Casa la motanul cu mingea (La Maison du chat-qui-pelote 1830)

Cam pe la mijlocul străzii Saint-Denis, aproape de colțul cu strada Petit-Lion, se afla până nu de mult una dintre acele case valoroase care îi ajută pe istorici să reconstituie mai ușor, prin analogie, vechiul Paris. Pereții acestei vechituri ce stăteau să cadă păreau împestrițați cu hieroglife1. Ce altă denumire ar fi putut să dea un trecător hoinar acelor X-uri și V-uri formate pe fațadă de stinghiile de lemn așezate cruciș, sau de-a curmezișul, ori desenate în tencuială de nenumărate mici crăpături paralele? De bună seamă, la trecerea celei mai ușoare trăsuri, fiecare din aceste bârne se zguduia în scobitura ei. Această venerabilă clădire se termina cu un acoperiș triunghiular, a cărui formă nu se va mai vedea în curând, nicăieri, la Paris. Învelișul, încovoiat de vitregiile climei pariziene, se alungea cu vreo trei picioare în stradă, atât pentru a feri pragul ușii de bătaia ploilor, cât și pentru a ține adăpost zidului unui pod și ferestruicii lui fără prichici. Acest ultim etaj era construit din scânduri bătute în cuie una peste alta, ca niște țigle, fără îndoială cu scopul de a nu apăsa prea greu asupra acestei case șubrede.

Într-o dimineață ploioasă din luna lui martie, un tânăr înfășurat cu îngrijire în mantaua lui, stătea sub streașina unei prăvălii ce se găsea chiar în fața acestei vechi locuințe pe care o cerceta cu o râvnă de arheolog. Într-adevăr, această rămășiță a burgheziei din secolul al XVI-lea ridica în fața cercetătorului seamă de probleme. Fiecare etaj avea ciudățeniile lui. La primul, patru ferestre înalte și înguste, apropiate una de alta, erau prevăzute în partea de jos cu niște oblonașe pătrate de lemn, menite să producă acea lumină slabă cu ajutorul căreia un negustor dibaci știe să dea stofelor sale culoarea dorită de mușteriii lui. Tânărul părea că nu ia deloc în seamă această parte foarte importantă a casei; privirile nu se opriseră încă asupra ei. Ferestrele etajului al doilea, ale căror jaluzele ridicate lăsau să se vadă, prin ochiurile mari, pătrate, de geamuri de Boemia, niște perdeluțe de muselină roșcată, nu-l interesau nici ele. Atenția lui se îndrepta cu deosebire spre al treilea etaj, asupra unor ferestruici modeste, al căror lemn cioplit cu neîndemânare ar fi meritat mai degrabă să fie păstrat la muzeul de arte și meserii, ca o mărturie despre primele strădanii ale tâmplăriei franceze. Aceste ferestruici aveau niște gemulețe de un verde atât de închis, încât, fără minunata lui vedere, tânărul n-ar fi putut zări perdelele de pânză cu carouri albastre, care fereau de ochii profanilor tainele acelui apartament. Uneori, observatorul acesta, plictisit de contemplarea lui zadarnică sau de tăcerea în care era învăluită casa, ca și tot cartierul din jur, își cobora privirile spre părțile mai din jos. Pe buze îi apărea atunci un zâmbet firesc ori de câte ori dădea cu ochii de prăvălia la care se întâlneau în adevăr, niște lucruri ce-ți stârneau de-a dreptul râsul. Un butuc enorm, proptit orizontal pe patru stâlpi ce păreau îndoiți sub greutatea acestei case gârbovite, fusese răzuit și pictat din nou cu tot atâtea straturi de diverse zugrăveli, câte rânduri de fard se vor fi așternut pe obrazul unei ducese bătrâne. În mijlocul acestei grinzi late, încrustată cu crestături gingașe, se afla un tablou arhaic înfățișând un motan care se juca cu o minge. Tabloul acesta stârnise veselia tânărului nostru. Trebuie să spunem, însă, că nici cel mai hâtru dintre pictorii moderni n-ar putea născoci o ghidușie mai plină de haz. Animalul ținea într-una dintre labele lui de dinainte o rachetă cât el de mare și se înălța pe labele de dinapoi ca să lovească o minge uriașă pe care i-o arunca un gentilom îmbrăcat într-un costum cu dantele. Desenul, culoarea, amănuntele, totul era lucrat în așa fel încât s-ar fi putut crede că artistul voise să-și bată joc și de negustor și de drumeți. Timpul, scorojind pictura asta naivă, o făcuse și mai caraghioasă, prin unele ștersături care ar fi putut să pună pe gânduri pe orice trecător întreg la cap. Astfel, coada bălțată a pisicii era croită în așa fel încât o puteai lua drept un spectator – într-atât de groase, de lungi și de stufoase erau cozile pisicilor strămoșilor noștri. În partea din dreapta a tabloului, pe un câmp azuriu, care nu izbutea totuși să ascundă putreziciunea lemnului, drumeții citeau: GUILLAUME și la stânga: SUCCESORUL DOMNULUI CHEVREL. Soarele și ploaia mâncaseră cea mai mare parte din poleiala aplicată cu zgârcenie pe slovele acestei inscripții, în care U era la fel cu V și invers, după legile vechii noastre ortografii. Ca să domolim orgoliul acelora care cred că lumea devine din zi în zi mai plină de duh și că tertipurile moderne sunt fără asemănare, se cuvine să observăm aci că astfel de firme, a căror etimologie pare ciudată celor mai mulți dintre actualii negustori parizieni, nu sunt decât imaginile moarte ale unor imagini vii cu ajutorul cărora isteții noștri străbuni reușeau să atragă mușteriii în prăvăliile lor. Așa, bunăoară, „Scroafa care toarce”, „Maimuța verde” etc. au fost cândva animale închise în colivii, a căror iscusință uimea pe trecători și a căror dresare dovedea puterea de răbdare a târgovețului din secolul al XV-lea. Asemenea curiozități contribuiau la îmbogățirea fericiților lor posesori mai mult decât „Providența”, „Dreapta credință”, „Harul lui Dumnezeu” sau „Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul”, care se mai pot vedea și astăzi încă pe firmele din strada Saint-Denis. Totuși necunoscutul nu stătea, desigur, acolo ca să admire motanul acela, pentru care o clipă de atenție ar fi fost destul ca să ți-l întipărești în memorie. Tânărul acesta avea și el ciudățeniile lui. Pelerina care-i cădea în cute, după moda veșmintelor antice, lăsa să se vadă o încălțăminte elegantă, cu atât mai bătătoare la ochi printre băltoacele pariziene, cu cât el purta ciorapi de mătase albă, ale căror pete de noroi arătau cât de nerăbdător era. Venea, fără îndoială, de la o nuntă sau de la un bal, pentru că la ora aceea matinală ținea în mână o pereche de mănuși albe, iar buclele părului său negru, ciufulit, împrăștiate pe umeri, arătau o pieptănătură a la Caracalla2, adusă la modă nu numai de școala lui David3, dar și de înflăcărarea pentru formele grecești și romane ce caracteriza primii ani ai secolului nostru. În ciuda gălăgiei pe care o făceau câțiva zarzavagii ce se îndreptau în goană spre hala cea mare, pe strada aceasta de obicei atât de animată, domnea atunci o liniște a cărei vrajă n-o cunosc decât cei ce-au rătăcit prin Parisul pustiu, la orele când freamătul lui, potolit o clipă, se înfiripă iar și se aude în depărtare ca vuietul puternic al mării.