Castigatorul nu ia nimic

BĂTRÂNUL MEU

Dacă stau și mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un om gras, știți, un om din aceia scunzi și rotofei, dar n-a ajuns așa niciodată, decât la urmă și pentru scurtă vreme, și atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole și putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-și punea bluzade cauciuc peste două pulovere, și peste ea o cămașă largă de transpirat, și mă lua cu el înainte de prânz, să alergam, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patru dimineața, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri și făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo, și atunci, pe roua aceea care acoperea totul și pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-și scoată cizmele și își punea o pereche de teniși și toate puloverele pe el și o porneam la drum.

— Hai, băiete, îmi zicea el, mergând pe vârfuri de colo până colo prin fața vestiarului în care se-mbrăcau jocheii, să ne mișcăm puțin.

Și atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei, înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând întins, și apoi ocoleam poarta și ne îndreptam spre una dintre șoselele acelea, mărginite de o parte și de cealaltă de copaci, care pleacă din San Siro. Când ajungeam la șosea, o luam înainte și dă-i bătaie, dar el, când mă uitam înapoi, alerga ușor în spatele meu, și după câtva timp mă uitam din nou și-l vedeam că a început să asude. Asuda, nu glumă, și se ținea după mine fără să mă piardă din ochi, și când mă prindea că mă uit la el, zâmbea și-mi zicea:, „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nu se putea să nu zâmbești și tu. Alergam așa, în direcția munților, și deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joe!” și mă uitam înapoi, și el se și așezase la umbra unui copac și-și înfășurase în jurul gâtului prosopul cu care fusese încins.

Mă-ntorceam și mă așezam lângă el și scotea din buzunar o coardă și începea să sară în plin soare și sudoarea îi curgea șiroaie pe față și el sărea întruna în praful acela alb, și coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj, și soarele era tot mai fierbinte, și el sărea întruna în sus și-n jos pe peticul acela de șosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetișor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducându-se la oraș, mergând pe lângă boii aceia mari și albi care trăgeau carele. Cred și eu că se uitau la el ca la un om care și-a ieșit din minți. Și atunci, începea să-nvârte coarda și mai repede, până se opreau cu toții locului și-l priveau, și după aceea își îndemnau boii cu gura și cu joarda s-o pornească din nou la drum.

Când stăteam așa și mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar și poate, tare drag. Avea haz și lucrase din greu, și la urmă făcea niște salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe față ca apa, și după aceea agăța coarda în copac și venea să se așeze lângă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, și-și înfășură în jurul gâtului prosopul și puloverul.

— E greu al dracului să nu iei în greutate, Joe, îmi zicea el, și se lăsa pe spate și închidea ochii și respira adânc, nu e ca atunci când ești puști.

Apoi se scula și, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Așa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toți jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic așa, pielea groasă și nu putea să-și păstreze greutatea fără toată alergătura asta.

Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la San Siro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin padoc[1], lovindu-și cizmele cu biciușca, și se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise și el, ieși, cu șaua sub braț, roșu la față, obosit și cu costumul de mătase cam strâmt pe el, și rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, calm și cu aerul lui de puști, și l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine știe ce i-o fi făcut, și el se uită lung la Regoli și zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” și se duse la vestiar.

Ei, și poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano și dacă n-am fi alergat decât la Milano și Torino, fiindcă dacă existau alergări ușoare, apoi astea erau.

— Pianola[2], Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câștigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească.

L-am întrebat odată de ce zice așa.

— Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nici viteza nu-i cine știe ce și nici săriturile nu-s cu adevărat periculoase. Și întotdeauna viteza… nu salturile îți joacă festa.

La San Siro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viață de câine. Trebuia să faci naveta mereu între Mirafiore și San Siro și să alergi aproape în fiecare zi, și pe deasupra să mai și călătorești cu trenul o dată la două nopți.

Îmi plăceau și mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordați, și jocheii îi struneau, și din când în când îi lăsau să mai alerge puțin. Și când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la San Siro, cu peluza aceea mare și verde și cu munții departe în zare, și cu macaronarul acela gros care era starter și ținea în mână un bici lung, și cu jocheii care-și mângâiau caii, și deodată coarda zvâcnea în lături și clopotul începea să sune și toți porneau grămadă, și după aceea începeau să se înșire unul câte unul. Știți cum o pornesc caii în pluton. Dacă ești sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi, doar cum se reped înainte, și clopotul sună întruna, de parc-ar suna de o mie de ani, și după aceea apar trecând vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta.

Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestiar, când își punea hainele de oraș:

— Ăștia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea și le-ar omorî ca să le ia pielea și copitele.

Asta în ziua în care câștigase Premio Commercio, călărind pe Lantorna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle.

Și imediat după Premio Commercio am luat-o din loc și am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook și cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-și tot ștergea fața cu batista, la o masă la Galleria[3]. Vorbeau cu toții franțuzește, și cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu știu ce chestie, în cele din urmă, bătrânul tăcu și ședea la masă și se uita la Holbrook, și cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt, și macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook.

— Nu vrei să te duci să-mi iei unSportsman, Joe? mă întrebă bătrânul meu, și-mi dădu doisoldi[4], fără să-și ia privirea de la Holbrook.

Așa că am plecat și m-am dus în față la Scala[5], ca să iau ziarul, și m-am întors și am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în sufletul lor, și bătrânul meu ședea rezemat de spătarul scaunului și se uita la ceașca lui de cafea și se juca cu lingurița, și Holbrook și macaronarul acela gras stăteau în picioare, și macaronarul își ștergea fața și clătina din cap. M-am apropiat, și bătrânul meu îmi zise, ca și cum cei doi n-ar fi stat acolo:

— Nu vrei o înghețată, Joe?

Holbrook se uită atunci la bătrânul meu și zise rar și răspicat:

— Ești un porc-de-câine, și plecă împreună cu macaronarul cel gras, făcându-și loc printre mese.

Bătrânul meu ședea pe scaun și încerca să-mi zâmbească, dar era alb la față și arăta de parcă i-ar fi fost tare rău, și mi se făcuse frică și un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva și nu vedeam cum se poate să-i spună cineva bătrânului meu „porc-de-câine” și să plece așa, fără să pățească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul, și după ce cercetă cu atenție cotele curselor îmi zise:

— În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiți multe.

Și după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino, și ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitație, în fața grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr și într-o valiză.

Am ajuns la Paris dimineața în zori, și am coborât într-o gară mareși murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparație cu Milano, Parisul era un oraș grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui și că tramvaiele se duc și ele acolo unde trebuie, și că din asta nu iese nicio încurcătură; dar la Paris totul era încurcat și nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuși unele cartiere, și apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i și lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie, și aproape singurul lucru pe care puteai să te bizui era că autobuzele mergeau zilnic la stadioanele unde se țineau cursele, ducându-te, orice-ar fi fost, drept acolo. De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc orașul prea bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe săptămână, și întotdeauna mă ducea la Café de la Paix și ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera, împreună cu ceilalți prieteni din Maisons, și cred că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate din oraș. Dar, spuneți, nu e ciudat că un oraș atât de mare ca Parisul să n-aibă și el o Galleria? Ei, și ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam mai toți, în afară de cei din Chantilly la o doamnă Mayers, care ținea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguț loc în care am trăit vreodată. Orașul nu-i cine știe ce, dar e acolo un lac și o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu și încă un băiat, și bătrânul îmi făcuse o praștie și am vânat cu ea o mulțime de chestii, și cea mai grozavă a fost o coțofană. Într-o zi, Dick Atkinson, puștiul, doborî cu praștia un iepure, și l-am dus sub un copac și ne-am așezat în jurul lui, și Dick a scos niște țigări, și deodată, țuști, iepurele sări în tufiș și dispăru, și am alergat după el, dar nu l-am mai găsit. Tii, ce mai petreceam la Maisons!Mrs.[6] Mayers îmi dădea dimineața de mâncare pentru la prânz, și după aceea plecam și hoinăream toată ziua. Am învățat să vorbesc franțuzește repede. E o limbă ușoară.

Imediat după ce am ajuns la Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul, și până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Café de Paris din Maisons, împreună, cu alți jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război, și care locuiau în Maisons și aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă. Dimineața, la 5.30, scot la antrenament primul lot de cai, și pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme și să te culci devreme. Și când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ține din scurt dacă e puști, și dacă nu-i puști are grijă el singur să nu bea. Așa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Café de Paris împreună cu ceilalți, și stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în față și vorbeau și-și povesteau tot felul de istorii și jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alți oameni pe lângă mese, iar aici, toată lumea ședea pe la mese.

Ei, și bătrânul primi în cele din urmă permisul. I-l trimiseră, fără niciun cuvânt, și bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie și prin locuri din astea, dar nu i se oferi niciun angajament. Toți îl îndrăgiseră, și ori de câte ori veneam la cafenea înainte de prânz îl găseam bând cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, ca mulți dintre jocheii care-și câștigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în ’904 la Expoziția Universală din St. Louis[7]. Așa zicea bătrânul meu când voia să-l necăjească pe George Burns. Dar ai fi zis că toți se fereau să-i propună bătrânului vreun angajament.

Plecam zilnic din Maisons cu mașina, la curse, și ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville și s-a sfârșit vara. Chiar dacă asta. Însemna că se terminase cu hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i privim din tribuna antrenorilor și a jocheilor. Învățasem, firește, o mulțime de lucruri despre alergări, mergând cu toți tipii aceia, și de fiecare dată ne distram de minune.

Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergare mare, de vreo două sute de mii de franci, cu șapte concurenți și War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii, și cai ca ăia n-ați mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului, și când trecu pe lângă mine, cu capul în jos, am simțit un gol în stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat și de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu pași lini și măsurați, mișcându-se ușor de parc-ar fi știut ce face, și nu zvârlea și nu se cabra și nu-și holba ochii înnebunit, cum fac mârțoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea decât picioarele lucind auriu pe lângă mine, și bătrânul meu își făcu loc prin mulțime, și m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor, și acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la ușă îl salută pe bătrân și intrarăm, și toți băieții ședeau și se-mbrăcau; unii își trăgeau cămașa peste cap, alții își trăgeau cizmele și mirosea a cald și a sudoare și a vaselină, și afară lumea stătea și se uita înăuntru.

Bătrânul se duse și se așeză lângă George Gardner, care-și trăgea pe el pantalonii, și-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obișnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic.

— N-o să câștige, zise George în șoaptă, aplecându-se și încheindu-și buzunarele de la spate.

— Atunci, cine? întrebă bătrânul, aplecându-se și el așa ca nimeni să nu-l poată auzi.

— Foxless, zise George, și-n caz că-i așa, păstrează-mi și mie vreo două bilete.

Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obișnuit, și George îi zise: „Să nu care cumva să joci pe caii pe care ți-i spun”, ca și cum ar fi glumit, și am șters-o și ne-am făcut loc prin mulțimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioșcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă știam că se pregătește ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor, și War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefisidote, al doilea, cu 3 la 1, și al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câștigător și o mie plasat, și apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm și să găsim un loc de unde să putem urmări cursele.

Eram înghesuiți ca sardelele, și primul se-ndreptă spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap și cu o cravașă îndoită în mână, și după el veniră caii, cu jocheii în șa, și cu câte un băiat de la grajduri ținând caii de dârlogi, de o parte și de alta. Calul acela mare și galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ți se părea atât de mare și abia apoi vedeai ce picioare lungi are și cât de bine e legat și cum se mișcă. Dumnezeule, cal ca ăsta nu mai văzusem niciodată. Îl călărea George Gardner, și caii treceau încet pe pistă, în spatele bătrânului cu joben gri, care mergea ca și cum ar fi fost August Prostu la circ. După War Cloud, care pășea lin și auriu în soare, venea un cal negru și frumos, cu un cap drăguț, având în șa pe Tommy Archibald, și după calul acela negru se-nșirau, unul după altul, cinci cai, trecând într-o procesiune lentă prin fața tribunei și a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla negru și m-am uitat bine la el și, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud.

Toată lumea îl aplauda pe War Cloud, și chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei și trecu de cealaltă parte a peluzei și apoi se întoarse, și August Prostu le spuse băieților de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin fața tribunelor îndreptându-se spre potou și ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se și auzi gongul, și-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca niște jucării, în pluton și luând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul, și când trecură prin fața noastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte fiind un cal murg. Se apropiam, făcură ocolul pistei și reveniră în galop, și War Cloud era mult în urmă, și calul acela Foxless alerga ușor în frunte. Tii, ce grozav e când îi vezi trecând prin fața ta și după aceea te uiți la ei cum se-ndepărtează și se fac din ce în ce mai mici și apoi se îngrămădesc cu toții la turnante și iar se înșiră când ajung în linia dreaptă și-ți vine să-njuri de toate alea! În sfârșit, ocoliră și ultima turnantă și o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudatși spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud”, și caii se apropiau în galop, și deodată țâșni ceva din pluton, chiar în lentila binoclului meu, o săgeată galbenă cu cap de cal, și toți începură să strige ca niște nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Foxless, care, biciuit nebunește de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru, și timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi și cu capul întins înainte, și când trecură linia de sosire erau unul lângă altul, și pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuță, ceea ce însemna că Foxless câștigase.

Tremuram tot și nu știam ce-i cu mine, și după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să așteptăm, împreună cu ceilalți, în fața tabelei unde avea să se anunțe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfășurarea cursei, uitasem cât de mulți bani pariase bătrânul meu pe Foxless și tare-aș fi vrut să câștige War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simțeam grozav de bine știind că pariasem pe câștigător.

— Ce zici, tăticule, așa-i c-a fost o cursă grozavă?

Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafă, se uită lung la mine.

— Strașnic jocheu mai e și Gardner ăsta! zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ții pe War Cloud să nu câștige.

Firește, știam tot timpul că e ceva în neregulă. Dar să mi-o spună așa în față, asta mi-a stricat tot cheful și nu m-am mai bucurat nici când au afișat rezultatele și clopotul a sunat începerea plăților și am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau întruna: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Și mi-am zis că tare aș fi vrut să fiu jocheu și să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Și avea haz că mă gândeam, că George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna, și în afară de asta ne și spusese cine avea să fie câștigătorul cursei. Cu toate astea, cred că de fapt chiar așa și era.

După cursa asta, bătrânul se umplu de bani și începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarcere, în drum spre Maisons, băieții ne lăsau în oraș și ne duceam împreună pe terasa de la Café de la Paix și ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume și veneau tot felul de tipi și încercau să-ți vândă diferite lucruri și-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Și petreceam amândoi de minune. Veneau tipi care vindeau niște iepuri tare amuzanți, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc, și veneau la masa noastră și bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza așa cum vorbea engleza, și oamenii aceia îl cunoșteau, fiindcă nu se poate să nu recunoști un jocheu… și mai și ședeam întotdeauna la aceeași masă și se obișnuiseră să ne știe acolo. Unii vindeau ziare cu anunțuri de căsătorie, niște fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieșea un cocoș, și un bătrân jerpelit și prăpădit trecea cu niște vederi din Paris și le arăta la toată lumea, și, desigur, nimeni nu le cumpăra, și atunci se întorcea și-ți arăta ce avea sub vraful de cărți poștale – un teanc de ilustrate porcoase – și foarte mulți oameni începeau să se caute prin buzunare și să cumpere ilustrate.

Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudați care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă și vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză, și fetele mă mângâiau pe cap și plecau. Odată, la masa de lângă noi s-a așezat o americană cu fetița ei, și amândouă mâncau înghețată, și eu mă tot uitam la fată și era grozav de drăguță și i-am zâmbit și mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea și pe maică-sa și mă gândeam cum să-i vorbesc și mă-ntrebam: dacă aș fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu mine la Tremblay sau la Auteuil? dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieșit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă așa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzați, dar poate că vă interesează ce cal va câștiga azi la cursele din Enghien?”, și m-ar fi luat drept un escroc, și nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câștiga.

Stăteam la Café de la Paix, bătrânul și cu mine, și chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu beawhisky, care costa cinci franci paharul, și asta însemna că la socoteală avea să ia un bacșiș gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea deloc, și pe lângă asta mai și zicea căwhisky-ul îl face să slăbească. Eu însă observam că totuși se îngrașă. O rupsese cu băieții din Maisons și se părea că nu-i place altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard. În fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămânea mofluz până ajungeam la masa noastră și-și bea primulwhisky, după aceea devenea iar vesel.

Se apuca să citeascăParis Sport, și deodată se uita la mine peste ziar și mă-ntreba: „Unde ți-e fata, Joe?” glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Și eu mă-nroșeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram.

— Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-ntoarcă.

Mă-ntreba tot felul de lucruri, și de multe ori râdea de ce-i spuneam. Și după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheață, asta înainte de a muri mama, și cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franței, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai așa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca niște diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbind pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruț, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat și ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Și-mi zicea:

— Joe, când o să punem mâna pe bani, o să te întorci în America și o să te duci la școală.

— Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la școală, când totul s-a dus de râpă? îl întrebam.

— Asta-i altceva, zicea el, și chema chelnerul și-i plătea, și luam un taxi, care net ducea la Gara St. Lazare, și ne urcam în trenul de Maisons.

Într-o zi, la Auteuil, după o cursă cu obstacole, bătrânul meu cumpără cu 30.000 de franci calul care câștigase cursa. Trebui să ofere ceva mai mult ca să-l poată obține, dar până la urmă grajdul acceptă să-i cedeze calul, și într-o săptămână bătrânul avu permisul și culorile proprii. Doamne, ce mândru eram că bătrânul meu a devenit proprietar! Se aranjă cu Charles Drake ca să-i dea un loc în grajd și încetă să se mai ducă la Paris și începu din nou să alerge și să asude, și el și cu mine eram tot personalul de grajd. Numele calului nostru era Gilford, cal de rasă irlandeză, care știa să sară bine și frumos. Bătrânul își făcuse socoteala că, antrenându-l și călărindu-l chiar el, Gilford avea să fie un bun plasament. Eram mândru de toate astea și ziceam că Gilford e un cal tot atât de bun ca și War Cloud. Știa să sară bine și era un murg care alerga foarte repede pe teren plat dacă-l îndemnai s-o facă și era și frumos.

Da, îl iubeam mult de tot. Când alergă prima dată cu bătrânul, se plasă al treilea într-o cursă cu obstacole pe 2.500 de metri, și când bătrânul descălecă, asudat și fericit, în boxa plasaților și se duse să se cântărească mă simțeam atât de mândru de el, ca și cum ar fi fost prima cursă în care să se fi plasat de când îl știam. Vă dați seama: când cineva n-a mai alergat la curse de multă vreme, parcă nu-ți mai vine să crezi că a alergat vreodată. De data asta era cu totul altceva, fiindcă la Milano chiar cursele mai importante păreau să nu-l impresioneze pe bătrân, și când câștiga nici măcar nu se bucura, acuma însă abia reușeam să adorm în noaptea dinaintea cursei și știu că și bătrânul era agitat, chiar dacă nu arăta. E cu totul altceva să călărești pentru tine.

A doua oară, bătrânul meu alergă cu Gilford la Auteuil într-o duminică ploioasă, în Prix du Marat, o cursă de 4500 metri cu obstacole. După ce-o porni spre start, am șters-o, ducându-mă sus la tribună, cu binoclul cel nou, cumpărat de bătrân, ca să-i văd cum aleargă. Luară startul de la celălalt capăt al pistei, și de la început se produseră încurcături. Un cal cu clape la ochi se tot agita pe acolo și se cabra, și la un moment dat rupse și coarda, totuși reușii să-l văd pe bătrân îmbrăcat cu tunica noastră neagră cu cruce albă și cu șapca neagră pe cap, cum îl mângâie pe Gilford. Și deodată, o porniră și dispărură pe sub copaci, și gongul suna întruna, și obloanele ghișeurilor de pariuri mutuale se coborau cu zgomot. Dumnezeule, eram atât de agitat, că mi-era teamă să mă uit la ei, dar mi-am îndreptat totuși binoclul spre locul în care ar fi trebuit să apară de după copaci, și iată-i apărând, și tunica neagră era a treia și zburau cu toții peste obstacole, ca niște păsări. Apoi dispărură din nou și apărură iar, coborând dealul în galop, și alergau cu toții frumos și repede, sărind ușor și toți odată peste garduri, și se îndepărtară în goană. Arătau de parcă ai fi putut merge pe spatele lor, atât de strâns și de lin goneau. Apoi se arcuiră pe deasupra dublei banchete irlandeze, și cineva căzu. N-am putut vedea cine e, dar imediat calul se ridică și o porni singur în galop peste câmp, iar ceilalți, tot în pluton, înconjurau marea turnantă din stânga înainte de a porni iar în linie dreaptă. Săriră peste zidul de piatră și alergau grămadă pe pistă înspre șanțul cu apă, care era drept în fața tribunelor. Îi văzui venind și strigai la bătrân, când trecu pe lângă tribună și era înaintea celorlalți cu o lungime și călărea mult în fața plutonului, ușor ca o maimuțică, și se apropiau de șanț. Săriră grămadă, cu toții, gardul cel înalt din fața apei, dar aici se produse o învălmășeală, și doi cai izbutiră să se desprindă și-și continuară cursa, iar alți trei rămaseră trântiți unul peste celălalt. Pe bătrân nu-l văzui nicăieri. Un cal se ridică sprijinindu-se în genunchi, și jocheul îl trase de hățuri și-l încălecă, cravașându-l, ca măcar să izbutească să se plaseze. Celălalt cal se ridică singur, zvârlind cu capul, și o porni cu hățurile atârnânde, iar jocheul, clătinându-se pe picioare, se târî spre marginea pistei și se rezemă de gard. Și atunci Gilford, care zăcea trântit peste bătrânul meu, se rostogoli într-o parte și se ridică și o porni poticnindu-se, în trei picioare, copita celui de-al patrulea atârnându-i în aer, și acolo în iarbă îl văzui strivit pe bătrânul meu, zăcând cu fața în sus într-un lac de sânge. Am coborât în fugă de la tribună și mi-am făcut loc cu greu în înghesuiala aceea și am ajuns la gard, dar un polițist mă prinse și mă ținu în loc, și doi brancardieri voinici se duseră să-l ridice pe bătrânul meu, și dincolo, de partea cealaltă a pistei, departe, am zărit trei cai înșirați unul după altul, cum apar pe după copaci și sar peste un obstacol.

Când l-au adus înăuntru, bătrânul meu era mort, și în timp ce doctorul îi asculta inima cu o chestie pe care și-o băgase în urechi am auzit răsunând undeva pe câmp o împușcătură, ceea ce însemna că-l omorâseră pe Gilford. Când au adus brancarda în infirmerie m-am așezat pe jos lângă bătrân și agățându-mă de brancardă am plâns, și-am plâns, și arăta atât de palid și de pierit și atât de îngrozitor de mort și nu puteam să nu mă gândesc că de vreme ce bătrânul meu murise, n-avea rost să-l mai fi omorât și pe Gilford. Rana de la copită s-ar fi putut vindeca. Nu știu, poate. Și-l iubisem atât de mult pe bătrânul meu.

Și atunci intrară doi indivizi, și unul mă mângâie pe spate, și după aceea se duseră și se uitară la bătrân și luară un cearșaf și-l acoperiră, și unul telefonă, vorbind în franceză, și ceru să se trimită o ambulanță ca să-l ia și să-l ducă la Maisons. Și eu nu mă puteam opri din plâns și plângeam și mai că mă-neca plânsul, și George Gardner intră și se așeză lângă mine pe podea și mă luă de umeri și-mi zise:

— Liniștește-te, Joe. Hai, dragul meu, scoală-te și vino să așteptăm ambulanța.

Ne-am dus la poartă, George și cu mine, și eu încercam să mă opresc din bocit, și George îmi șterse obrazul cu batista lui, și stăteam amândoi acolo, ceva mai departe, și lumea ieșea pe poartă, și doi indivizi se-apropiară de noi în timp ce așteptam ca lumea să plece, și unul dintre ei număra un teanc de bilete de pariu mutual și-i spuse celuilalt:

— Ei, vezi că până la urmă și-a găsit-o și Butler?

— Puțin îmi pasă, zise celălalt. Escrocul ăsta și-a primit plata pe care a meritat-o.

— Și-a găsit-o, asta-i, spuse celălalt, și rupse teancul de bilete în două.

Și George Gardner se uită la mine, să vadă dacă am auzit, și eu auzisem totul, și-mi zise:

— Nu te uita, Joe, la ce spun derbedeii ăștia. Bătrânul tău era un om minunat.

Știu și eu. S-ar părea că atunci când se apucă oamenii să facă ceva praf, nu mai rămâi cu nimica.