O lacrima pentru Maria Sa

1

capără asfințitul sfoiegit de arșiți. Scapără vinețiu, sticlind a furtună.

Nu știe cum, dar iată‑l strîmtorat între banul Craiovei și Baba Novac. În lungul peretelui, masa de stejar cu belșugul bucatelor și banul ursin muindu‑și mustă­țile în afundul ulcelei.

Neașteptat, vijelia. Pămîntul se cutremură și gem treptele. Ușa sare‑n lături, prăvălindu‑le în creștet șirul de săbii. Banul le pune stavilă bărboiul aricit. Sclipătul tăișurilor. Zvîcnește în masă icnit și ne‑ndemnată po­deaua lunecă prelins. Apucă să vadă pieptul banului, stîmpărînd setea oțelului.

Se simte săltat ca o părere, cum tot a părere renaște în șaua lui Sultan. Novacul de‑a dreapta, răzbind, potopul. Goana înfrigurată. Cîmpul se clatină. Aude grindina ropotindu‑i pe suflet, pînă îi stinge răsuflarea. Sultan taie apele; nălucă.

Sudalma Novacului zgreapțănă întunericul. Dupăie amîndoi cîmpul, în pecetea copitelor. Zvon de urmaritori. Întinderile se cască nesătule. Nici fir de speranță. Zvonul se împlinește și palmele asudă.

E-n șaua fugarului, nu lîngă marele ban al Craiovei. Ochii îi ard. Șuvoaiele reci certîndu‑i aprig obrajii. Frigul îl macină. Cu gura sîngerată, calul Novacului întoarce din goană. Sultan în fuleuri repezi, fără întoarcere.

Cu frîul în dinți, căpitanul se‑nfige în roata de călăreți. Taie cu amîndouă mîinile. Zăngăne fier sub icne­tul fierului. Brusc un juvăț îl trage din șa. Strigătul Nova­cului sparge tăriile.

Și‑ntoarce ochii de la cumplita vedenie. Prăpastia. N-a simțit‑o nici Sultan. Cade în gol, apoi plutește și‑l ia cu frig și nu mai știe nimic.

O ciutură domoală își cufundă setea în unda adîncă. Se trage mai aproape. Întinde mîna căuș.

Din afundul strălimpede îl cheamă Baba Novac în funii. Pe podina largă, călăul Clujului cu brațele cruce. Ochii Novacului pustiindu‑l. În șaua înaltă, pelerina lui Moise Székely. Nedrept de albă.

Novacul pe prima treaptă. Cizma lui Moise lovește cu sete. Fălcile căpitanului, piatră. Doar obrazul îi lăcrimează șuvițe de sînge.

Volburi de rubin și‑apoi iar apa strălimpede… Vede cum țeapa se afundă încrîncenată. Rupe carnea, petec cu petec. Aude cum pîrîie oasele dezghiocate, chircindu‑i mădularele. În unda lucie, ochiul căpitanului, încă viu. Nu. Aici e durerea, în carnea lui. Și geamătul se preface în urlet:

— Staaaați! Acela e însuși brațul meu de oștean!

— Măria Ta!… Doamne!

Zgîlțîitura îl arde. Caută în jur, pricepînd cu înceti­neală. Banul Mihalcea aplecat deasupră‑i. Zace dezgolit în albul blănii, lîngă patul masiv. Așternutul viscolit mai jos, la picioare.

— Visași, doamne.

— Era și‑o ciutură, Mihalceo…

— Îndată, doamne. Îți fu sete.

Se scoală cu greu, trăgîndu‑se pe pat. Peste tava de argint, barba cu fire cărunte tremură în frămîntarea buzelor.

— Bane?

— Îmi fu teamă.

— De ce, Mihalceo?

— De urlet, doamne.

Bea afund cu înghițituri rare. Pe pieptul dezgolit, părul sleit tescuie broboane.

— Mă muncesc amintirile, bane, blestemele celor duși…

— Uită‑i. Măria Ta. Nu‑i putință să‑i întorci.

— Nu‑i, Mihalcea… Tace.

— Culcă‑te, doamne. Mîine‑i slujba la catedrală și va să fii falnic, precum se cere.

— Falnic, bane, cum spui…

Stă cu ochii în pîlpîirea lumînării, pînă umbrele‑i împresoară cu încetul, văduvindu‑l de somn.

Sfidînd încremenirea zidurilor, orga dezlănțuie acor­duri grave. Prin vitralii enorme lumina cade pălit, ruși­nată de fastul clipei.

Casa princiară așezată în semicerc. La mijloc, Rudolf al II-lea, de ceară împietrită. Principi și duci, prințese și arhiducese par capătul necesar la șirul veșmintelor bogate. Între zidurile înalte, toată semeția Imperiului.

De sub bolta intrării un cavaler în tunică neagră pre­firă mulțimea prin ochii cenușii. Caută către altar.