[Comedia umana] Alt studiu de femeie

ALT STUDIU DE FEMEIE

a Paris, pe la baluri sau pe la recepțiile mondene[1] au loc aproape întotdeauna două serate. Mai întâi, o serată oficială, la care iau parte persoanele invitate, o societate aleasă care se plictisește. Fiecare caută să facă impresie vecinului său. Cele mai multe dintre tinerele femei nu vin decât pentru o singură persoană. După ce fiecare femeie s-a încredințat că ea este cea mai frumoasă în ochii acelei persoane și că opinia ei este împărtășită și de alți câțiva, după ce se schimbă câteva fraze fără importanța, cum ar fi:

— Vă gândiți să plecați curând la Crampade[2]?

— Ce bine a cântat doamna de Portenduère[3]!

— Cine să fie tinerica aceea plină de diamante? sau, după ce au rostit câteva fraze ironice, care fac o plăcere trecătoare și răni ce nu se mai închid, grupurile se subțiază, cei nepăsători pleacă, lumânările se consumă în sfeșnice. Atunci stăpâna casei oprește câțiva artiști, oameni veseli, prieteni, spunându-le:

— Rămâneți, vom supa între noi.

Și se adună într-un salonaș. Urmează a doua serată, cea adevărată: serată unde, ca pe timpul vechiului regim, toată lumea ascultă ceea ce se spune, unde conversația e generală, unde ești nevoit să fii spiritual și să contribui la buna-dispoziție a tuturor. Toate se reliefează, râsul nestăpânit ia locul acrelor afectate care, în societatea înaltă, întunecă până și cele mai atrăgătoare chipuri. În sfârșit, plăcerea începe atunci când recepția mondenă[4] se termină. Recepția mondenă, rece paradă a luxului, desfășurare de amoruri-proprii în mare ținută, este una dintre acele născociri englezești ce tind la mecanizarea celorlalte națiuni. Anglia pare a dori ca lumea întreagă să se plictisească precum se plictisește ea și tot atât de mult. Această a doua serală constituie așadar, în Franța, în unele familii, un fericit protest al vechilor tradiții ale binecuvântatei noastre țări; numai că, din păcate, prea puține familii protestează, și explicația e cât se poate de simplă. Dacă astăzi prea arareori se mai supează, asta-i din pricină că sub niciun alt regim nu s-au aflat mai puțini oameni căpătuiți, cu greutate și ajunși, decât sub domnia lui Ludovic-Filip, când Revoluția a reînceput în mod legal[5]. Toată lumea aleargă spre o țintă sau se zbate pentru avuții. Timpul a devenit marfa cea mai scumpă, de aceea nimeni nu face enorma risipă de a se întoarce acasă în zori spre a se trezi târziu din somn. Iată de ce a doua serată nu mai are loc decât la femeile îndeajuns de bogate spre a-și ține casa deschisă; iar după iulie 1830, la Paris asemenea femei se pot număra pe degete. Cu toată împotrivirea mută a foburgului Saint-Germain[6], două sau trei femei, printre care se află doamna marchiză d’Espard și domnișoara des Touches, n-au vrut să renunțe la influența de care se bucurau în Paris și nu și-au închis saloanele.

Salonul domnișoarei des Touches[7], vestit de altminteri în Paris, este ultimul adăpost în care s-a refugiat spiritul francez de pe vremuri, cu profunzimile sale ascunse, cu nenumăratele sale subtilități și cu politețea sa rafinată. Aici puteți vedea farmecul manierelor în ciuda convențiilor politeței, firescul convorbirilor intime în ciuda rezervei naturale a oamenilor subțiri și mai ales generozitatea ideilor. Aici, nimănui nu i-ar trece prin minte să-și păstreze ideea pentru o dramă; iar într-o întâmplare care i se povestește nimeni nu vede subiectul unei cărți pe care ar putea s-o scrie. Cu un cuvânt, hidosul schelet al unei literaturi la strâmtoare nu se înalță la auzul unei fericite vorbe de duh sau al unui subiect interesant. Mai ales de o anumită serată îmi aduc aminte, nu atâta datorită unei confidențe a vestitului de Marsay[8], care mi-a dezvăluit una dintre cele mai adânci cute ale sufletului feminin, cât datorită reflecțiilor prilejuite de povestirea sa, reflecții asupra prefacerilor pe care le-a suferit femeia franceza după fatala revoluție din Iulie.

În seara aceea, hazardul adunase mai multe persoane care, grație meritelor lor de netăgăduit, se bucurau de o faimă europeană. Ceea ce nu înseamnă a linguși Franța, deoarece printre noi se aflau și mai mulți străini. De altfel, nu bărbații care străluceau mai mult erau și cei mai celebri. Replici spirituale, observații subtile, izbutite vorbe de duh, descrieri făcute cu o artă desăvârșită scânteiau și se succedau fără afectare, risipindu-se cu dărnicie, fără dispreț și fără efort, cu deliciu simțite și delicat savurate. Oamenii din înalta societate se distingeau mai ales prin farmecul și verva lor cât se poate de artistică. În alte țări ale Europei veți putea vedea maniere elegante, cordialitate, bunăvoință, erudiție; dar numai la Paris, în acest salon și în cele de care am amintit, abundă un spirit propriu care unește toate aceste virtuți sociale într-un ansamblu plăcut și mereu schimbător, o nu-știu-ce atmosferă fluvială care înlesnește schimbul unei mari bogății de idei, de formule, de povestiri, de documente istorice. Numai Parisul, capitala bunului-gust, posedă știința de a preface o convorbire într-o competiție, în cursul căreia natura fiecărui spirit se condensează într-o singura trăsătură, când fiecare își exprimă gândul și își comunică experiența într-un singur cuvânt, iar toată lumea se distrează, se destinde și își încearcă puterile. Iată de ce numai acolo poți schimba idei; numai acolo nu vei purta, precum delfinul din fabulă[9], o maimuță pe umeri; numai acolo vei putea fi înțeles și nu vei risca să arunci în joc monede de aur în schimbul unor bănuți fără valoare. În sfârșit, acolo, secrete deseori divulgate, convorbiri ușoare și profunde plutesc în aer, se agită, își schimbă înfățișarea și culoarea cu fiecare frază. Se împletesc critici aspre și povestiri grăbite. Toate privirile ascultă, gesturile întreabă și fizionomiile răspund. În sfârșit, acolo, toate sunt, cu un cuvânt, numai spirit și gândire. Niciodată nu mi se întâmplase ca fenomenul oral care, bine studiat, bine folosit, face puterea actorului și a povestitorului, sa mă vrăjească atât de deplin. Nu numai eu[10] căzusem pradă acestei magii, ci cu toții am petrecut o seară delicioasă. Conversația, care se prefăcuse într-o povestire, antrenase, în torentul ei grăbit, stranii mărturisiri, mai multe portrete, mii de nebunii care fac cu totul intraductibilă această încântătoare improvizație; dacă însă veți ține seama de prospețimea lor, de firescul lor spontan, de sinuozitățile lor înșelătoare, poate că veți înțelege cu adevărat farmecul unei autentice serate franceze, simțit în clipa când familiaritatea cea mai agreabilă îi face pe toți să-și uite de interese, de amorul-propriu special sau, dacă vreți, de pretenții.

Către orele două dinspre ziuă, în clipa când supeul era pe sfârșite, în jurul mesei nu mai rămăseseră decât intimii, toți încercați de legături ce datau de cincisprezece ani, sau oameni eu mult bun-gust, bine educați, deprinși cu bunele maniere. Printr-o învoială tăcută și de toți respectată, la supeu fiecare renunța a-și da importanță. O egalitate deplină dădea tonul. De altminteri, pe-atunci fiecare era foarte mândru de sine. Domnișoara dos Touches își construise oaspeții să rămână la masă până la plecare, după ce în mai multe rânduri remarcase schimbarea radicală pe care deplasările o aduc în mințile oamenilor. Între sufragerie și salon, tot farmecul se pierde. După Sterne, ideile unui scriitor care și-a ras barba diferă de cele pe care le avusese înainte[11]. Dacă Sterne are dreptate, nu s-ar putea oare afirma, cu toată îndrăzneala, că starea de spirit a oamenilor care șed la masă este alta decât aceea a acelorași oameni care s-au întors în salon? Atmosfera nu mai e captivantă, ochiul nu mai contemplă strălucita dezordine a desertului, pierdute sunt binefacerile gândurilor molatice, ale bunăvoinței care ne inundă când ne aflăm în starea deosebită a sătulului, bine așezat într-un scaun moale, dintre cele care se fac acum. Poate că omul stă mai bucuros de vorbă dinaintea unui desert, având în fața-i și niște vinațuri fine, în clipa când poate să-și pună cotul pe masă și fruntea în palma. În asemenea clipe, tuturor le place nu numai să vorbească, dar și să asculte. Digestia, aproape totdeauna atentă, este, după firea fiecăruia, când vorbăreață, când tăcută. Încât toată lumea e mulțumită. Oare nu era necesar acest preambul spre a vă iniția în farmecul povestirii confidențiale a unui bărbat celebru, astăzi decedat, care a înfățișat nevinovatul iezuitism feminin cu finețea proprie oamenilor care au văzut multe și care face din bărbații de stat niște neîntrecuți povestitori atunci când, precum a fost cazul cu principii de Talleyrand și von Metternich, binevoiesc să povestească?

De Marsay, numit prim-ministru cu șase luni înainte[12], dăduse deja dovada unor capacități superioare. Deși cei care-l cunoșteau de mai multă vreme nu s-au mirat văzându-l cum își manifestă toate talentele și variatele aptitudini proprii bărbatului de stat, unii se mai întrebau dacă se știuse a fi un mare politician sau dacă se dezvoltase în focul împrejurărilor. Întrebarea îi fusese pusă cu intenție vădit filosofică de către un bărbat spiritual și deprins să observe, pe care el îl numise prefect, fost multă vreme ziarist și care-l admira, fără a amesteca în admirația sa acel grăunte de critică veninoasă cu care, la Paris, un om superior se scuză că admiră pe un altul.

— A existat în viața dumneavoastră de până acum vreun fapt, vreun gând, vreo dorință care să vă fi dezvăluit vocația? îl întrebă Émile Blondet[13], căci avem cu toții, precum Newton, mărul nostru care cade și ne îndrumă spre terenul unde facultățile noastre se pot desfășura.

— Da, îi răspunse de Marsay, și o să vă povestesc.

Femei frumoase, bărbați de stat de o rafinată eleganță vestimentară, artiști, oameni în vârstă, intimii lui de Marsay, cu toții se așezară mai comod, fiecare cum îi venea mai bine și-și îndreptară privirile spre primul-ministru. Mai e nevoie să spunem că servitorii plecaseră, că ușile erau închise și draperiile lor trase? Tăcerea era atât de adâncă încât se auzea murmurul vizitiilor în curte și zgomotul cailor care cereau să fie mânați la grajduri.

— Bărbatul de stat, prieteni, nu poate exista decât datorită unei singure calități, spuse ministrul, jucându-se cu cuțitul său de sidef și de aur: să știi să fii întotdeauna stăpân pe tine, să știi să faci oricând decontul fiecărui eveniment, oricât da întâmplător ar fi el; în cele din urmă, să ai, în forul tău interior, o ființă rece și dezinteresată care să asiste, ca spectator, la toate mișcările vieții tale, la pasiunile tale, la sentimentele tale, și care să-ți șoptească, în legătură cu orice, decizia unui fel de barem moral.

— Acum înțeleg de ce bărbații de stat sunt atât de rari în Franța, spuse bătrânul lord Dudley.

— Din punct de vedere sentimental, e oribil lucru, continuă ministrul. De aceea, când fenomenul se întâmplă cu un tânăr… (Richelieu, avertizat printr-o scrisoare, în ajun, de primejdia care-l pândea pe Concini[14], dormise până la nămiază, în vreme ce binefăcătorul său urma să fie ucis la ora zece)… un tânăr, să zicem Pitt[15] sau Napoleon, se poate spune că ar fi o monstruozitate? Eu, unul, am devenit un asemenea monstru de foarte tânăr și din pricina unei femei.

— Credeam, spuse doamna de Montcornet[16] surâzând, că noi mult mai mulți bărbați de stat răsturnăm, decât promovăm.

— Monstrul de care vă vorbesc e monstru numai pentru că vă rezistă, răspunse povestitorul, înclinându-și ironic capul.

— Dacă-i vorba de o aventură de dragoste, spuse baroana de Nucingen, cer să n-o întrerupem cu nicio observație.

— O observație ar fi cât se poate de nepotrivită! strigă Joseph Bridau.

— Aveam șaptesprezece ani, reluă de Marsay. Restaurația se consolida[17], vechii mei prieteni mă știu cât eram pe atunci de aprig și de violent. Iubeam pentru prima oară și, astăzi pot s-o spun, eram unul dintre tinerii cei mai atrăgători din Paris. Eram chipeș și tânăr, doua virtuți datorate întâmplării, dar de care suntem mândri ca de o cucerire. Restul sunt nevoit să-l trec sub tăcere. Ca toți tinerii, mă îndrăgostisem de o femeie cu șase ani mai în vârstă decât mine[18]. Niciunul dintre domniile-voastre, spuse plimbându-și privirea în jurul mesei, nu-i poate bănui numele, nici s-o identifice. Pe-atunci, numai Ronquerolles îmi aflase taina, dar a păstrat-o bine, mă temeam de surâsul lui; dar văd că a plecat, spuse ministrul, privind în jur.

— N-a vrut să rămână la supeu, spuse doamna de Serisy.

— Timp de șase luni, rob al iubirii mele, incapabil să-mi dau seama că devenisem prada unei pasiuni, reluă primul ministru, îmi treceam vremea într-o adorabilă idolatrie, triumf și totodată nestatornică fericire a tinereții. Păstram niște mănuși vechi ale ei, beam ceaiuri făcute din florile pe care ea le purtase, mă trezeam nopțile ca să privesc spre fereastra ei. Tot sângele îmi inunda inima când respiram parfumul ei preferat. Habar n-aveam că femeile sunt ca niște sobe cu friza de marmură.

— Vai, n-ați vrea să ne scutiți de cugetările astea oribile? spuse doamna de Camps surâzând.

— Cred că aș fi fost în stare să-l nimicesc cu disprețul meu pe filosoful care a publicat această idee îngrozitoare, dar profund adevărată, continuă de Marsay. Domniile-voastre aveți cu toții prea mult spirit ca să fie nevoie să vă spun mai mult. Puținele mele cuvinte vă vor aduce aminte de propriile dumneavoastră nebunii. Doamnă distinsă ca nimeni alta și văduvă fără copii (o, avea așadar toate harurile!), idolul meu se închisese în casă pentru a-mi marca ea însăși lenjeria cu fire din părul ei; în sfârșit, la nebuniile mele răspundea cu alte nebunii. Cum să nu crezi așadar într-o pasiune când nebunia ți-o certifică? Ne dădeam amândoi toată osteneala să ascundem de ochii lumii o dragoste atât de desăvârșită și atât de frumoasă; și izbutisem. Așa că nu-i de mirare că escapadele noastre aveau atâta farmec! Despre ea nu vă voi spune nimic; desăvârșită pe acea vreme, ea trece și astăzi drept una dintre cele mai frumoase femei din Paris; dar pe-atunci ți-ai fi dat și viața pentru o privire de-a ei. Se bucura de o stare materială mulțumitoare pentru o femeie adorată și care iubea, stare ce, sub Restaurația căreia ea îi datora o strălucire noua, devenise cam nepotrivită pentru numele pe care-l purta. În situația mea avusesem trufia de a nu bănui nimic. Deși eram gelos cât o sută douăzeci de Othello, acest simțământ îngrozitor dormita în mine precum aurul în pepita lui. Gândeam că aș merita ca servitorul meu să mă bată cu bățul dacă aș fi avut lașitatea să mă îndoiesc de puritatea acelei ființe îngerești atât de gingașe și atât de puternice, atât de blonde și atât de naive, de neprihănite, de nevinovate, ai cărei ochi albaștri îngăduiau, cu adorabilă supunere, privirii mele să-i pătrundă în adâncul sufletului. Nicicând nici cea mai mică ezitare în felul de a fi, în privirea sau în vorba ei; întotdeauna albă, fragedă și supusă iubitului ei precum crinul oriental din Cântarea cântărilor[19]… Vai, prieteni! exclamă cu durere ministrul, care se simțea din nou tânăr, trebuie să te lovești zdravăn de friza de marmură ca să te vindeci de-atâta poezie!

Acest strigăt spontan, care-i impresionă pe comeseni, trezi și mai mult curiozitatea lor, cu pricepere ațâțată.

— În toate diminețile, călare pe falnicul meu Sultan pe care mi l-ați trimis din Anglia, se adresă el lordului Dudley[20], treceam pe lângă caleașca ei, ai cărei cai erau mânați înadins la pas și citeam cuvântul de ordine scris în florile buchetului său pentru cazul când n-ar fi fost posibil să schimbăm rapid câteva cuvinte. Deși ne vedeam aproape seară de seară în societate și, deși îmi scria în fiecare zi, adoptasem, spre a înșela privirile și a dejuca bârfelile, un anumit fel de a ne purta. A nu se privi, a se evita, a se vorbi reciproc de rău; a se admira și a se lăuda, sau a face pe îndrăgostitul disprețuit: toate aceste străvechi manevre nu prețuiesc, de o parte și de cealaltă, cât o falsă pasiune mărturisită pentru o ființă indiferentă și un aer de indiferență pentru adevăratul idol. Dacă doi îndrăgostiți vor să joace acest joc, lumea va fi întotdeauna păcălită; dar, în acest caz, ei trebuie să fie absolut siguri unul de celălalt. Scutierul[21] ei era un bărbat stimat, un curtean rece și bigot, pe care nu-l primea niciodată la ea. Această comedie se juca spre folosul proștilor și al saloanelor, care făceau haz. Nici vorbă nu era să ne căsătorim; cei șase ani care ne despărțeau aveau darul s-o pună pe gânduri; nu știa nimic despre averea mea de care, din principiu, nu-i vorbisem niciodată. În ce mă privește, fermecat de spiritul ei, de manierele, de vastitatea cunoștințelor ei, de mondenitatea ei, aș fi luat-o de soție fără a sta mult la gânduri. Nu mai puțin, această rezervă îmi plăcea. Dacă ea, cea dintâi, ar fi adus cumva vorba de căsătorie, poate că firea ei desăvârșită mi s-ar fi părut vulgară. Șase luni bătute pe muche și pline, un diamant cu ape splendide! iată partea mea de dragoste pe lumea asta. Într-o dimineață, cuprins de un început de catar cu durere de șale, scriu câteva rânduri ca să amân una dintre acele serbări secrete, ascunse în casele Parisului ca perlele în mare. După ce trimit răvașul, simt o mustrare de cuget: „N-o să creadă că sunt bolnav!” mi-am zis. Căci ea făcea pe geloasa și pe bănuitoarea. Când gelozia e adevărată, spuse de Marsay întrerupându-și povestirea, apoi e semn vădit de dragoste unică…

— De ce? întrebă cu vioiciune principesa de Cadignan.

— Dragostea cea unică și adevărată, spuse de Marsay, duce ia un fel de apatie a trupului în armonie cu contemplația fa care te cufunzi. Apoi, spiritul le complică pe toate, se zbuciumă singur, plăsmuiește fantazii, face din ele realități, suferințe; și gelozia asta e pe cât de chinuitoare, pe-atât de delicioasă.

Un ministru străin surâse amintindu-și, în lumina unei reminiscențe, adevărul acestei constatări.

— De altminteri, îmi ziceam, cum să dai cu piciorul fericirii? spuse de Marsay, reluându-și povestirea. Nu ar fi mai bine să mă duc, așa, răcit precum sunt? Și-apoi, știindu-mă ea bolnav, o cred în stare să vină în grabă și să se compromită. Fac o sforțare, scriu alte câteva rânduri și însumi i le duc, fiindcă omul meu de încredere plecase. Ne despărțea Sena, trebuia să străbat Parisul; în cele din urmă, la o distanță potrivită de somptuoasa ei locuință, fac apel la un comisionar, îi cer să-i ducă deîndată scrisoarea și-mi vine în gând fericita idee de a trece, în trăsură, pe dinaintea intrării ei, ca să văd dacă, din întâmplare, nu va primi ambele răvașe în același timp. Când sosesc, pe la orele două, poarta cea mare se dădea în lături ca să poată intra trăsura… a cui credeți? A scutierului! Au trecut cincisprezece ani de-atunci… dar, zău așa! acum, când vă povestesc, vorbitorul istovit din mine, ministrul hârșit în contactul cu treburile publice simte din nou o strângere de inimă și o fierbințeală în viscere. După un ceas, trec din nou: trăsura era tot în curte! Desigur că răvașul meu rămăsese la portar. În sfârșit, la orele trei și jumătate, trăsura plecă și avui prilejul să studiez fizionomia rivalului meu; era grav, nu surâdea deloc; dar iubea și, fără îndoială, era ceva la mijloc. Mă duc la întâlnire, regina inimii mele apare și ea, o găsesc calmă, pură, senină. Acum trebuie să va mărturisesc că Othello mi s-a părut întotdeauna nu numai stupid, dar și de prost-gust. Numai un bărbat pe jumătate negru e în stare să se poarte astfel. Lucru pe care de altfel e clar că Shakespeare l-a simțit când și-a intitulat piesa Maurul din Veneția. Înfățișarea femeii pe care a iubim are ceva atât de balsamic pentru suflet încât alină durerea, îndoielile, amărăciunea: toată mânia îmi trecuse, am început din nou să surâd. Iată de ce această, stăpânire de sine care, la vârsta mea, ar fi cea mai josnică prefăcătorie, a fost, atunci, o urmare a tinereții mele și a iubirii mele. Îndată ce m-am vindecat de gelozie, am dobândit capacitatea de a observa. Se vedea cât de colo că sunt suferind, iar oribilele îndoieli care mă munciseră îmi agravaseră starea. În cele din urmă, mi s-a ivit prilejul să strecor și eu o vorbă:

— Astă-dimineață ai primit vreo vizită? bizuindu-mă pe neliniștea pe care mi-o provocase teama că, după ce primise primul meu bilet, nu mai putuse dispune de dimineața ei.

— Vai, îmi răspunse, numai un bărbat poate nutri asemenea gânduri! Crezi cumva că m-aș putea gândi la altceva decât la suferința ta? Până să primesc al doilea bilet, am tot căutat un mijloc ea să trec pe la tine.

— Și ai rămas singură?

— Singură, spuse, privindu-mă cu un aer atât de nevinovat, incât cred că, sfidat tocmai de un atare aer de nevinovăție, Maurul a strâns-o de gât pe Desdemona. Deoarece locuia singură în somptuoasa ei locuință, vorba asta fusese o îngrozitoare minciună. O singură minciună distruge absoluta încredere care, pentru unele suflete, este însăși temelia dragostei. Ca să înțelegeți mai bine ce s-a petrecut cu mine în clipele acelea, trebuie sa admiteți că avem cu toții o ființă interioară, al cărei noi vizibil este înfățișarea noastră, că aceasta ființă, strălucitoare ca o lumină, e plăpândă ca o umbră… Ei bine, acest frumos eu s-a înveșmântat atunci, pentru totdeauna, în doliu. Da, am simțit că o mână rece și descărnată mă acoperă cu lințoliul experienței, îmi impune doliul veșnic pe care ni-l așterne pe suflete cea dintâi trădare. Coborându-mi privirea, ca ea să nu poată vedea cât sunt de tulburat, un gând orgolios îmi mai dădu oarecare puteri: „Dacă te înșală, apoi e nevrednică de tine!” Pusei pe seama durerilor care se întețeau roșeața care mă cuprinsese pe neașteptate și lacrimile care-mi dădură în ochi, iar blânda ființă se oferi să mă conducă până acasă, cu storurile birjei lăsate. Pe drum mi-a arătat o solicitudine și o tandrețe care l-ar fi putut înșela până și pe Maurul din Veneția, pe care-l iau drept termen de comparație, în adevăr, dacă acest copil mare ar mai fi ezitat încă două secunde, orice spectator inteligent ar fi ghicit că va cere iertare Desdemonei. De aceea, a ucide o femeie e o treabă de copil! Despărțindu-se de mâne plângea, atât se simțea de nefericită că nu mă poate îngriji ea însăși. Ar fi dorit să fie valetul meu, pe care-l gelozea pentru fericirea lui și toate mi le servise, o! parcă erau scrise de Clarissa, în clipele ei de fericire[22]. În cea mai încântătoare și mai angelică dintre femei zace întotdeauna o strașnică maimuță!

La vorba asta, toate femeile își plecară privirile, parcă rănite de crudul adevăr, atât de crud rostit.

— Nu vă spun nimic nici despre noaptea, nici despre săptămâna pe care am trăit-o, continuă de Marsay, atunci mi-am dat seama că sunt un bărbat de stat.

Vorbă care fu spusă pe un asemenea ton încât tuturor ne-a scăpat un gest de admirație.

— Reflectând într-un spirit diavolesc la cele mai autentice și mai crude răzbunări cu care am putea pedepsi o femeie, spuse de Marsay mai departe (și pentru că ne iubeam, erau răzbunări cumplite, ireparabile), mă disprețuiam, mi se părea că sunt vulgar, pe nesimțite îmi alcătuisem un cod oribil, al Indulgenței. Să te răzbuni împotriva unei femei, nu înseamnă oare că pentru noi nu există decât o singură femeie, la care nu putem renunța? și dacă-i așa, poate fi răzbunarea o cale de a o recuceri? Dacă nu avem neapărată nevoie de ea, dacă pot fi și altele, de ce nu i-am acorda dreptul la nestatornicie pe care ni-l arogăm noi? Toate câte vi le spun se aplică, bineînțeles, numai când e vorba de o pasiune; altminteri ar fi ceva antisocial, de aceea nimic nu dovedește mai convingător necesitatea căsătoriei indisolubile decât nestatornicia pasiunii. Cele două sexe trebuie să fie înlănțuite, ca fiare sălbatice ce sunt, de legi fatale, surde și mute. Suprimați răzbunarea, și trădarea nu va mai însemna nimic în dragoste. Cei ce cred că, pentru ei, nu există decât o singură femeie pe lume, trebuie să se declare partizani ai răzbunării, care nu poate fi decât una, cea a lui Othello. Și iată răzbunarea mea.

Vorba asta creă printre noi toți o imperceptibilă mișcare pe care ziariștii, în cronicile lor despre dezbaterile parlamentare, o denumesc: (senzație profundă).

— Vindecat și de răceală și de dragostea mea curată, absolută, divină, m-am lăsat târât într-o aventură a cărei eroină era fermecătoare și de un gen de frumusețe cu totul opus celui al îngerului meu înșelător. Nici nu m-am gândit să rup legătura cu acea femeie, atât de abilă și atât de fățarnică, fiindcă nu știu dacă adevărata dragoste poate da bucurii atât de fermecătoare ca acelea pe care le poate da o atât de savantă înșelătorie. Atâta ipocrizie e curată virtute (asta, milady, n-o spun pentru dumneavoastră, englezoaicele, zise calm ministrul, adresându-se lady-ei Barimore, fiica lordului Dudley). Cu un cuvânt, m-am străduit să rămân același îndrăgostit, de dragul noului meu înger, a trebuit să-mi aranjez câteva șuvițe de păr, încât m-am adresat unui coafor isteț care, pe atunci, locuia pe strada Boucher[23]. Omul acela, a cărui adresă o pot da celor cu părul rar, deținea monopolul darurilor capilare și avea dintr-astea de toate felurile și de toate culorile. După ce i-am explicat ce doresc, mi-a arătat lucrările lui. Și mi-a dat să văd niște roade ale răbdării care întrec lucrările zânelor din basme și ale ocnașilor. Apoi m-a inițiat în capriciile și în modele care guvernează arta capilară.

— De un an încoace, îmi spuse, s-a ivit nebunia de a marca lenjeria cu fir de păr; din fericire, aveam o bogată colecție de cosițe și lucrătoare foarte pricepute.

Auzind aceste vorbe, o bănuială mă încearcă, scot batista și-i spun:

— Vasăzică, asta s-a lucrat aici, cu păr fals?

Se uita la batista mea, apoi spuse:

— O, doamna era foarte pretențioasă, a ținut să verifice nuanța părului ei. Batistele astea le-a marcat chiar soția mea. Iată, domnule, una dintre cele mai frumoase lucrări din câte s-au executat.

Până la această din urmă lămurire, aș fi crezut în ceva, mi-aș fi plecat urechea la spusa unei femei. Am plecat crezând în plăcere; dar în ce privește dragostea, am devenit ateu ca un matematician. După două luni, ședeam lângă femeia cea eterată, în budoarul ei, pe divanul ei; o țineam de o mână, avea mâini foarte fine și urcam Alpii sentimentului, culegând cele mai frumoase flori, smulgând petalele margaretelor (există întotdeauna o clipă când smulgi petale de margarete, chiar când te afli într-un salon și nu ai margarete)… Când te afli în toiul dezmierdărilor și când iubești mai cu foc, dragostea e atât de conștientă că nu va dura mult, încât simți o invincibilă nevoie de a întreba: „Mă iubești? Mă vei iubi veșnic?” M-am folosit de această clipă elegiacă, atât de caldă, de agreabilă și de încântătoare, spre a-i asculta cele mai frumoase minciuni, spuse în fermecătorul limbaj al exagerărilor spirituale și al poeziei gascone proprii dragostei. Charlotte îmi debită lamura înșelăciunilor ei: că nu putea trăi fără mine, că eram singurul bărbat pe care-l avea pe lumea asta, că se temea să nu mă plictisească fiindcă prezența mea o prostea de tot; când era cu mine, calitățile ei se transformau în dragoste și nimic altceva; ea era, de altminteri, prea iubitoare spre a nu se teme; de șase luni căuta un mijloc de a mă cuceri pentru totdeauna, taina asta numai Dumnezeu o știe; în sfârșit, eram idolul ei!…

Femeile care îl ascultau atunci pe de Marsay părură ofensate văzându-l cât de bine le imită, căci el își însoțea vorbele astea cu o mimică, cu atitudini ale capului și cu fandoseli care amăgeau.

— În clipele când era cât pe ce să mă încred în acele adorabile prefăcătorii, continuând să țin mâna ei transpirată în mâna mea, i-am spus:

— Când te măriți cu ducele?…

Vorba asta fu atât de bruscă, privirile noastre se înfruntară atât de direct și mâna Charlottei sta atât de liniștit într-a mea, încât emoția ei, cât fu de slabă, nu putu să și-o ascundă deplin; sub privirea mea își plecă ochii, o ușoară roșeață îi împurpură obrajii.

— Ducele? Ce vrei să spui? mă întrebă, prefăcându-se adânc mirată.

— Știu totul, i-am răspuns; și, după părerea mea, ar trebui să te cam grăbești: ducele e bogat, e duce; dar e mai mult decât evlavios, e religios! Încât sunt încredințat că mi-ai fost credincioasă, datorită scrupulelor sale. Nici n-ai crede cât de urgent e pentru tine să-l compromiți în propriii săi ochi și în cei ai lui Dumnezeu; altminteri, nu vei sfârși niciodată.

— Visez oare? spuse, făcând, pe părul care-i acoperea fruntea, cincisprezece ani înainte de Malibran[24], atât de celebrul gest al doamnei Malibran.

— Haide, nu face pe neștiutoarea, îngerașule, i-am spus, dând s-o apuc de mâini.

Dar ea își încrucișă brațele la piept, cu un aer fățarnic și mâniat.

— Căsătoriți-vă, vă dau voie, am continuat eu, replicând la gestul ei cu pluralul politeții. Mai mult, vă sfătuiesc s-o faceți.

— Dar, spuse ea, căzându-mi în genunchi, e o confuzie îngrozitoare; numai pe tine te iubesc pe lumea asta; pot să-ți dau orice dovadă dorești.

— Ridicați-vă, scumpă doamnă, și faceți-mi onoarea de a fi sinceră.

— Ca în fața lui Dumnezeu.

— Vă îndoiți de dragostea mea?

— Nu.

— De fidelitatea mea?

— Nu.

— Aflați că am comis cea mai mare crimă, am continuat, m-am îndoit de dragostea și de fidelitatea domniei-voastre. Între două beții am început să privesc liniștit în juru-mi.

— Liniștit! exclamă ea suspinând. Ajunge, Henri, nu mă mai iubești!

După cum vedeți, găsise o portiță de scăpare. În scenele de felul ăsta, un adverb poate fi primejdios. Dar, din fericire, curiozitatea o îndemnă să adauge:

— Și ce-ați văzut? Am vorbit eu vreodată cu ducele altundeva decât în societate? Ați surprins vreodată în ochii mei…

— Nu, i-am răspuns, dar în ai săi. Și de opt ori mi-ați cerut să vă însoțesc la biserica Sf. Toma din Aquino ca să puteți asculta aceeași liturghie cu dânsul.

— Așa! strigă ea în cele din urmă, va zică v-am făcut gelos!

— Vai, aș vrea să fiu gelos, i-am spus, admirând suplețea inteligenței ei atât de vie și exercițiile acrobatice care nu reușesc decât în fața orbilor. Dar tot ducându-mă la biserică, am devenit foarte necredincios. În ziua când pentru prima oară am răcit și când pentru prima oară m-ați înșelat, când credeați că sunt la pat, l-ați primit pe duce și mi-ați spus că nu ați văzut pe nimeni.

— Știți că purtarea domniei-voastre e josnică?

— De ce? Găsesc că măritișul vostru cu ducele e excelent lucru: el vă acordă numele său de nobil, o poziție avantajoasă, o situație strălucită, onorabilă. Veți deveni una dintre reginele Parisului. M-aș face vinovat față de domnia-voastră dacă aș pune bețe-n roate acestei înțelegeri, acestui trai onorabil, acestei superbe alianțe. A, cândva, Charlotte, îmi veți da dreptate descoperind cât se deosebește caracterul meu de al altor tineri… Ați fi fost silită să mă înșelați… Da, ați fi fost foarte stânjenită să rupeți cu mine, căci el vă spionează, A venit vremea să ne despărțim, ducele e de o moralitate severă. Trebuie să deveniți ipocrită, așa vă povățuiesc. Ducele, vanitos, va fi mândru de soția sa.

— Vai! îmi spuse, izbucnind în lacrimi, Henri, dacă ai fi vorbit! da, dacă ai fi vrut tu (eu greșisem, înțelegeți?), am fi plecat să ne trăim toată viața într-un colțișor, căsătoriți, fericiți, în văzul lumii.

— În sfârșit, acum e prea târziu, i-am spus sărutându-i mâinile și făcând pe victima.

— Doamne! dar pot să repar totul.

— Nu, ați mers prea departe cu ducele. Va trebui chiar să plec într-o călătorie, ca despărțirea noastră să fie deplină. Am avea amândoi să ne temem de dragostea noastră…

— Credeți, Henri, că ducele bănuiește ceva?

Continua să-mi spună Henri, dar renunțase definitiv la tu.

— Nu cred, răspunsei, adoptând felul de a fi și tonul unui prieten; dar fiți cât se poate de credincioasă, împăcați-vă cu Dumnezeu, căci ducele așteaptă dovezi, ezită și trebuie să-l convingeți.

Se ridică, dădu ocol de două ori budoarului într-o agitație adevărată sau prefăcută; apoi găsi, fără îndoială, o atitudine și o privire potrivite cu noua situație, deoarece se opri în fața mea, îmi întinse mâna și îmi spuse cu glas emoțional:

— Bine, Henri, sunteți un bărbat loial, nobil și fermecător: n-o să vă uit niciodată.

Strategia fusese admirabilă. Charlotte se dovedi încântătoare în această transformare treptată, necesară poziției care voia s-o ia față de mine. Eu, unul, am adoptat atitudinea, purtarea și privirea unui om atât de adânc îndurerat, încât am văzut prea recenta ei demnitate înmuindu-se; s-a uitat la mine, mi-a apucat mâna, m-a tras spre ea, aproape că m-a răsturnat, dar cu blândețe, pe divan și, după o clipă de tăcere, mi-a spus:

— Sunt adânc întristată, copile. Mă iubiți?

— O, da!

— Atunci, ce veți face?

La vorba asta, toate femeile schimbară o privire.

— Dacă am suferit amintindu-mi de trădarea ei, apoi am râs de aerul ei de intimă convingere și de tihnită satisfacție interioară la gândul, dacă nu al morții mele, măcar la al unei veșnice melancolii, reluă de Marsay. O, nu vă grăbiți să râdeți, spuse el comesenilor, asta nu-i totul. După o pauză, am privit-o cu multă dragoste și i-am spus:

— Da, chiar asta m-am întrebat și eu.

— Și-atunci, ce veți face?

— M-am întrebat a doua zi după ce răcisem.

— Și?… spuse cu vădită neliniște.

— Și m-am pregătit pentru cuconița cea drăguță căreia toată lumea știa că-i fac curte.

Charlotte se ridică de pe divan ca o căprioară luată fără veste, tremurând ca frunza, îmi aruncă o privire dintre rele în care femeile uită și de demnitate, și de rușine, și de delicatețe, ba până și de toată gingășia lor, o privire vie de viperă urmărită, încolțită în ungherul ei, și-mi spuse:

— Și eu, care-l iubeam! Eu, care luptam! Eu, care…

În legătură cu această a treia idee a ei, pe care vă las s-o ghiciți, Charlotte făcu una dintre pauzele melodice cele mai frumoase pe care le-am auzit vreodată.

— Doamne! exclamă, cât suntem de nefericite! Niciodată nu putem fi iubite. Niciodată nu luați în serios nici cele mai curate sentimente. Da, las’ că știu eu, când încercați să ne înșelați, apoi tot noi vă tragem pe sfoară.

— Văd și eu, spusei, pe un ton spăsit. În mânia domniei-voastre intră prea multă inteligență ca inima să mai sufere din această pricină.

Această modestă ironie îi mări furia și, de ciudă, izbucni în lacrimi.

— Îmi faceți de ocară lumea și viața, spuse, îmi răpiți toate iluziile, îmi depravați sufletul.

Mi-a spus toate câte aveam eu dreptul să i le spun, cu-atâta simplitate în nerușinarea ei, cu-atâta îndrăzneală naivă, încât sunt sigur că oricare alt bărbat ar fi rămas încremenit.

— Ce se va alege de noi biete femei, în societatea pe care ne-o făurește Carta lui Ludovic al XVIII-lea?[25]… (Ca să vedeți până unde ajunsese ea cu frazeologia.)

— Da, ne-am născut spre a suferi. Cât privește pasiunea, suntem întotdeauna mai presus, iar voi mai prejos de orice loialitate. În sufletele voastre, nimic cinstit. Pentru voi, dragostea e numai un joc la care întotdeauna trișați.

— Scumpo, i-am spus, a lua în serios societatea de azi înseamnă a fi fericit în dragoste cu o actriță.

— Ce trădare infamă! A fost premeditată…

— Nu, ci meditată.

— Rămas-bun, domnule de Marsay, mi-a spus, m-ați înșelat în mod oribil.

— Doamna ducesă, i-am spus, luând o atitudine supusă, își va aduce aminte de injuriile Charlottei?

— Sigur că da, îmi răspunse pe un ton amar.

— Așadar, mă detestați?

Înclină capul, iar eu îmi spusei în gând: „Există scăpare!”

Am plecat lăsând-o cu sentimentul că are ceva de răzbunat. Să știți, prieteni, că am studiat îndelung viețile bărbaților care au avut succese la femei, dar sunt încredințat că nici mareșalul de Richelieu[26], nici Lauzun[27], nici Louis de Valois[28] n-au izbutit, de prima oară, o retragere atât de savantă. Mintea și sufletul meu s-au educat cu acel prilej pentru totdeauna, iar stăpânirea pe care atunci am știut s-o dobândesc asupra gesturilor nechibzuite care ne fac să comitem atâtea neghiobii m-a înzestrat cu remarcabilul sânge-rece pe care-l cunoașteți.

— Cât o deplâng pe a doua! spuse baroana de Nucingen.

Un surâs imperceptibil, care înflori pe buzele palide ale lui de Marsay, o făcu să roșească pe Delphine de Nucingen.

— Cum oameni uiți!exclamă baronul de Nucingen.

Naivitatea cunoscutului bancher s-a bucurat de un atât de mare succes, încât soția lui, care fusese acea a doua a lui de Marsay[29], nu se putu opri să râdă ca toată lumea.

— Sunteți cu toții gata s-o condamnați pe această femeie, spuse lady Dudley, dar eu o înțeleg; ea nu gândea că măritișul ei înseamnă nestatornicie! Bărbații nu vor niciodată sa facă deosebire între statornicie și fidelitate. Eu o cunosc pe aceea a cărei poveste ne-a spus-o domnul de Marsay, e una dintre ultimele voastre mari doamne!

— Vai, milady, aveți dreptate, reluă de Marsay. De aproape cincizeci de ani suntem martorii ruinei neîncetate a tot ce e socialmente distins, ar fi trebuit să salvăm femeile din acest mare naufragiu, dar Codul civil[30] a trecut peste capetele lor tăvălugul articolelor sale. Oricât de îngrozitoare ar fi aceste cuvinte, să le rostim: ducesele dispar, marchizele de asemenea! Cât despre baronese, cer scuze doamnei de Nucingen, care se va face contesă atunci când soțul său va deveni pair al Franței, însă baronesele n-au izbutit niciodată să fie luate în serios.

— Aristocrația începe cu vicontesa, spuse Blondet surâzând.

— Contesele vor rămâne, continuă de Marsay. O femeie elegantă va fi mai mult sau mai puțin contesă, contesă a Imperiului sau de mai ieri, contesă de stirpe veche, sau, cum se spune în italiană, contesă prin rafinament. Cât despre doamna aristocrată, ea a pierit odată cu grandiosul anturaj din secolul trecut, odată cu pudra, alunițele artificiale, papucii cu tocuri, corsetele cu balene împodobite cu un păienjeniș de funde și de panglici. Ducesele din vremea noastră trec pragul fără a fi nevoie să lărgești ușa pentru crinolinele lor. În sfârșit, sub Imperiu s-au văzut ultimele rochii cu trenă! Încă nu pot înțelege de ce suveranul care voise ca satinul sau catifeaua rochiilor ducale să-i măture curtea nu a decretat prin legi strașnice, în favoarea anumitor familii, dreptul întâiului născut[31]. Napoleon nu a prevăzut urmările acestui Cod de care era atât de mândru. Acest om, creând ducesele sale, a dat naștere femeilor de lume din ziua de azi[32], produsul mediat al legislației sale.

— Gândirea, apucată ca un baros și de către copilul care iese din liceu și de către ziaristul obscur, a dărâmat splendorile stării sociale, spuse contele de Vandenesse[33]. Astăzi, orice caraghios care-i în stare, de bine, de rău, să-și poarte capul pe un guler tare, să-și acopere pieptul puternic de bărbat cu o jumătate de cot de satin în chip de platoșă, să arate o frunte pe care strălucește un spirit fals sub păru-i buclat, să se legene încălțat în doi pantofi de lac împodobiți cu ciorapi de mătase care costă șase franci, care își ține monoclul sub una dintre arcadele lui sprâncenate încrețindu-și obrazul și – fie el secretar la un notar, fiu de antreprenor sau copilul din flori al unui bancher – măsoară impertinent cu privirea pe cea mai frumoasă ducesă, o cântărește din creștet până-n tălpi când ea oboară treptele unui teatru și-i spune prietenului său care se îmbracă la Buisson, unde cu toții ne îmbrăcăm, și care, cu eleganța lui de împrumut, pare cel din urmă dintre duci: „Iată, dragul meu, o femeie de lume”.

— Nu v-ați priceput, spuse lordul Dudley, să vă transformați într-un partid[34], va mai trece multă vreme până să puteți face politică. În Franța vorbiți mult despre organizarea Muncii, dar încă nu ați organizat Proprietatea. Și iată ce i se întâmplă: un duce oarecare (sub domnia lui Ludovic al XVIII-lea sau a lui Carol al X-lea se mai aflau încă duci care aveau o rentă de două sute de mii de livre, o reședință magnifică, un personal casnic somptuos), un asemenea duce putea să se poarte ca un mare senior. Ultimul mare senior francez este principele de Talleyrand[35]. Acest duce a lăsat patru copii, dintre care două fete. Presupunând că aceștia au fost cu toții foarte fericiți în căsniciile lor, fiecare dintre moștenitorii săi direcți posedă astăzi o rentă de numai șaizeci sau optzeci de mii de livre; fiecare este tatăl sau mama mai multor copii, așadar e nevoit să locuiască într-un apartament la parterul sau la primul etaj al unei case, făcând cea mai mare economie; și cine știe dacă nu cumva umblă după o avere? De-atunci, soția celui mai în vârstă dintre fii, care e ducesă numai cu numele, nu are nici trăsura ei, nici servitorii ei, nici loja ei, nici timpul ei liber; nu are nici apartament propriu în reședința ei, nici avere proprie, nici fleacurile ei; trăiește îngropată în căsătorie ca o femeie de pe strada Saint-Denis în negustoria ei; cumpără ciorapi pentru scumpii ei copilași, îi hrănește și își supraveghează fetele pe care nu Ie mai trimite la mănăstire. Cele mai nobile femei ale Dumneavoastră au devenit astfel niște respectabile cloști.