemeu, fiul lui Lagos, viitor rege și întemeietor de dinastie în Egipt. Dar ce să înțelegi de aici. Cum să te hotărăști să ataci pe cineva tocmai pentru că nu te lasă să debarci? Iar Ptolemeu nu era un fanfa­ron. Și nu era un necunoscător al faptelor. Ca unul dintre cei mai apropiați generali ai tînărului rege, nu putea să fie străin de intențiile acestuia și de felul cum își motiva el hotărîrile.

Cu toate că era obosit, lui Ulpiu Traian îi veni să zîmbească. Pui în mișcare o întreagă armată, te așezi cu fală în fruntea ei și faci atîta drum numai ca să afli dacă poporul acela spre care te-ai îndreptat te lasă sau nu te lasă să debarci...

Dar stă scris că mai întîi și întîi tînărul rege, de-abia urcat pe tron, aflase că tribalii aveau de gînd să se răs­coale. Cum tribalii erau o seminție tracică neadusă la supunere încă de pe vremea lui Filip al II-lea, acesta ar fi un motiv.

Dar fluviul de ce l-a trecut? Ce se ascunde sub acele cuvinte ale cronicarului care s-a aflat la fața locului și în mijlocul evenimentelor? De altfel, văzînd că se încurcă în propriile-i cuvinte, Ptolemeu adăugă: „Iar în al doilea rînd pentru că îi venise poftă să ajungă pe celălalt mal!” Ceea ce, de fapt, nu lămurește nimic. Cel puțin pentru Ulpiu Traian, care în noaptea aceasta vrea să ajungă pînă la rădăcina adevărului.

*

— Cine ești tu, întrebă tînărul rege, stînd falnic pe cal, cu o mînă în șold și cu-capul plecat puțin pe umărul stîng.

— Ulpiu Traian, împăratul romanilor!

— Nu mai mă mir de nimic, Dacă am întîlnit un fi­lozof care să locuiască într-un butoi, de ce n-aș găsi și un împărat care să stea ghemuit pe un colț de zid în ruină? Aș vrea să te întreb dacă pot să fac ceva pentru tine. Dar Diogene cinicul mi-a spus că tot ce pot să fac pentru el, eu, Alexandru, care cucerisem atîtea cetăți, era să mă dau la o parte din dreptul soarelui. Și a rămas mai departe în butoiul acela hodorogit. Tu nu poți să-mi ceri așa ceva la miezul nopții... Dar ia spune-mi, pe unde este imperiul ăsta al vostru, că încă n-am auzit de el...

— Cetatea de pe cele șapte coline exista de peste 400 de ani cînd te-ai născut tu. Poate că la data aceea nici nu se vorbea în lume despre o țară cu numele de Macedonia.

— Dar se vorbește acum și mie asta îmi este de ajuns, pentru că eu i-am dus pe macedoneni pînă la marginile lumii... De la o vreme, mă caută tot felul de prinți și de regi să-i iau sub ocrotirea mea și eu mi-am făcut un obicei, să nu cuceresc cu sabia nici o cetate și nici o țară care mi se supune de bună voie.

Tînărul rege își ridică fruntea cu semeție și de-abia atunci văzu ruinele cetății care mai fumega încă, ostașii care se odihneau după multe zile de luptă și morții care încă nu fuseseră ridicați.

— Pe toți zeii, aici e vorba de o bătălie! zise mace­doneanul, strunind frîul și punînd mîna pe mînerul spadei.

— Bătălia aceasta s-a și isprăvit!

— Și tu ești învingătorul, sau cel învins?

— Tocmai asta aș vrea să știu...

— Și ai vrut să afli de la mine?

— Am înaintat în țara aceasta pas cu pas, unde toți s-au bătut pentru fiecare palmă de pămînt. Le-am luat cetățile, nu mai au cu ce să lupte, n-au mai rămas decît cîteva grupuri răzlețe și cîteva căpetenii.

— Și ce-ți mai trebuie ca să fii învingător?

— Nimic altceva decît să recunoască și ei victoria. Să se considere învinși și să se convingă de acest lucru.

— Ca să spun drept, nici mie nu mi-a fost indiferent dacă sînt sau nu sînt recunoscut ca învingător și stăpîn. Ba chiar îmi făcea plăcere să fiu adulat, să mi se închine întreaga curte a lui Darius, toți marii lui dregători, iar regina să mă numească fiul său. Curtea regelui pe care l-ai bătut nu ți se ploconește? Căpeteniile regatului nu îngenunche la picioarele tale și nu îți sărută poalele? Prințesele nu-ți oferă grația lor? Nu ți se aștern covoare în drum și nu ți se presară flori pe unde treci?

— Ei să se ploconească, să îngenuncheze, să sărute poalele, să presare flori în cale?

— Fii aspru și neîndurător cu cei îndărătnici, recu­noaște meritele în luptă a celor care s-au bătut cu vitejie pentru regele lor, fă-le cinstea să-i lei în slujba ta, taie capetele care nu se pleacă, răsplătește supunerea și de­votamentul, nu e prea greu, doar îl faci de dragul lor, pedepsește-i, așa de ochii lumii, pe cei care și-au trădat sau și-au ucis regele, asta face impresie în rîndurile poporului.

— Dar de unde să-i iau? Nu numai căpeteniile, dar și soldații de rînd se bat pînă cad uciși. Iar cei care nu reu­șesc acest lucru, nu așteaptă nici ca să li se recunoască vitejia, nici să fie răsplătiți, nici să intre în serviciul meu. Cu ultimele puteri își înfig pumnalul în piept sau sorb otravă. Ar fi în stare să piară cu toții decît sa strige măcar unul singur și măcar o singură dată: „Trăiască împăratul învingător, glorie lui!”

— Dar ce fel de oameni sînt ei, unde ne aflăm? în­trebă tânărul rege care văzuse cea mai mare parte a lumii dar încă nu întîlnise așa ceva.

— Ei se cred nemuritori. Ne aflăm pe pămîntul Daciei.

Ulpiu Traian văzu cum regele cade pe gînduri și se în­tunecă. Și, ca să nu-i lase timp să se închidă în el, îi spuse:

— Și tu ți-ai îndreptat oastea spre această țară. Ba ai trecut și fluviul. Cum a fost?

— Cronica expediției a fost ținută de Eumenes din Cardia și Diodotos din Eritrea...

— Dar eu aș vrea să știu chiar de la tine ce a rămas nespus, ce a rămas nescris.

Tînărul rege se aprinse. Necunoscutul acesta, fie el chiar un mare general, fie chiar un împărat, mergea cu îndrăzneala prea departe. Vru să smucească frîul și să-și înfigă pintenii în coastele calului. Dar nu se putea mișca.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că trebuie să spui adevărul.

— Și dacă nu vreau să mai spun nimic?

— Te tin așa, înțepenit, pînă te hotărăști să vorbești.

Alexandru încercă să se smulgă din această stare dar nu-și putea clinti nici măcar un mușchi.

— Ai tu atîta putere?

— Am răbdare cu tine, să te convingi singur.

— Ești oare un zeu?

— Zeii nu prea mai obișnuiesc să coboare din Olimp.

— Un biet om?

— Nici atît măcar. Nu sînt decît un general care și-a condus oastea la victorie și un împărat care s-a obligat față de poporul său să cucerească această țară. Și care vrea să-și ducă misiunea pînă la capăt.

— Dar asta e treaba ta, de ce mă amesteci pe mine?

— Îți repet, nu pleci de aici pînă nu aflu de la tine de ce ai pornit asupra Daciei și de ce nu ai supus această țară?

Tînărul rege căută încă o dată să se urnească din loc. Numai buzele putea să și le miște.

— Poți să începi, te ascult.

— Cum am ajuns eu la dacii care se cred nemuritori? Este o poveste foarte lungă... Este, de fapt, toată povestea vieții mele din momentul cînd am deschis ochii asupra lumii și pînă am trecut Istrul. Întreaga mea copilărie și prima tinerețe au fost stăpînite de dorința de a afla dacă este posibilă nemurirea, unde se află, cine o deține, cine poate să o dea, cum se poate cuceri, cum se poate păstra.

Cred că nu a existat pe lume un alt băiat care să-și iubească și să-și urască, în același timp, tatăl, cum am făcut eu. Eram beat de admirație și ros de invidie cînd îl vedeam că pornește în fruntea oștirii sau cînd se în­torcea de la bătălie. Cînd chema generalii la sfat, cînd primea solii, cînd se așeza în capul mesei, la ospețe, cînd sta pe tron alături de mama mea, o femeie tulburător de frumoasă, cînd se retrăgea în iatacul ei. El nu mă privea decît ca pe un copil și asta mă scotea din sărite. Ba chiar cînd a început să mă privească puțin mai altfel, tot nu s-a schimbat situația în bine. Dimpotrivă...

Îmi aduc aminte de o întîmplare, care a fost, de fapt, prima noastră ciocnire. Se întorcea dintr-o luptă obosit și plin de praf, poate chiar rănit. Dar învingător, ca de obicei. Sunau trîmbițele și băteau tobele, s-a deschis larg poarta cea mare a cetății, lumea îl aclama de pe creasta zidurilor și de-a lungul drumului. A intrat triumfal în cetate, și pînă seara, în urma lui, s-au scurs convoaiele de sclavi și carele de pradă.

Îi ieșisem înainte, la scara palatului, împreună cu re­gina și dregătorii. El a descălecat, m-a luat pe umeri, m-a ridicat de subsuori și m-a așezat în locul său, pe spinarea calului. Toată lumea a izbucnit în urale. Era un fel de învestitură, un semn că eu îl voi urma la cîrma țării și că el are încredere în mine. Numai că eu, în loc să mă las pătruns de solemnitatea clipei, nu mă arătam deloc mul­țumit și nu stam deloc cuminte.

— Ce e cu tine? m-a întrebat el, stăpînindu-se și zîmbind.

— Nu-mi convine să mă sui în spinarea unui cal obosit.

— Dar calul ăsta m-a purtat din victorie în victorie.

— Tocmai de aceea... Eu vreau altul.

— Este cel mai bun cal din cîți se află în această parte a lumii.

— Pentru mine vreau unul care să-l întreacă.

Regele m-a ridicat din nou de subsuori și m-a lăsat cu picioarele pe pămînt. Se cam întunecase. A încercat, totuși, să zîmbească. Dar mie mi s-a părut că, de fapt, rînjește strepezit.

— N-ai vrea unul cu coarne? mi-a zis cam în bătaie de joc.