Catherine de Medici

Introducere.

În general, protestăm în fața paradoxului atunci când savanții, loviți de o eroare istorică, încearcă să o corecteze; dar pentru cei care studiază istoria modernă în profunzime, este clar că istoricii sunt niște mincinoși privilegiați care-și lasă penițele în voia credințelor populare și, ca majoritatea ziarelor de azi, nu exprimă decât opiniile cititorilor lor. Independența istorică a strălucit mai puțin la laici decât la religioși. De la benedictini, una dintre gloriile Franței, ne vin cele mai pure lămuriri în ceea ce privește istoria, atât timp cât interesele religiei nu erau puse în joc. Astfel că, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut numeroși savanți controversați care, preocupați de necesitatea corectării erorilor populare acreditate de istorici, au publicat opere remarcabile. Așadar, M. de Launoy, supranumit Descoperitorul de sfinți, a dus un război crud împotriva sfinților acceptați ilegal în Biserică. Iar emulii benedictinilor, membri mai puțin cunoscuți ai Academiei Franceze, au început din puncte obscure ale istoriei să-și scrie memoriile, admirabile prin răbdare, erudiție și logică.

Astfel, Voltaire, dintr-o greșeală nefericită și o tristă pasiune, a purtat adesea lumina spiritului său asupra prejudecăților istorice. Diderot a scris, în acest sens, o carte prea lungă pentru o perioadă a istoriei Imperiului Roman. Dacă nu ar fi fost Revoluția Franceză, critica aplicată istoriei ar fi pregătit, probabil, elementele unei bune și adevărate istorii a Franței, ale cărei dovezi erau adunate de multă vreme de marii noștri benedictini. Ludovic al XVI-lea, o minte înțeleaptă, a tradus el însuși lucrarea engleză prin care Walpole a încercat să-l explice pe Richard al III-lea, lucrare care a preocupat atât de mult ultimul secol.

Cum este posibil ca personaje atât de celebre ca regii și reginele, atât de importante ca generalii armatelor să devină obiectul urii sau al batjocurii? Jumătate din lume ezită între cântecul despre Marlborough și istoria Angliei, așa cum ezită între istoria și credința populară despre Carol al IX-lea. În toate epocile în care au avut loc mari bătălii între mase și putere, poporul și-a creat personaje de tipul căpcăunilor, dacă ne este permis să riscăm un cuvânt pentru a transpune o idee clară. Prin urmare, în vremurile noastre, dacă nu ar fi fost Memorialul Sfânta Elena și controversele dintre monarhiști și bonapartiști, puțin a lipsit ca tocmai caracterul lui Napoleon să fie subestimat. Cu ajutorul câtorva stareți și al câtorva articole din ziare, din împărat, Napoleon trecea drept căpcăun. Cum se răspândește o asemenea greșeală și cum poate fi acceptată?

Oricum, nimeni nu se îndoiește de valoarea tiparului și de invidia care-i leagă pe oamenii învățați de glumele populare care rezumă în sens contrar un mare fapt istoric. Astfel, numele prințului de Polignac este dat în toată Franța cailor răi ce trebuie bătuți. Și cine știe ce se va gândi în viitor de spre lovitura de stat a prințului de Polignac? Ca urmare a unui capriciu de-al lui Shakespeare, sau poate să fi fost vorba despre o răzbunare precum cea a lui Beaumarchais împotriva lui Bergass (Bergearss), Falstaff este, în Anglia, tipul ridicolului, un nume ce provoacă râsete; este regele clovnilor. În loc să fie un mare burtos, îndrăgostit prostește, vanitos, bețiv, bătrân, corupător, Falstaff era unul dintre cele mai importante personaje ale timpului său, cavaler al Ordinului Jarretierei, ocupând un post superior în armată. La urcarea pe tron a lui Henric al V-lea, sir Falstaff nu avea decât treizeci și patru de ani. Acest general care s-a remarcat în timpul bătăliei de la Azincourt, când l-a luat prizonier pe ducele d'Alençon, a cucerit în 1420 orașul Montereau, foarte bine apărat. În sfârșit, sub Henric al VI-lea, a învins zece mii de francezi cu o mie cinci sute de soldați obosiți și morți de foame! Cam atât despre războaie! Dacă trecem acum la literatură, și anume la Rabelais, un om sobru care nu bea decât apă, acesta apare drept amator de mâncare bună și bețiv notoriu. Mii de povești ridicole s-au spus despre autorul uneia dintre cele mai frumoase cărți ale literaturii franceze, Pantagruel. Aretino1, prieten cu Tiziano și Voltaire, are, în zilele noastre, un renume complet opus operelor sale și caracterului său, care se datorează unui exces de istețime, în armonie cu scrierile acestui secol în care farsa era la loc de onoare, în care reginele și cardinalii scriau povești, numite astăzi licențioase. Putem multiplica la infinit exemplele de acest gen. În Franța, în cel mai grav moment al istoriei moderne, nici o femeie, cu excepția Brunhildei sau a Fredegundei, n-a fost victima a numeroase erori populare cum a fost Catherine de Médicis; asta, în timp ce Maria de Médicis, ale cărei acțiuni au prejudiciat Franța, scapă rușinii ce ar trebui să-i acopere numele. Maria a risipit averile adunate de Henric al IV-lea, nu s-a eliberat niciodată de învinuirea de a fi știut despre asasinarea lui Henric al IV-lea, l-a avut printre apropiați pe d'Epernon care nu a parat lovitura lui Ravaillac și care-l cunoștea pe acest om de mult timp; l-a forțat pe fiul ei să o alunge din Franța, unde încuraja revoltele celuilalt fiu al ei, Gaston; în sfârșit, victoria lui Richelieu asupra ei a fost posibilă din cauza apariției unor documente referitoare la moartea lui Henric al IV-lea.

În schimb, Catherine de Médicis a salvat coroana Franței; a menținut autoritatea regală în miezul unor circumstanțe în care până și cel mai mare prinț ar fi cedat. Nevoită să înfrunte grupări și ambiții precum cele ale Casei de Guise și ale Casei de Bourbon, ca și oameni precum cei doi cardinali de Lorraine și cei doi Balafré, cei doi prinți de Condé, regina Jeanne d'Albret, Henric al IV-lea, conetabilul2 de Montmorency, Calvin, cei trei Coligny, Théodore de Beze, a dat dovadă de cele mai rare calități și cele mai prețioase însușiri ale unui om de stat sub focul batjocurii presei calviniste. Iată fapte care sunt, în mod cert, incontestabile. Pentru cei care cercetează istoria secolului al XVI-lea în Franța, figura Catherinei de Médicis apare la fel ca a unui mare rege. Odată risipite calomniile prin intermediul faptelor regăsite cu dificultate pe parcursul contradicțiilor din pamflete și false anecdote, totul se așază în favoarea acestei femei extraordinare, care nu a avut niciuna dintre slăbiciunile sexului său, care a trăit castă în mijlocul iubirilor de la cea mai elegantă Curte din Europa, și care a știut, în ciuda lipsei banilor, să construiască monumente admirabile, pentru a recupera pierderile cauzate de demolările calviniștilor care au făcut în artă tot atât de multe răni ca și corpului politic.

Prinsă între prinții care se credeau moștenitorii lui Charlemagne și o tânără grupare rebelă care voia să ascundă trădarea conetabilului de Bourbon, Catherine, obligată să combată o erezie gata să devoreze monarhia, fără prieteni, conștientă de trădarea conducătorilor partidului catolic și de republica anunțată de partidul calvinist, a folosit cea mai periculoasă armă a politicii, dar și cea mai sigură: viclenia! A reușit să-i păcălească pe rând pe cei care doreau ruina Casei de Valois, pe Bourboni, care voiau coroana, și pe reformați, radicalii din acea vreme, care visau o republică imposibilă, asemenea celor de acum care nu au nimic de reformat. Atâta timp cât a trăit ea, familia Valois și-a păstrat tronul. Auguste de Thou3 a înțeles valoarea acestei femei când, aflând despre moartea ei, a spus: Nu a murit o femeie, ci însăși regalitatea! Într-adevăr, Catherine a împins la cel mai înalt grad sentimentul regalității, pe care a apărat-o cu un curaj și o persistență admirabile. Reproșurile pe care scriitorii calviniști i le-au făcut sunt în mod evident gloria ei; nu le-a atras decât din pricina triumfurilor ei. Putea învinge altfel decât prin viclenie? Aceasta este întrebarea. În ceea ce privește violența, acest mijloc atinge unul dintre cele mai controversate puncte ale politicii și care, în vremurile noastre, a fost soluționat prin amplasarea unei mari pietre din Egipt4, pentru a uita regicidul și a oferi o emblemă a sistemului actual al politicii materialiste care ne guvernează. Orice putere, legitimă sau ilegitimă, trebuie să se apere când este atacată, dar, lucru ciudat, acolo unde poporul este eroic în victoria sa asupra nobilimii, puterea trece drept asasină în duelul ei cu poporul. În sfârșit, dacă cedează, după ce face apel la forță, puterea trece drept imbecilă. Guvernul actual va încerca să se salveze prin două legi la fel cu acelea care l-au atacat pe Carol al X-lea și de care acest prinț a vrut să se debaraseze prin două ordonanțe. Nu e oare o tristă deriziune? Este viclenia permisă la putere împotriva vicleniei? Trebuie să-i ucidă pe cei care vor să o ucidă? Masacrele Revoluției răspund masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Poporul devenit rege le-a făcut nobilimii și regelui ceea ce regele și nobilimea le-au făcut insurgenților din secolul al XVI-lea. Astfel că scriitorii din popor, care știu foarte bine că într-o situație asemănătoare poporul ar acționa în aceeași manieră, nu au nici o scuză când îi blamează pe Catherine de Médicis și pe Carol al IX-lea.

Orice putere, spunea Casimir Périer învățând ce ar trebui să fie puterea, este o conspirație permanentă. Astfel, aprobăm criticile pe care le publică unii scriitori îndrăzneți, dar de ce atunci ne împotrivim adevărurilor sociale din Franța, când acestea sunt curajos proclamate? Această problemă explică de la sine toate erorile istorice. Aplicați răspunsul acestei întrebări doctrinelor devastatoare care flatează pasiunile populare, dar și doctrinelor conservatoare care reprimă încercările sălbatice sau nebunești ale poporului și veți găsi motivul nepopularității, ca și pe cel al popularității unor anume personaje. Laubardemont și Laffemans erau, ca anumiți oameni din zilele noastre, devotați apărării puterii în care credeau. Soldați sau judecători, ascultau și unii, și alții de regalitate. D'Orthez ar fi astăzi destituit pentru că a ignorat ordinele ministerului, dar Carol al IX-lea l-a făcut guvernator al provinciei sale. Puterea maselor nu dă socoteală nimănui, dar puterea unuia singur este obligată să dea socoteală supușilor ei, atât celor mari, cât și celor neînsemnați. Catherine, ca Filip al II-lea și ducele de Alba, ca familia Guise și cardinalul Granvelle, a observat viitorul pe care Reforma îl rezerva Europei; a văzut monarhiile, religia și puterea zdruncinate! Catherine a scris imediat, din cabinetul regilor Franței, o condamnare la moarte a acestui spirit de anchetă ce amenința societatea modernă, condamnare pe care Ludovic al XIV-lea a sfârșit prin a o executa. Revocarea Edictului de la Nantes nu a fost o măsură nefericită decât prin prisma mâniei Europei împotriva lui Ludovic al XIV-lea.

De ce să refuzăm, în zilele noastre, maiestuoasei adversare a celei mai infecunde dintre erezii măreția pe care a obținut-o prin propria ei luptă? Calviniștii au scris mult împotriva strategiei lui Carol al IX-lea, dar parcurgeți Franța, cercetând ruinele atâtor biserici frumoase, măsurând rănile imense făcute de protestanți corpului social, aflând câte revanșe și-au luat, deplângând nenorocirile individualismului, plaga Franței actuale al cărei germen se află în problema libertății conștiinței, și vă veți întreba de ce parte sunt călăii? Așa cum spune Catherine în a treia parte a acestui studiu, există, din păcate, în toate epocile, scriitori ipocriți gata să plângă două sute de bandiți uciși din necesitate. Cezar, care încerca să înduioșeze Senatul cu privire la soarta lui Catilina, l-ar fi învins probabil pe Cicero dacă ar fi avut la dispoziție ziare și o Opoziție la ordinele sale. Un alt considerent explică dezavantajul istoric și popular al Catherinei. Opoziția a fost în Franța întotdeauna protestantă, deoarece nu a avut altă politică decât cea a negării; a moștenit teoriile luteranilor, calviniștilor și protestanților în ceea ce privește cuvintele teribile libertate, toleranță, progres și filosofic Timp de două secole au fost utilizate de opozanții puterii pentru a stabili doctrina îndoielnică a liberului-arbitru. Alte două secole au fost folosite pentru a dezvolta primul corolar al liberului-arbitru, libertatea conștiinței. Secolul nostru încearcă să o stabilească pe cea de-a doua, libertatea politică.

Situată între câmpurile deja parcurse și câmpurile care urmau să fie parcurse, Catherine și Biserica au proclamat principiul salutar al societății moderne, una fides, una dominus5 folosindu-se de dreptul lor de viață și de moarte asupra inovatorilor. Deși Catherine a fost învinsă, secolele următoare i-au dat dreptate. Produsul liberului-arbitru, al libertății religioase și al libertății politice (să nu-l confundăm cu libertatea civilă) este Franța de astăzi. Cum este Franța la 1840? O țară preocupată exclusiv de interese materiale, lipsită de patriotism și de conștiință, unde puterea nu are forță, unde alegerile, rodul liberului-arbitru și al libertății politice, nu scot în evidență decât mediocrități, unde forța brutală a devenit necesară în fața violențelor populare, și unde discuția, extinsă la lucruri minore, sufocă orice acțiune a corpului politic; unde banii domină orice problemă și unde individualismul, produsul oribil al divizării la infinit a moștenirilor ce suprimă familia, va devora totul, chiar și națiunea pe care egoismul o va preda, într-o bună zi, invaziei.

Se va spune: De ce nu țarul? Așa cum s-a spus: De ce nu ducele d'Orléans? Nu mai ținem cont de mare lucru, dar în cincizeci de ani nu vom mai ține cont de nimic. Astfel, după părerea Catherinei și a tuturor celor care cred într-o societate bine ordonată, omul social, supusul, nu are liber-arbitru, nu trebuie să profeseze dogma libertății conștiinței, nici să aibă libertate politică. Dar, așa cum nici o societate nu poate să existe fără garanțiile oferite supusului în dauna suveranului, rezultă pentru supus libertăți cu anumite restricții. Libertate, nu; dar libertăți, da; libertăți definite și caracteristice. Iată ce este în conformitate cu natura lucrurilor. În mod cert, este în afara puterii umane să împiedice libertatea gândirii și nici un suveran nu o poate face. Marii politicieni care au fost învinși în această luptă îndelungată (care a durat cinci secole) le-au recunoscut supușilor lor mari libertăți; dar n-au admis nici libertatea publicării gândirilor antisociale, nici libertatea nelimitată a supușilor. Pentru ei, supus și liber sunt, din punct de vedere politic, doi termeni contradictorii, la fel cum teoria că toți cetățenii sunt egali constituie un nonsens pe care natura îl dezminte în fiecare clipă.

Victoria calvinismului va costa destul de scump Franța pe viitor, mai mult decât a costat-o până acum, deoarece sectele religioase și politice, umanitare, egalitare etc., din vremurile noastre, sunt urmarea calvinismului; văzând greșelile puterii, disprețul pentru inteligență, afecțiunea pentru interesele materiale în care își stabilește punctele de sprijin și care sunt cele mai înșelătoare dintre toate, cu excepția unei intervenții providențiale, geniul distructiv va învinge din nou geniul conservării. Atacatorii, care nu au nimic de pierdut, dar au totul de câștigat, se înțeleg reciproc admirabil, pe când adversarii lor bogați nu vor să facă nici un sacrificiu în bani sau de amor propriu pentru a se atașa de apărători.

Odată ce gândirea umană, în loc să se restrângă așa cum ar trebui să o facă pentru a rămâne în forma ei cea mai comunicativă, îmbracă o multitudine de ornamente și devine însuș Poporul în loc să rămână o oarecare divinitate axiomatică, există două mulțimi de combătut: mulțimea ideilor și mulțimea oamenilor.

Puterea regală a sucombat în acest război, și asistăm în zilele noastre, în Franța, la ultima ei combinație cu elementele care o fac dificilă, ca să nu spunem chiar imposibilă. Puterea este o acțiune, iar principiul electiv este discuția. Nu există politică posibilă atunci când discuția există în permanență. Așadar, trebuie să recunoaștem măreția femeii care a știut să ghicească acest viitor și pe care l-a combătut cu atâta curaj. Faptul că familia Bourbon a putut să succeadă Casei Valois, faptul că și-a păstrat coroana i se datorează Catherinei de Médicis. Să presupunem că al doilea Balafré ar fi trăit; oricât de puternic ar fi fost Béarnais, este puțin probabil ca el să fi luat coroana, văzând cât de scump i-au vândut-o ducele de Mayenne și rămășițele Casei de Guise. Mijloacele de care s-a folosit Catherine, care a trebuit să-și reproșeze moartea lui Francisc al II-lea și pe cea a lui Carol al IX-lea, morți amândoi la timp pentru a o salva, nu fac – trebuie să remarcați – obiectul acuzațiilor scriitorilor calviniști și moderni. Deși nu a fost vorba despre otrăviri, așa cum au spus unii autori, au existat combinații tot atât de criminale: nu există nici o îndoială că ea l-a împiedicat pe Paré să-l salveze pe unul, și că asupra celuilalt a exercitat un îndelungat asasinat moral. Moartea rapidă a lui Francisc al II-lea și cea a lui Carol al IX-lea, îndeplinită într-un mod atât de savant, nu au dăunat nicidecum intereselor calviniste, cauzele celor două evenimente au rămas în sfera superioară și nu au fost bănuite nici de scriitori, nici de poporul acelor timpuri, nu au fost ghicite decât de Thou, de marchizul de l'Hôpital, de mințile cele mai înțelepte sau de conducătorii celor două partide care râvneau sau apărau coroana și care găseau necesare astfel de mijloace.

Cântecele populare, fapt surprinzător, nu făceau abstracție de moravurile Catherinei. Este foarte cunoscută anecdota cu soldatul care frigea o gâscă în curtea castelului de la Tours în timp ce Catherina de Médicis și Henric al IV-lea se aflau acolo. Omul cânta o melodie în care regina era grav insultată. Henric al IV-lea a scos sabia pentru a-l ucide pe soldat, însă Catherine l-a oprit și s-a mulțumit să-i arunce câteva vorbe:

— Hei! Catherine ți-a dat găsea aia!

Dacă execuțiile de la Amboise i-au fost atribuite Catherinei și dacă gruparea calvinistă a făcut din această femeie superioară responsabilul tuturor nenorocirilor inevitabile ale acestei lupte, este pentru că s-a întâmplat cu ea așa cum s-a întâmplat și cu Robespierre, care încă așteaptă să fie judecat corect. De altfel, Catherine a fost crunt pedepsită pentru că-l prefera pe ducele d'Anjou. Henric al III-lea, ajuns, ca mai toți copiii răsfățați, la cea mai profundă indiferență față de mama sa, s-a cufundat în mod voluntar în desfrâu. Desfrâul a făcut din el ceea ce făcuse mama lui din Carol al IX-lea: un soț fără fiu, un rege fără moștenitori. Din nefericire, ducele d'Alençon, ultimul băiat al Catherinei, moare. Aceasta face eforturi inimaginabile pentru a combate pasiunile fiului său. Istoria a păstrat amintirea cinei cu femeile goale care a avut loc în galeria Chenonceaux, la întoarcere din Polonia, și care nu l-a făcut deloc pe Henric al III-lea să-și schimbe obiceiurile proaste. Ultimele cuvinte ale marii regine sunt esența întregii ei politici și conțin atât de mult bun-simț, încât vom vedea toate cabinetele punându-le în practică în situații asemănătoare:

Ai tăiat bine, fiule – a spus regina-mamă, aflată pe patul de moarte, când Henric al III-lea a venit să o anunțe că dușmanul coroanei a fost ucis – acum trebuie să coși la loc! Catherine se referea, așadar, la faptul că tronul va trebui să se apropie imediat de familia Lorraine și să se servească de ea, acesta fiind singurul mijloc prin care ar fi putut împiedica urmările intrigilor Casei de Guise, doar astfel putând fi consolidată poziția regelui; însă această viclenie persistentă a femeii și a italiencei, pe care a utilizat-o întotdeauna, era incompatibilă cu viața desfrânată a lui Henric al III-lea. Odată moartă, Catherine de Médicis a luat cu ea în mormânt și politica familiei de Valois.

Înainte să înceapă să scrie istoria moravurilor în acțiune, autorul acestui studiu a cercetat cu răbdare și minuțiozitate principalele domnii din istoria Franței, cearta dintre familiile de Bourguignon și d'Armagnac, dintre familiile de Guise și de Valois, care au durat fiecare câte un secol. Intenția lui a fost să scrie o istorie a Franței pitorești. Isabela de Bavaria, Catherine și Maria de Médicis, aceste trei femei ocupă un loc important, dominând din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, ajungând până la Ludovic al XIV-lea. Dintre aceste trei regine, Catherine este cea mai interesantă și cea mai frumoasă. Domnia ei a fost una virilă, o domnie ce nu a fost dezonorată nici de teribilele iubiri ale Isabelei, nici de și mai teribilele, deși mai puțin cunoscute, iubiri ale Măriei de Médicis. Isabela i-a chemat pe englezi în Franța împotriva fiului ei, l-a iubit pe ducele d'Orléans, cumnatul ei, și pe Boisbourdon. Pe socoteala Măriei de Médicis s-au pus lucruri și mai grele. Niciuna, nici cealaltă n-a avut simț politic. În aceste studii și aceste paralele, autorul s-a convins de măreția Catherinei: inițiindu-se în dificultățile permanente ale poziției ei, el și-a dat seama în ce măsură istoricii, influențați de protestanți, au fost nedrepți față de această regină; i-au rămas despre asta trei schițe în care sunt combătute câteva opinii eronate despre persoanele care o înconjurau și despre obiceiurile din vremea ei. Dacă această lucrare se află printre Studiile Filosofice este pentru că arată spiritul unei epoci și pentru că se vede limpede în ea influența gândirii. Dar înainte de a intra în arena politică, unde Catherine se vede luptând cu cele două mari dificultăți ale carierei sale, este necesar să prezentăm un rezumat al vieții ei anterioare, făcut din punctul de vedere al unei critici imparțiale, pentru a putea îmbrățișa cursul aproape întreg al acestei vaste și regale existențe, până la momentul în care începe prima parte a acestui studiu.

Niciodată n-a existat, în nici o epocă, în nici o țară și în nici o familie suverană un mai mare dispreț pentru legitimitate decât în faimoasa Casă de Medici, al cărei nume, în Franța, se pronunță Médicis6. Aceasta avea despre putere aceeași doctrină pe care o profesează astăzi Rusia: orice conducător căruia i se potrivește tronul este cel adevărat, legitimul. Mirabeau avea dreptate când spunea: N-a existat decât o mezalianță în familia mea, cea a Medicilor; căci, în ciuda eforturilor genealogiștilor plătiți, este cert că cei din familia de Medici, înaintea lui Avérard de Medici, gonfalonier7 al Florenței în 1314, erau simplii neguțători în Florența, care au ajuns foarte bogați. Primul personaj din această familie, care începe să ocupe un loc important în istoria faimoasei republici toscane, a fost Salvestro de Medici, devenit gonfalonier în 1378. Din acest Salvestro s-au născut doi fii, Cosimo și Lorenzo de Medici. Cosimo i-a avut ca descendenți pe Lorenzo Magnificul, ducele de Nemours, ducele de Urbino, tatăl Catherinei, Papa Leon al X-lea, Papa Clement al VII-lea și Alexandru, nu duce al Florenței, cum se spune, ci duce al orașului Penna, titlu dat de Papa Clement al VII-lea, ca o trimitere către titlul de mare duce de Toscana.

Din Lorenzo s-au născut Lorenzino, cunoscut drept Brutus Florentinul, care l-a ucis pe ducele Alexandru; Cosimo, primul mare duce, și toți suveranii Toscanei până în 1737, epocă în care s-a stins această familie. Dar niciuna dintre aceste două ramuri, ramura Cosimo și ramura Lorenzo, nu domnește în linie directă până în momentul în care Toscana, aservită de tatăl Măriei de Médicis, și-a văzut marii ei duci succedându-se în mod natural. Astfel, Alexandru de Medici, cel care a avut titlul de duce al orașului Penna și care a fost asasinat de Lorenzino, era fiul ducelui d'Urbino, tatăl Catherinei, și al unei sclave maure. Așadar, Lorenzino, fiu legitim al lui Lorenzo, avea dublul drept de a-l ucide pe Alexandru, ca uzurpator al casei lui și ca asupritor al orașului. Câțiva istorici cred chiar că Alexandru era fiul lui Clement al VII-lea. Ceea ce a făcut ca acest bastard să fie recunoscut drept conducător al republicii și al familiei de Medici, a fost căsătoria lui cu Margareta de Austria, fiica naturală a lui Carol Quintul.

Francesco de Medici, soțul Biancăi Capello, a acceptat ca fiu al său un copil din popor cumpărat de această celebră venețiană. Și, lucru ciudat, când Ferdinand i-a urmat lui Francesco, l-a menținut pe acest copil înfiat în drepturile lui. Acest copil, numit don Antonio de Medici, a fost considerat timp de patru domnii ca fiind din familie, a reușit să-și câștige afecțiunea fiecăruia, a adus servicii importante familiei și a fost regretat de toți.

Aproape toți primii Medici au avut copii naturali, al căror destin a fost întotdeauna strălucit. Astfel, cardinalul Iuliu de Medici, care a fost papă sub numele de Clement al VII-lea, era fiul legitim al lui Iulian I. Cardinalul Ippolito de Medici era, de asemenea, bastard, însă a fost cât pe-aci să devină papă și conducător al familiei.

Câțiva autori de anecdote pretind că ducele d'Urbino, tatăl Catherinei, i-ar fi spus acesteia: A figlia dinganno non manca mai figlioanza (Unei fete istețe nu-i lipsesc niciodată copiii), referindu-se la un anume defect de conformație de care suferea Henric, al doilea fiu al lui Francisc I, pretendentul ei. Însă Lorenzo al II-lea de Medici, tatăl Catherinei, care s-a căsătorit în 1518, pentru a doua oară, cu Magdalena de Tours-d'Auvergne, moare la 28 aprilie 1519, la câteva zile după soția sa, al cărei deces a fost cauzat de nașterea Catherinei.

Așadar, Catherine a rămas orfană de tată și de mamă imediat ce a venit pe lume. De aici, ciudatele întâmplări ale copilăriei ei, amestecată în luptele sângeroase ale florentinilor, care doreau să-și redobândească libertatea împotriva familiei de Medici care voia să domnească peste Florența și se purta cu atâta circumspecție, încât tatăl Catherinei purta titlul de duce d'Urbino. La moartea lui Lorenzo, tatăl Catherinei, conducătorul legitim al Casei de Medici era Papa Leon al X-lea, care l-a desemnat să guverneze Florența pe Iuliu de Medici, fiul ilegitim al lui Iulian, pe atunci cardinal. Leon al X-lea era unchiul Catherinei, iar cardinalul Iuliu, care a fost de fapt Clement al VII-lea, nu era decât unchiul ei nelegitim.

În timpul asediului întreprins de familia de Medici pentru a reintra în Florența, partidul republican, nemulțumit că doar o închisese pe Catherine, în vârstă de nouă ani, într-o mănăstire, după ce-i jefuise toate bunurile, a vrut să o expună între două creneluri focurilor artileriei, la propunerea unui anume Baptiste de Cei. Bernardo Castilogne a mers și mai departe; a propus ca în loc să o redea pe Catherine papei, care o ceruse din nou, să o lase pe mâna soldaților pentru a fi dezonorată. Se pare că toate revoluțiile populare se aseamănă. Politica reginei Catherine, care favoriza atâta puterea regală, putea fi influențată de astfel de scene pe care o italiancă de nouă ani nu putea să le uite.

Ridicarea lui Alexandru de Medici, la care a contribuit atâta bastardul Clement al VII-lea, a avut ca principiu tocmai ilegitimitatea sa, dar și dragostea lui Carol Quintul pentru faimoasa lui bastardă Margareta. Astfel, papa și împăratul au fost inspirați de același sentiment. La acea epocă, Veneția era centrul comerțului lumii, iar Roma era guvernatorul moral; Italia domnea încă prin poeți, generali, oameni de stat născuți acolo. În nici o perioadă nu s-a văzut în nici o țară o atât de bizară și de abundentă adunare de oameni de geniu. Erau atât de mulți, încât și cei mai mici prinți erau oameni superiori. Italia gemea de talent, de îndrăzneală, de știință, de poezie, de bogăție, de galanterie, deși era sfâșiată de permanentele războaie interne și deși a fost locul de întâlnire al tuturor cuceritorilor care-și disputau cele mai frumoase ținuturi ale ei. Când oamenii sunt atât de puternici, nu se tem să-și mărturisească slăbiciunile.

De aici, fără îndoială, această epocă de aur a bastarzilor. Trebuie, de altfel, să le facem dreptate copiilor ilegitimi ai Casei de Medici, care ardeau de ambiția gloriei și a creșterii bunurilor și puterii acestei familii. De aceea, de îndată ce ducele orașului de Penna, fiul maurei, a fost instalat ca tiran al Florenței, acesta a împărtășit și interesul Papei Clement al VII-lea pentru fiica lui Lorenzo al II-lea, pe atunci în vârstă de unsprezece ani.

Când studiem mersul lucrurilor și destinul oamenilor în acest curios secol al XVI-lea, nu trebuie să uităm niciodată că politica avea atunci o latură ce distrugea, la toate caracterele, acea înclinație spre onestitate, acea atitudine pe care imaginația o cere de la personajele eminente. Această observație îi face dreptate Catherinei în fața acuzațiilor banale și nebunești ale scriitorilor Reformei.

A fost cea mai frumoasă vârstă a politicii, al cărei cod a fost scris atât de Machiaveli, cât și de Spinoza, atât de Hobbes, cât și de Montesquieu, căci dialogul lui Sylla și al lui Eucrat conține adevărata cugetare a lui Montesquieu, pe care legăturile cu partidul enciclopediștilor nu-i permiteau să o dezvolte într-o altă manieră. Aceste principii sunt astăzi morala secretă a tuturor cabinetelor în care se uneltesc planurile vreunei vaste dominații.

În Franța, l-am blamat pe Napoleon când s-a folosit de acest geniu italian pe care-l avea în cute8 și ale cărui combinații n-au reușit întotdeauna; dar Carol Quintul, Catherine, Filip al II-lea, Iuliu al II-lea nu s-ar fi purtat altfel în chestiunea Spaniei. Pe vremea când s-a născut Catherine, dacă istoria ar fi fost judecată din punctul de vedere al cinstei, evenimentele ar fi părut un roman imposibil. Carol Quintul, obligat să susțină catolicismul în fața atacurilor lui Luther, care amenința de fapt tronul atunci când amenința papalitatea, lasă să aibă loc asediul asupra Romei și-l ține pe Papa Clement al VII-lea în închisoare. Tocmai acest Clement al VII-lea, care nu are alt dușman mai aprig decât pe Carol Quintul, îi face curte pentru a-l putea pune pe Alexandru de Medici pe tronul Florenței, iar Carol Quintul i-o dă pe fiica lui acestui bastard. Odată instalat, Alexandru, de comun acord cu Clement, încearcă să-l prejudicieze pe Carol Quintul, aliindu-se cu Francisc I, prin intermediul Catherinei de Médicis, și amândoi îi făgăduiesc că-l vor ajuta să recucerească Italia.

Lorenzino de Medici devine tovarășul de desfrâu și complicele lui Alexandru, cu scopul de a-l ucide. Filippo Strozzi, unul dintre cele mai mari spirite ale acelor vremuri, a avut atâta stimă pentru acest asasinat, încât a jurat că fiecare dintre fiii săi se va căsători cu una dintre fetele ucigașului, și fiecare fiu a îndeplinit cu sfințenie promisiunea tatălui, deși fiecare dintre ei, protejat de Catherine, putea să facă alianțe strălucite, căci unul a fost emulul lui Doria, iar celălalt, mareșal al Franței. Cosimo de Medici, succesorul lui Alexandru, cu care nu avea nici un grad de rudenie, a răzbunat, în cel mai crud mod posibil, moartea acestui tiran după doisprezece ani, de-a lungul cărora ura lui a fost veșnic vie împotriva unor oameni care i-au oferit, în definitiv, puterea. Avea optsprezece ani în momentul în care a fost chemat la domnie; primul său act a fost să declare nule drepturile fiilor legitimi ai lui Alexandru, tocmai pentru a-l răzbuna pe Alexandru! Carol Quintul confirmă dezmoștenirea nepotului său și-l recunoaște pe Cosimo în locul fiului lui Alexandru. Urcat pe tron de cardinalul Cibo, Cosimo îl exilează pe loc. De aceea, cardinalul Cibo îl acuză pe Cosimo, care a fost primul mare duce, de a fi vrut să-l otrăvească pe fiul lui Alexandru. Acest mare duce, gelos pe puterea sa pe cât era Carol Quintul pe a lui, la fel ca împăratul, abdică în favoarea fiului său Francesco, după ce-l ucisese pe celălalt fiu al său, don Garcias, pentru a răzbuna moartea cardinalului Giovanni de Medici, pe care îl asasinase Garcias. Cosimo I și fiul său Francesco, care ar fi trebuit să fie devotați trup și suflet Casei Franței, singura putere care-i putea sprijini, au fost valeții lui Carol Quintul și ai lui Filip al II-lea și, prin urmare, dușmanii secreți, lași și perfizi ai Catherinei de Médicis, una dintre gloriile casei lor.

Acestea sunt principalele trăsături contradictorii și ilogice, șireteniile, intrigile perfide ale singurei Case de Medici. Putem oare să mai judecăm, prin intermediul acestei schițe, alți prinți ai Italiei și ai Europei? Toți trimișii lui Cosimo I la Curtea Franței au primit în instrucțiunile lor secrete ordinul de a-l otrăvi pe Strozzi, rudă a reginei Catherine. Carol Quintul a pus să fie asasinați trei ambasadori ai lui Francisc I. La începutul lui octombrie 1533, ducele orașului Penna pleacă de la Florența spre Livorno însoțit de unica moștenitoare a lui Lorenzo al II-lea, Catherine de Médicis. Ducele și prințesa Florenței, acesta era titlul dat acestei tinere, atunci în vârstă de paisprezece ani, au părăsit orașul înconjurați de un grup numeros de servitori, de ofițeri, de secretari, precedați de oameni înarmați și urmați de o escortă de călăreți. Tânăra prințesă nu știa încă nimic despre destinul ei, în afară de faptul că papa urma să aibă o întrevedere, la Livorno, cu ducele Alexandru; dar unchiul ei, Filippo Strozzi, îi dezvăluie imediat viitorul care-i era sortit.

Filippo Strozzi se căsătorise cu Clarissa de Medici, soră după tată cu Lorenzo de Medici, duce d'Urbino, tatăl Catherinei; dar acest mariaj, făcut atât pentru a converti la cauza Casei de Medici pe unul dintre cei mai fermi susținători ai partidului popular, cât și spre a înlesni rechemarea familiei de Medici, pe atunci alungată, nu l-a făcut niciodată să șovăie pe acest campion viclean, care a fost persecutat de propriul său partid tocmai pentru că încheiase această căsătorie. În ciuda aparentelor schimbări ale comportamentului său, influențat de această alianță, el a rămas fidel partidului popular și s-a declarat împotriva familiei de Medici imediat ce și-a dat seama de planul lor de a subjuga Florența. Acest mare om a rezistat chiar în fața ofertei de a conduce un principat, pe care i-a făcut-o Leon al X-lea. Filippo Strozzi se afla în acel moment în poziția de victimă a politicii familiei de Medici, pe cât de nesigură în alegerea mijloacelor, pe atât de fermă în atingerea scopului ei. După ce împărtășise nenorocirile captivității lui Clement al VII-lea, când, surprins de cei din familia Colonna, se refugiase în castelul Sunt Angelo, el a fost predat de Clement ca ostatic și dus la Neapole.

Odată liber, papa s-a năpustit cu furie asupra dușmanilor săi, iar Strozzi era cât pe-aci să-și piardă viața și a fost obligat să dea o sumă mare de bani pentru a ieși din închisoare. Când s-a văzut liber, într-un moment de bunătate firească a omului cinstit, a avut curajul de a se prezenta în fața lui Clement al VII-lea, care se felicitase că a scăpat de el. Papa trebuie că s-a rușinat foarte mult de purtarea sa, dar i-a făcut lui Strozzi cea mai proastă primire. Acesta își începuse de foarte tânăr ucenicia în viața nenorocită a omului cinstit în politică, a cărui conștiință nu se schimbă deloc în fața capriciilor dictate de evenimente, ale cărui acțiuni nu sunt decât pe placul virtuții și care se pomenește astfel persecutat de toți: de popor, căci se opune pasiunilor sale oarbe, de putere, căci se opune uzurpatorilor. Viața acestor mari cetățeni este un martiriu în care nu sunt susținuți decât de vocea puternică a propriei conștiințe și de sentimentul eroic al datoriei sociale, care le dictează toate acțiunile conduitei lor. Au existat mulți astfel de oameni în Republica Florența, toți la fel de mari ca Strozzi și la fel de desăvârșiți ca și adversarii lor din partidul de Medici, deși învinși de viclenia florentină a acestora din urmă.

Istoria consolidării Casei de Medici – din secolul al XIV-lea până în secolul al XV-lea – este una dintre cele mai frumoase care urmează să fie scrise, deși mulți condeieri de geniu și-au încercat deja penița cu ea. Nu este vorba despre istoria unei republici, nici a unei societăți, nici a unei anumite civilizații, ci despre istoria omului politic, despre istoria eternă a politicii, aceea a uzurpatorilor și a cuceritorilor. Reîntors în Florența, Filippo Strozzi restabilește din nou vechea formă de guvernământ și-l scoate la iveală pe Ippolito de Medici, alt bastard, și pe acest Alexandru cu care conlucra în acel moment. Înspăimântat de inconstanța oamenilor și temându-se de răzbunarea lui Clement al VII-lea, merge să supravegheze o imensă casă de comerț pe care o avea la Lyon și care coresponda cu bancherii săi de la Veneția, Roma, din Franța și Spania.

Lucru ciudat! Oamenii care suportau greutățile afacerilor publice și lupta constantă cu familia de Medici, fără a lua în calcul dezbaterile din sânul propriului partid, duceau, de asemenea, și greutatea comerțului și a speculațiilor lui, pe cea a băncii și a complicațiilor acesteia, pe care excesiva diversitate a monedelor și falsificările acestora o făceau și mai dificilă decât astăzi. (Numele de bancher vine de la banca pe care stăteau și care le servea să zornăie piesele de aur și de argint.)

Filippo a găsit în moartea soției sale, pe care o adora, pretextul de a răspunde exigențelor partidului republican, a cărui poliție devine în toate republicile cu atât mai teribilă, cu cât toată lumea devine spion în numele libertății care justifică totul. Filippo nu s-a întors la Florența decât în momentul în care orașul s-a văzut obligat să accepte jugul lui Alexandru; dar mai înainte a mers să-l vadă pe Papa Clement al VII-lea, ale cărui afaceri erau destul de înfloritoare, astfel încât comportamentul pontifului în privința lui să se schimbe.

În momentul triumfului său, familia de Medici avea nevoie de un om ca Strozzi, chiar și numai pentru a aranja înălțarea lui Alexandru, așa încât Clement a știut să-l facă să participe la consiliile bastardului, care urma să înceapă oprimarea orașului, iar Filippo a acceptat titlul de senator. Însă timp de doi ani și jumătate, la fel ca Seneca și Burrhus pe lângă Neron, el a observat începuturile tiraniei. În acel moment, se vedea expus unei atât de mari neîncrederi din partea poporului și atât de suspectat de Casa de Medici, căreia îi ținea piept, încât prevedea o catastrofă. Așadar, imediat ce aflase de la ducele Alexandru despre negocierea mariajului Catherinei cu un fiu al Franței, a cărui încheiere urma să aibă loc, poate, la Livorno, unde negociatorii își dăduseră întâlnire, și-a făcut planul de a trece în Franța și de a-și lega soarta de cea a nepoatei sale, căreia îi lipsea un tutore.

Încântat de posibilitatea de a se debarasa de un om atât de puțin înțelegător în ceea ce privește treburile Florenței, Alexandru sprijină această decizie care îl scutea de o crimă și-l sfătuiește pe Strozzi să se așeze în fruntea Casei Catherinei. Într-adevăr, pentru a uimi Curtea Franței, familia de Medici a alcătuit într-un mod strălucit suita celei pe care o numea, în totalitate pe nedrept, prințesă de Florența, și care se numea și mica ducesă d'Urbino.

Cortegiul în fruntea căruia mergeau Alexandru, Catherine și Strozzi era format din mai bine de o mie de oameni, fără a lua în calcul escorta și servitorii; când coada alaiului era la porțile Florenței, capul depășea deja primul sat dinafară orașului, acolo unde se împletesc astăzi paiele pentru pălării. Se vorbea deja în popor că prințesa Catherine urma să se mărite cu unul dintre fiii lui Francisc I; dar nu era decât un simplu zvon când a dobândit o oarecare consistență în ochii celor din Toscana, prin acest marș triumfal de la Florența la Livorno.

După toate pregătirile pe care le observa, Catherine bănuia că era vorba despre mariajul ei, iar unchiul îi dezvăluise planurile zadarnice ale ambițioasei sale case, care ar fi vrut pentru ea chiar mâna Delfinului. Ducele Alexandru mai spera că ducele d'Albany va reuși să-l facă pe regele Franței să-și schimbe părerea, care, deși dorea să obțină sprijinul familiei de Medici în Italia, nu voia să-l cedeze pe ducele d'Orléans. Această meschinărie a făcut ca Franța să piardă sprijinul Italiei, dar n-a împiedicat-o pe Catherine să devină regină. Acest duce d'Albany, fiul lui Alexandru Stuart, fratele lui Iacob al III-lea, regele Scoției, s-a căsătorit cu Anne de la Tours-de-Boulogne, sora Magdalenei de la Tours-de-Boulogne, mama Catherinei; el era, așadar, unchiul ei din partea mamei. Datorită mamei sale era Catherine atât de bogată și înrudită cu atâtea familii; mai mult, lucru curios, Diane de Poitiers, rivala ei, îi era și verișoară. Jean de Poitiers, tatăl Dianei, o avea ca mamă pe Jeanne de la Tours-de-Boulogne, mătușa ducesei d'Urbino. Catherine a fost, de asemenea, rudă cu Maria Stuart, nora ei.

Catherine a aflat atunci că dota ei în bani va fi de o sută de mii de ducați. Ducatul era o monedă de aur de dimensiunea unui ludovic, dar avea numai pe jumătate din grosimea acestuia. Așadar, o sută de mii de ducați din acea vreme înseamnă, ținând cont de marea valoare a aurului, aproximativ șase milioane, ducatul actual valorând aproape doisprezece franci. Ne putem da seama de importanța băncii pe care Filippo Strozzi o avea la Lyon, căci reprezentantul său din acest oraș a fost cel care a vărsat cele o sută de mii de livre în aur. Comitatele d'Auvergne și de Lauraguais urmau, pe lângă asta, să fie aduse ca zestre de Catherine, căreia Papa Clement al VII-lea i-a oferit încă o sută de mii de ducați în bijuterii, pietre prețioase și alte daruri de nuntă, la care a contribuit și ducele Alexandru.

Ajungând la Livorno, Catherine, atât de tânără, trebuie să fi fost flatată de măreția excesivă pe care Papa Clement, pe atunci conducătorul Casei de Medici, o desfășura pentru a ului Curtea Franței. El sosise deja cu una din galerele sale, în întregime tapisată cu satin stacojiu, ornată cu ciucuri de aur și acoperită de un cort din stofă aurită. Această galeră, a cărei decorare costase aproape douăzeci de mii de ducați, conținea mai multe camere destinate viitoarei soții a lui Henric al Franței, toate mobilate cu cele mai bogate curiozități pe care familia de Medici le-a putut aduna. Vâslașii, îmbrăcați magnific, și echipajul aveau drept căpitan un preot din Ordinul Cavalerilor de Rodos. Alaiul papei se afla pe alte trei galere. Galerele ducelui d'Albany, ancorate lângă cele ale lui Clement al VII-lea, formau o flotilă destul de respectabilă. Ducele Alexandru i-a prezentat papei pe ofițerii casei Catherinei; cu papa avusese o întrevedere secretă în care i-l prezentase pe contele Sébastian Montécuculi, care tocmai părăsise, destul de neașteptat, serviciul împăratului; i-a prezentat papei și pe cei doi generali ai săi, Antoine de Leves și Ferdinand de Gonzagua. Să fi existat între cei doi bastarzi, Iulian și Alexandru, un plan premeditat de a-l face Delfin pe ducele d'Orléans? Care să fi fost recompensa promisă contelui Sébastian Montécuculi care, înainte de a fi intrat în serviciul lui Carol Quintul, studiase medicina? Istoria este mută în ceea ce privește acest subiect. Vom vedea, de altfel, în ce nori este învăluit acest fapt. Această obscuritate este atât de mare încât, recent, istorici serioși și conștiincioși au admis nevinovăția lui Montécuculi.

Catherine a aflat atunci, în mod oficial, din gura papei despre căsătoria care-i era sortită. Ducele d'Albany nu a reușit decât cu mare dificultate să-l facă pe rege să-și mențină promisiunea de a-i da Catherinei ca soț pe cel de-al doilea fiu al său. De aceea nerăbdarea lui Clement a fost atât de mare! Ii era teamă ca nu cumva planurile să-i fie răsturnate – fie din cine știe ce intrigă a împăratului, fie din pricina disprețului Franței, unde mai-marii regatului vedeau cu ochi răi această căsătorie. Așa se face că s-a îmbarcat imediat și s-a îndreptat spre Marsilia. A ajuns la destinație la sfârșitul lunii octombrie 1533. În ciuda bogățiilor sale, Casa de Medici a fost eclipsată de Casa Franței. Ca să demonstrăm până unde au împins acești bancheri fastul, vom spune că darul de nuntă din partea papei a fost alcătuit din medalii de aur de o valoare istorică inestimabilă, căci erau pe vremea aceea unice.

La rândul lui, Francisc I, care iubea strălucirea și serbările, s-a întrecut pe sine în această situație. Nunta lui Henric de Valois și a Catherinei de Médicis a durat treizeci și patru de zile. În mod cert, este inutil să repetăm detaliile cunoscute în toate cărțile de istorie despre Provence și despre Marsilia cu privire la această ilustră întrevedere dintre papă și regele Franței, care a fost subliniată de o glumă a ducelui d'Albany cu privire la obligația de a ține post; un quiproquo9 comic despre care a vorbit Brantôme, de care a făcut mult haz întreaga Curte și care demonstrează nivelul moravurilor la acea epocă. Deși Henric de Valois nu era decât cu douăzeci de zile mai mare decât Catherine de Médicis, papa a cerut ca tinerii să-și consume căsătoria chiar în ziua celebrării ei, atât de teamă îi era de subterfugiile politicii și de vicleniile firești din acea vreme. Clement care, spune istoria, a vrut să aibă dovezi concrete despre consumarea căsătoriei, a rămas dinadins treizeci și patru de zile la Marsilia, în speranța că tânăra sa rudă îi va oferi dovezi vizibile; căci, la cei paisprezece ani ai ei, Catherine era nubilă. Fără îndoială că înainte de plecare i-a spus copilei, pentru a o consola, aceleași faimoase cuvinte atribuite tatălui Catherinei: A figlia dinganno non manca mai figlioanza (Unei fete istețe nu-i lipsesc niciodată copiii). Cele mai bizare presupuneri s-au făcut cu privire la sterilitatea Catherinei, care a durat zece ani. Puține persoane știu astăzi că mai multe tratate de medicină conțin, cu privire la această particularitate, supoziții atât de indecente încât nici nu pot fi povestite.

Vina „sterilității” ei îi aparține doar lui Henric al II-lea. Ar fi fost suficient să se remarce că într-o perioadă în care nici un prinț nu se jena să aibă bastarzi, Diane de Poitiers, mult mai favorizată decât femeia legitimă, nu a avut copii. Nu există nimic mai cunoscut în medicina chirurgicală decât defectul de conformație al lui Henric al II-lea, explicat, de altfel, de glumele doamnelor de la Curte, care puteau să-l numească abate de Saint-Victor într-o vreme când limba franceză se bucura de aceleași privilegii ca și limba latină. Imediat ce prințul a fost supus unei operații, Catherine a rămas însărcinată de unsprezece ori și a avut zece copii. Este o bucurie pentru Franța că Henric al II-lea a întârziat atât. Dacă ar fi avut copii cu Diane, politica s-ar fi complicat în mod straniu. Când a avut loc această operație, ducesa de Valentinois era deja la a doua tinerețe. Doar această observație demonstrează că istoria Catherinei de Médicis trebuie rescrisă în totalitate; și că după o vorbă foarte profundă a lui Napoleon, istoria Franței ar trebui să aibă un singur volum sau o mie.

Sejurul la Marsilia al Papei Clement al VII-lea, dacă stăm să comparăm purtarea lui Carol Quintul cu cea a regelui Franței, îi dă o imensă superioritate regelui asupra împăratului, ca în toate lucrurile, de altfel. Iată rezumatul succint al acestei întrevederi, datorat unui contemporan: