Comoara regilor daci

Comoara regilor daci de Gabriel Iuga

Pe drum nu l-am întrebat nimic pe Alecu. Și tot fără să scoatem vreun cuvînt am intrat în blocul „Pa­tria”. Grațiela, soția lui Mircea Mărăscu, ne introduse în sufragerie.

— Bine că a dat Domnul și ați venit! ne întîmpină Mircea de la ușă, strîngîndu-ne mîna.

Înăuntru mai era „reporterul special” Vali Lucian, un pasionat istoric.

— Ți-a spus despre ce este vorba? mă întrebă el. Am făcut semn din cap că nu și m-am așezat pe scăunelul meu, acolo unde stăteam de obicei și tăiam frunze la cîini, în timp ce Hegel, Kant, Iorga și Herodot se plimbau prin cameră de la unul la celălalt

— Ai vreo restanță? mă privi Mircea.

În privința asta eram liniștit; nu se năruise nici un turn al castelului meu în vara aceasta, așa că m-am lăsat cercetat în voie. A înțeles și m-a bătut protector pe umăr.

— În seara asta plecăm în căutarea comorii regilor daci.

— Care comoară?

M-au privit toți uimiți. Chiar și Alecu, care de ase­menea nu știa nimic.

— Cum... care?

— Așa, care!

Stăruința mea l-a determinat pe Mircea să se ex­plice, iar din interesul pe care îl manifestau ceilalți mi-am dat seama că ideea i-a „prins”.

Cele spuse de Mircea erau — ca să folosesc doi ter­meni preferați de Vali — „formidabile” și „fulmi­nante”.

— Acum două zile la Institutul de arheologie s-au prezentat doi cercetători care au descoprit în regiu­nea nordică a Rarăului o brățară de aur masiv. Astăzi s-a întors de la laborator însoțită de certificatul de analiză, care-i fixează data nașterii în primul secol al erei noastre.

Descoperirea celor doi a reactualizat, cel puțin pen­tru noi, o veche legendă din zona folclorică a acestui munte.

— Asta înseamnă că...

— Sigur că da! Coincidența obligă la cercetare.

— Sînt și riscuri, ținu să precizeze Grațiela.

— Eu cred că sînt mai mult riscuri, dacă te gîndești la posibilitatea că s-ar putea să nu găsim nimic. Și totuși trebuie cercetat. Am făcut formele necesare, continuă Mircea, întorcîndu-se spre mine. Tu ești în vacanță, noi în concediu... Deci nu ne putem plînge de timp, și apoi avem cu toții banii de concediu în buzunar. Diseară vine mașina de la Academie să ne ducă pe Rarău.

Peste, șase ore mă loveam cu capul de plafonul ma­șinii, numărînd kilometrii parcurși după grosimea cu­cuiului de pe occipital.

Trecusem de mult de Bacău, cînd s-a apropiat de mine Burebista și a făcut un semn discret cu degetul la obraz. M-am scuzat și am deschis ochii.

...Și nu numai Burebista, dar toți regii, terminînd cu Decebal. au „colaborat”, ca să spun așa, la for­marea acestui tezaur inestimabil. Cu atît mai mult, cu cît legenda este mai bogată în fabulație; dar mai puțin în informație istorică și geografică decît aceea a lui Bieillis reținută de istoricul latin Dio Cassius.

Era clar că acum Mircea profesa. Nu degeaba este lector universitar, specialitatea arheologie.

— Atunci pe ce te bazezi cînd faci afirmația asta? Și cum de ai ales satul Vernești drept prim popas și cel mai hotărîtor?

— În primul rînd, îi răspunse Mircea lui Alecu, pe relatarea celor doi, ca și pe scrierile lui Simion Florea Marian. Aceasta este zona pe care o fixează folcloris­tul încă de la sfîrșitul veacului trecut.

— Și n-a preocupat pe nimeni pînă acum?!! se miră Grațiela, aprinzindu-și o nouă țigară din pache­tul meu.

— Ba da, dar trebuie ținut cont de faptul că există foarte puține date și toate furnizate de o legendă că­reia nu i s-a acordat o atenție prea mare din punct de vedere documentar, noi fiind primii care o să fa­cem acest lucru. În al doilea rînd, reluă el enumerarea argumentelor pentru Alecu, după spusele lui Vali, care-i ca mort, după cum văd.

Auzindu-și numele, acesta sări speriat:

— Ce-i cu mine?

Mircea repetă cele spuse. Aici ar trebui să transcriu cele cincizeci de pagini dactilografiate la un rînd și jumătate. Cît a vorbit în „două cuvinte” Vali.

Cică el, trimis de ziar, urma să facă un reportaj, care...

Nu, eu am să fiu mai scurt decît el.

Așadar, ajungînd la scopul amintit mai sus, în satul pomenit și el tot mai sus, am auzit următoarea le­gendă:

— Înainte ea Sarmisegetusa să cadă în mîinile ro­manilor, dacii au încărcat într-o căruță, din ordinul lui Decebal, o ladă masivă din stejar, și trei bărbați, împreună cu o fată, au plecat să ascundă în munți podoabele de aur și argint ale strămoșilor.

— Ei bine, tocmai aceste podoabe trebuiesc redate istoriei.

Au mers, spune povestea trei zile și trei nopți în șir și au ajuns...

— Cam pe unde este satul de care vă spuneam, completează din nou Mircea, relaxîndu-se într-un nor de fum.

Și au îngropat comoara între trei stejari carboni­zați. De acolo s-au întors doar doi să raporteze rege­lui lor despre executarea misiunii.

Ce a făcut unul dintre ei și fata nu se mai știe, le­genda păstrînd o discreție totală.

— Bătrînul care mi-a povestit-o spune că a auzit le­genda de la moșu-său, care la rîndul lui a auzit-o de la... și așa mai departe.

— S-a dovedit în multe cazuri că folclorul înre­gistrează ca un seismograf foarte sensibil aproape toate evenimentele care îl interesează în mod deose­bit, am citat eu din memorie pe profesorul meu de folclor.

— Da! Și în cazul nostru nu avem nimic de pierdut dacă o să încercăm să aflăm care este limita de de­marcație dintre real și fantastic

Mă gîndeam acum la ultimele cuvinte ale Grațielei. În definitiv ce ne costa să aflăm acest lucru?

— De fapt, ne-am creat și pretextul unei vacanțe, care sper să fie plăcută.

ó

Mașina ne-a lăsat la poalele muntelui, restul dru­mului urmînd să-l facem urcînd cîteva sute de metri pe o cărare, după care, așa cum am fost informați de localnici, va trebui să înaintăm bazîndu-ne pe spiri­tul nostru de orientare și calitățile de alpmiști.

Am amînat pînă după prînz plecarea pentru, a putea culege informațiile necesare, dar cu toate investi­gațiile noastre nu am mai aflat nimic nou.

După trei ore de mers am ajuns în ultimul luminiș, oprindu-ne lîngă o „căldare”, cu o rază de aproximativ un metru și jumătate.

— Aici punem cortul! hotărî Mircea, luîndu-l din spatele lui Alecu.

Soarele se stingea prevestind furtuna, așa că ne-am grăbit să terminăm cît mai repede și mai temeinic an­corarea cortului și să așezăm sacii de dormit. Stăteam acum toți patru rezemați de o stîncă, cu fețele înroșite de soare.

Ne gîndeam probabil la același lucru, dar inițiativa tot lui Vali i-a aparținut:

— De unde pornim cercetarea?

— Credeți că avem vreo șansă să găsim copaci trăs­niți căutînd tot muntele alandala?

Alecu ara sincer indignat de perspectiva care ne aș­tepta: atît de indignat, că și pipa lui refuza să se aprindă.

— Într-o pădure sînt cel puțin o sută de copaci arși. E ca într-un oraș unde...

Nu avea rost să mai continui. Privirile lor îmi vor­beau despre un proverb cu o bîtă și o baltă, așa că am tăcut. De fapt, Mircea mi-a și dat o preocupare demnă de răspunsul meu:

— Știi, Mihai, mi-am uitat țigările în cort. Fii ama­bil și adu-mi-le!

Era clar! Puteam să refuz? M-am îndreptat spre cort, mîhnit că n-au înțeles ce intenționam să spun. De fapt, esențialul nici nu apucasem să-l rostesc. Cînd m-am întors cu țigările i-am găsit discutînd însufle­țiți. Se pare că Alecu lansase ideea salvatoare:

— Împărțirea să se facă pe parcele egale, mergînd pe harta întocmită de profesorul Călinescu.

Din cîte știam eu, profesorul Călinescu întocmise o hartă biogeografică și-n marea mea incultură mă ve­deam căutînd în parcela mea cei trei copaci arși după poziția lupilor, urșilor ș.a.m.d.

— Cred că nu putem porni în căutarea celor trei arbori pînă nu ne formăm cel puțin o imagine apro­ximativă a lor după atîtea secole.

— Am certitudinea că nu puteau rezista atîtea se­cole, deci nu putem pune prea multă bază pe această indicație folclorică.

— Evident, Mircea! îl aprobă Alecu. Putem avea de-a face cu o simplă înfloritură stilistică, care să nu aibă nici o legătură cu adevărul.

— Asta nu înseamnă că nu trebuie verificat, sări Vali de la locul lui.

— Cum?

— Simplu, Alecule?

Toți s-au întors spre mine așteptînd să-i scap de incertitudine printr-un miracol. Dar cum nu aveam această putere, le-am propus, pînă la posibilitatea unei verificări, o cercetare logică, așa că Mircea în­cepu argumentarea:

— Acțiunea a avut loc, cum știe fiecare, în anul 106 era noastră, cînd Sarmizegetusa a fost cucerită și Dacia înfrîntă. Nordul țării a rămas neocupat de ro­mani. Presimțind ce avea să urmeze, Decebal — și acum gestul acesta se adăuga ca un act inteligent în plus — a dat ordinul de a se ascunde tezaurul. De atunci au trecut 1860 de ani. Cred că este imposibil să mai găsim după atîta timp cei trei copaci. Tu ce spui?

— În ce condiții poate avea loc un proces de pie­trificare?

— Niciodată în condiții naturale-exterioare. Atunci intervine putrezirea.

— Sîntem, deci, lipsiți de șansa asta.

— Categoric că da. Așa se explică de ce nu s-a gă­sit pînă acum comoara Este o problemă de interes na­țional și orice cercetător ar fi dorit să-și înscrie nu­mele alături de ea.

— E dificil, dar cred că ar trebui să ne propunem un joc, și Alecu se apucă să-și curețe pipa.

Aștepta probabil să ne repezim spre el. Noi, nimic. Singur Vali trimise din vîrful buzelor un „ce joc?” Mulțumit și cu atît, Alecu continuă:

— Trebuie să ne bazăm pe două elemente, ab­stracte e drept, dar singurele, cred eu, în stare să ne ducă la o reușită în proporție de, să zicem, doi — trei la sută.

— A, e puțin, e foarte puțin!

— Nu uita, Mircea, că noi am venit să petrecem un week-end și nicidecum să descoperim o comoară.

— Bine, dar...

— Nimic! Trebuie să ne scoatem din cap această comoară, nu de tot, dar atît cît trebuie, ca să nu ne amărîm prea mult. La sfîrșit o să ne trezim că trebuie să plecăm înapoi și fără să ne fi odihnit și fără co­moară. Cel puțin una trebuie să o cîștigăm, și asta nu poate fi decît cea de a doua: odihna.

Mircea oftă.

— Și cum trebuie să arate acest joc, care să ne odihnească, dar să fie și o căutare, avînd la bază, cum spuneai tu, două elemente abstracte?

— Ai răbdare, Mihai! Vom discuta mîine dimi­neață.

ó

A doua zi cînd am scos capul din cort am rămas surprins de neașteptata priveliște pe care o aveam îna­intea ochilor. Soarele înconjura ca o aureolă stînca din fața mea. M-am dus spre ea convins că mă chea­mă, dar am pus piciorul greșit și am alunecat în „căl­darea” care era alături.

Tocmai mă chinuiam să ies din apă cînd au apărut și ceilalți.

— Ai vrut să te sinucizi? Nu trebuia, fiule! (Ăsta era Alecu).

— Căutai comoara? Era Vali.

(Și nici nu știam atunci cîtă dreptate avusese!)

Singurul care mă ajută să ies a fost Mircea. În timp ce mă shimbam de bluză am auzit-o pe Grațiela— exclamînd:

— Vai, Minai, ce ai la picior?

M-am uitat curios, era o tăietură adîncă. Probabil că apa rece îmi amorțise durerea pe care în mod na­tural ar fi trebuit s-o simt.

În timp ce mă bandajam, mă gîndeam cum ar fi pu­tut arăta obiectul care mă rănise. Dar asta n-a durat prea mult, pentru că am ajuns la concluzia că nu putea fi altceva decît un vîrf de stîncă sau vreun bolovan dantelat.

La ceai, Alecu își continuă ideea:

— Jocul pe care vi-l propuneam aseară ar arăta cam așa: Ca punct de plecare vom lua Sarmizegetusa anului 106 era noastră, anul cînd această expe­diție a pornit la drum. Fiecare va trebui să se întoarcă cu ajutorul imaginației în vremurile acelea și tot imaginativ va efectua drumul, însoțindu-i pe cei pa­tru călători. Și acum vă rog să fiți atenți! Drumul va trebui să aibă un sfîrșit — locul unde au îngropat lada — așa că fiecare va stabili imaginativ și intui­tiv acest loc și-l va cerceta. Plecăm toți de la date concrete comune, așa că șansele sînt cel puțin la start, egale.

Prima care s-a entuziasmat a fost, firește, Grațiela. Treptat-treptat ne-a prins și pe noi și am început să sporovăim. Alecu stătea deoparte și zîmbea privindu-ne. Am primit o hartă, mi-am terminat ceaiul dintr-o înghițitură și am plecat la umbra stîncii să caut o apropiere între mine și cei patru daci. Fiecare a fă­cut la fel.

Am închis ochii și am intrat în templul istoriei cu pași moi, să nu trezesc ecouri adormite. Îmi căutam viitorii parteneri și i-am găsit. În prezent nu trăia decît mîna care ducea din cînd în cînd țigara la buze; eu însă intrasem în negura istoriei.

ó

....Era noapte. Aceeași noapte ca în tabloul lui Aman ce povestește despre Mihai Viteazu. O noapte luminată des de fulgere puternice, ramificate.

Într-o piață mare erau strînși toți, cu chipurile col­țuroase, zidiți din granit. Decebal le vorbea. Nu au­zeam nimic, numai buzele lui se mișcau. Erau singurele care trăiau. Și ochii cu sclipiri metalice. M-am lipit de un zid cu teamă. Încet, oamenii au prins să respire, să se miște și s-au împrăștiat repede spre zidurile cetății.

Pumnul lui Decebal s-a descleștat, ochii s-au îmblînzit.

În fața lui rămăseseră doar trei bărbați și o fată.

Nu auzeam, încă nu auzeam, dar vedeam deslușit fiecare gest, fiecare mișcare a buzelor. A mîngiiat întîi părul fetii și i-a spus ceva zîmbind.

Fata și-a înălțat fruntea și regele a sărutat-o liniștindu-i vîntul din păr. S-a întors spre ceilalți și le-a strîns brațele dincolo de cot, la rînd, fără să le vorbească, ritualic.

M-au înfiorat tăcutele gesturi, de parcă-mi amin­teau de moarte. Din dreapta venea o căruță cu patru cai duși de căpăstru.

Decebal a făcut un semn și toți au îngenuncheat. Numai caii dădeau somnoroși din cap.

Mîinile regelui s-au oprit pe capul fetei și a tînărului bărbat de lîngă ea, iar ochii s-au ridicat spre cer. Și cerul fulgera prelung, neîmblînzit.

Simțeam ploaia și nu o auzeam căzînd, dar vedeam pe cei din fața mea și în întreaga piață eram singu­rul care plîngea și nu știam de ce.

Poate pentru că știam...

După rugă, în mîna fetei Decebal a pus un inel, iar în mîna tînărului bărbat cuțitul său de argint; și toți s-au ridicat; și după ce regele a spus ceva, arătînd dincolo de ziduri, au încălecat pe caii aduși și căruța a pornit în galop, încadrată de călăreți.

Am alergat după ei. În urma noastră poarta se în­chise ca o aripă neagră. În fața noastră cerul cobora obosit de ploaia din el.

După o ultimă închinare spre cei rămași să moară, galopul a început...

ó

Cînd am deschis ochii, soarele era de mult sus, și Grațiela terminase de pregătit masa Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit dincolo de stîncă. La trei pași de ea se căsca o prăpastie adîncă, plină de colțuri.

M-am întors spre ceilalți cu un tremur ascuns în mine. Tăcerea lor îmi dădea posibilitatea să revăd ultimele momente ale drumului parcurs cu cei patru temerari. De-abia mai tîrziu am observat lipsa lui Mircea și am intrebat-o pe Grațiela

— Nu știu unde poate fi. Trebuie, în orice caz, să vină, îmi răspunse ea liniștită.

După-masă m-am dus la gura prăpastiei să mă în­fricoșez și să admir din nou. Tăcerea adîncă mă fura spre alte timpuri, dar l-am auzit pe Vali în spatele meu:

— Iartă-mă, Mihai! Mircea nu s-a întors, cu toate că a plecat de dimineață.

L-am privit mirat. Vali nu era omul care să creeze panică din nimic; era cel mai calm dintre noi.

— Crezi că...?

— Nu cred nimic. Ascultă-mă atent! Îl lăsăm pe Alecu aici cu Grațiela și noi o pornim spre celălalt versant.

— Dacă crezi tu că...

— Curînd se va întuneca și va fi mai greu să-i dăm de urmă.

— Poate a descoperit ceva interesant.

— Poate... îmi răspunse evaziv Vali.

N-aveam timp de pierdut pălăvrăgind, pentru că pe munte întunericul se lasă devreme și brusc. Am căutat pînă noaptea tîrziu, dar fără nici un rezultat, așa că ne-am întors la cort obosiți și uzi de ploaia de afară, dar cu speranța că Mircea s-a întors în lipsa noastră. Intrînd, întrebarea din ochii celorlalți doi ne-a dezamăgit. Lumina dimineții ne-a găsit mai îmbătrîniți cu o noapte sau poate cu o mie de nopți, mai obosiți de veghe și mai nervoși.

— Parcă se aude ceva! șopti Alecu.

Am ascultat toți atenți. În tensiunea în care ne aflam orice zgomot dinafară ne dădea speranțe. Nu era însă nimic. Alecu oftă și el, aprinzindu-și o nouă pipă. Nu știu cît timp a trecut, cînd Grațiela se ridică brusc în picioare:

— Ascultați!

Se auzea un clopot îndepărtat sau mai multe... Ba nu, erau tălăngi.

— Un cioban cu oile! spuse dezamăgit Alecu. Nu vă agitați degeaba.

— Poate ar trebui să vorbim cu el! am căutat eu o soluție. Cine știe? Cunoaște muntele la perfecție și ne poate da o indicație.

— Mă îndoiesc.

— Dacă te îndoiești, se întoarse nervos Vali spre Alecu, ramîi aici! Hai, Mihai!

Am ieșit din cort și am coborît în fugă panta. Îm­prăștiate pe întreaga platformă, oile se apropiau de noi mînate de un cioban bătrîn. Am vrut să ne în­dreptăm spre el, dar un mîrîit amenințător ne anulă intenția.

— Rămîneți acolo! ne strigă el rîzînd, liniștind cu podul palmei coama zbîrlită a dulăului de lîngă el. Om bun, Viteaz, om bun!

Viteaz își privi stăpînul o clipă, apoi pe noi, mai mîrîi ceva pe limba lui și se îndepărtă cîțiva metri. De acolo ne privea foarte atent, suspectîndu-pe.

Bătrînul se apropie și ne strînse mîinile, trăgînd cu coada ochiului spre cîine. Viteaz se liniști imediat, văzînd gestul.

— Așa se întîmplă întotdeauna, răsuflă ușurat stă­pînul lui. Ei, ce veste-poveste, copii? ne cercetă el, odihnindu-se în gheoagă.

— Tăicuțule, aseară a dispărut unul dintre noi.. Vali era foarte încurcat. Voia să mai spună ceva, sau poate să povestească totul, dar fraza îi scăpase amară esențializînd tot zbuciumul.

Moșul ne privi îngîndurat, apoi ne întrebă, cercetînd cortul cu privirea:

— Sînteți geologi?

— Nu... da... adică nu, se încurcă Vali. Arheologi. Cum să-ți explic, tăicuțule? Căutăm lucruri vechi, obiecte vechi: pietre, cioburi de oale, comori...

— Pe aici nu găsiți așa ceva!

Bătrînul devenise bănuitor. Se uita foarte atent la noi, cu privirea umbrită de gînduri necunoscute nouă.

— Viteaz, își strigă cîinele, adună oile, băiatule, și să pornim!

Ne întoarse spatele și plecă spre turma răspîndită, fără să ne mai arunce nici o privire. Nici eu și nici Vali nu eram în stare să mai scoatem un cuvînt. De departe îl auzirăm strigînd:

— A mai căutat unul comori și acum îi cenușă în Gura Ielelor.

Vali bolborosi îndîrjit cîteva cuvinte, mirat de ati­tudinea schimbată a ciobanului.

Am urcat panta înapoi spre cort cu picioare de plumb.

— Ce s-a întîmplat totuși cu el? Vali dădu din umeri aproape revoltat:

— Nu știu, asta aș vrea să aflu și eu!

Firește, celorlalți nu le-am spus nimic despre cel — care acum este „cenușă în Gura Ielelor”.

Alecu ne primi zîmbind superior de nereușita noa­stră. Cu toate astea, Grațiela ne propuse să așteptăm încă o oră două, urmînd ca eu și Vali să cercetăm iar terenul mai amănunțit, în timp ce Alecu se va duce în sat să anunțe dispariția lui Mircea. Trecuse de mult ora mesei, cînd am pornit chinuitoarea cău­tare, plină de speranțe și teamă.

Din marginea drumului Vali trecu în frunte și se adînci în pădure, recunoscînd în el o călăuză perfectă, cu un simț deosebit de orientare. Din cînd în cînd, sub tălpile mele trosneau crengi uscate și privirile lui mustrătoare mă făceau să mă gîndesc că ne aflăm în mijlocul cine știe cărei aventuri dramatice. Atenția cu care înaintam îmi mărea tensiunea.

Eram aproape de creasta muntelui, unde pădurea se termina brusc, cînd el se opri:

— Privește în dreapta, în zidul prăpastiei! La mij­loc, nu la bază. Gura aceea pare artificiala...

Era o deschizătură curioasă, dar nu puteam să-mi dau seama ou ochiul liber de natura ei. Vali pornise deja coborîrea, așa că m-am gîndit să-l ajung. Toc­mai înconjuram prăpastia pe marginea ei, parcurgînd distanța spre locul unde trebuia să fie deschizătura, cînd o împușcătură, repetată prin ecou de munte, ne aruncă la pămînt. Mărturisesc că nu eram deloc în apele mele și — atunci cînd l-am privit pe Vali — am văzut același lucru pe fața lui rămasă fără culoare. Numai ochii căpătaseră o lucire metalică, pe care nu i-o cunoscusem.

Am parcurs restul drumului tîrîș. Ascunși după o perdea de stînci așteptam o mișcare, care să ne de­termine să acționăm într-un fel sau altul. Din dreapta se repetară două împușcături consecutive și — înainte de a apuca să facem un gest — am văzut un om ve­nind în fugă spre locul unde ne găseam. Era încă de­parte de noi, cînd a dispărut brusc.

La început am crezut că se aruncase la pămînt, dar, cum timpul trecea, am scos capul, cercetînd locul în pantă.

Nu se vedea nimic și am înțeles că această „dispa­riție” în pămînt trebuia să fie cauzată de o anumită intrare săpată special pentru asemenea ocazii. Din li­zieră apăru un grup de militari desfășurați în tră­gători. Ne-am ridicat în picioare, pentru a nu fi ținta unei greșeli, dar nimeni nu ne-a acordat o atenție deosebită. Înaintarea continua cu același pas sigur. Am socotit de datoria noastră să ne apropiem, dar un ordin scurt ne culcă din nou la pămînt. Cînd a ajuns în dreptul nostru, un locotenent ne întrebă dacă nu am văzut un individ suspect.

Vali îi povesti cele întîmplate, iar eu m-am simțit obligat să-i vorbesc despre dispariția lui Mircea.

După puțin timp se descoperi o groapă mascată de un bolovan suficient de mare și greu.

În timp ce locotenentul raporta prin radio cele con­statate, i-am propus lui Vali un plan de acțiune pe cont propriu. Ofițerul primi încuviințarea și se retrase împreună cu grupa sa spre marginea lizierei.

Stăteam amîndoi culcați, privind cu atenție spre locul de unde credeam că vor ieși Mă gîndeam toc­mai la ipoteza unei alte deschizături, cînd l-am simțit pe Vali strîngîndu-mă de mînă. M-am uitat în jur cu atenție; nedescoperind nimic, mi-am întors pri­virea mirată spre el.

— Crezi că retragerea militarilor a fost observată? mă întrebă el în șoaptă după cîtva timp. Ar fi trebuit să iasă pînă acum.

Am împins cu cotul revolverul lăsat de locotenent și m-am întors cu fața spre prăpastie, căutînd un loc mai bun pentru piciorul drept, care îmi amorțise. În momentul acela am avut senzația că tot sîngele mi se scurge în pămînt. La cîțiva pași de mine, chiar pe marginea prăpastiei, mă privea un om. Pistolul-automat din mîna lui se odihnea liniștit cu gura în pămînt. Am uitat să respir. Vedeam doar mîinile, mîinile care îndreptau încet gura armei spre noi, ca în­tr-un film proiectat cu încetinitorul. Îmi mușcam buza de jos și căutam să disting în galopul sentimentelor și al senzațiilor gustul sărat al sîngelui.

Cînd arcul de cerc s-a oprit pe pieptul meu, am făcut saltul hotărîtor, sprijinindu-mă cu piciorul drept în coapsa lui Vali, aruncîndu-l pe pantă în direcția opusă căderii mele.

Rafala care urmă găsi locul gol. Mă rostogoleam, așteptînd ascunzătoarea salvatoare. N-am găsit-o. Nu știu cînd au pornit armele din marginea pădurii și nici cînd au încetat să mă mai caute gloanțele. Știu numai cînd a venit Vali și m-a ridicat, stergîndu-mă de sînge și pămînt.

Timp de o jumătate de oră n-am putut scoate nici un cuvînt din cauza tremurului interior, pe care nu reușeam să-l opresc. Rămăsesem singuri. Locotenen­tul plecase împreună cu soldații săi în urmărirea fugarului.

— Nu... nu prea... se aseamănă... cu ce făceam noi la instrucție! am șoptit, bîlbîindu-mă ușor.

Vali a zîmbit, amintindu-și probabil de acțiunile noastre de noapte, cînd pozițiile „ inamice” se lăsau atît de ușor cucerite și fără emoții. Stătea în picioare în fața mea, uitîndu-se cum îmi tamponam arcada cu batista.

— Știi, Mihai, Mircea încă nu s-a întors la cort! Ce crezi c-ar trebui să facem? După cîte ai văzut, ascun­zătoarea făcea legătura cu prăpastia printr-un drum subteran. E singura ipoteză care explică apariția in­dividului în spatele nostru.

— Gura artificială! am hotărît eu, luminîndu-mă la față.

Vali a avut o exclamație de surprindere, după care și-a desfășurat coarda de la brîu, dar s-a oprit după cîteva mișcări:

— Și dacă?

Am lăsat capul în jos. „Și dacă n-a fost singur? am completat în gînd. Și dacă înăuntru vom avea o nouă surpriză?”

— De fapt locotenentul a spus să-l așteptăm, își aminti Vali dezamăgit. Ne-a lăsat lanterna asta.

— Să încercăm totuși! m-am însuflețit eu, văzîndu-mi prietenul atît de descurajat. Cobor eu, Valen­tine! Gîndește-te că poate Mircea suferă, poate ne așteaptă sau poate este...

L-am văzut cum se clatină și de-abia am reușit să-i înțeleg șoapta:

— Crezi?

A mai avut o clipă de șovăire, apoi a început să desfășoare coarda.

— Ai dreptate, Mihai! Ai dreptate! Poate Mircea ne așteaptă. Trebuie să fim lîngă el. Locotenentul ar fi lăsat un post fix dacă individul... căci unul era, de asta sînt sigur. Hai, Mihai!

Cum cele spuse erau de natură să-mi liniștească nervii puși la o încercare atît de grea, mi-am legat coarda de mijloc, hotărîndu-mă să cobor primul. Alunecam cu grijă din cauza durerii pe care o sim­țeam încă. Vali îmi dădea din cînd în cînd sfoară. Cu puțin înainte de a atinge buza superioară a deschi­zăturii, l-am strigat pe Mircea. Nici un zgomot nu se auzea dinăuntru; am făcut primul pas cu teama ge­nerată de imaginile pe care le păstram în mine. Fas­cicolul de lumină îmi descoperea pereții bătătoriți neîndemnatic de altul lopeții, suficient de înalți ca să nu mori înăbușit. Erau multe colțuri umbrite de neliniștea pe care o ascundeau.

— Stai!

M-am oprit brusc, surprins. ‘

Mă aflam într-un loc mai larg cu patru pași decît galeria pe care tocmai o străbătusem. În stînga ar­dea un foc potolit și alături, da, parcă era...

— Mircea! am strigat, gîtuit de emoția revederii.

— Mihai, fii atent la capcană! Rămîi pe loc! La trei pași în dreapta este ceva.

Înaintam, luminînd centimetru cu centimetru dru­mul spre el.

— Nu putea, dobitocul, să găsească o cîrpă mai curată? îmi spuse, arătînd spre călușul de care reu­șise să scape cu puțin timp înainte de venirea mea. Nu-ți fie teamă! mă liniști, văzînd că m-am oprit brusc. Nu merită nici cea mai mică atenție. Sînt lipsite de importanță!

Îmi spunea toate astea, ca și cum eu mă speriasem de valoarea oaselor împrăștiate pe jos.

— Cele mai vechi sînt de treizeci de ani. Este un „cimitir al animalelor”, cum îl numim noi.

Explica, frecîndu-și gleznele amorțite de cît timp stătuse legat. Am tras de coardă, să-l liniștesc pe cel de-afară și am pornit să cercetez cu lanterna ga­leria care urca dinspre peretele din față. La jumă­tatea drumului m-am întîlnit cu Vali; a trebuit să mă întorc spre locul unde îl lăsasem pe Mircea.

Așteptam să-i văd reacția cînd va da peste oase și am fost dezamăgit cînd Vali, aruncînd în fugă o privire, a spus disprețuitor:

— Neinteresant!

Aerul tare de afară, sub un cer splendid de vară, m-a determinat să-i trec cu vederea lui Mircea gluma nesărată de a face cu mine pe „bau-baul”. Am văzut că lui Vali îi stătea pe buze să-i povestească de „bau-baul” de acum două ore, dar a tăcut, luînd-o înainte spre cort, urmat de Mircea care șchiopăta ușor. Acolo ne aștepta Alecu și Grațiela.