Contractul de casatorie

Tatăl lui Paul de Manerville era un onorabil gentilom normand, bun prieten cu mareșalul de Richelieu1, care i-a impus căsătoria cu una dintre cele mai bogate moștenitoare din Bordeaux, pe vremea când bătrânul duce – în calitate de guvernator – stăpânea Guiana.

Normandul și-a vândut atunci moșiile din ținutul Bessin și subjugat de încântătoarea reședință a nevesti-si, de frumosul castel Lanstrac, s-a făcut gascon. În ultimele zile ale domniei lui Ludovic al XV-lea, el a cumpărat demnitatea de căpitan al Străjii Porții și, după ce a străbătut cu bine epoca Revoluției, a viețuit astfel până în 1813. Și iată cum.

Spre sfârșitul lui 1790, el plecă în Martinica, unda soția sa avea multe interese. Între timp încredință administrația bunurilor sale din Gasconia unui secretar de notar, om de treabă, pre nume Mathias, care sa lăsase ademenit de noile idei atunci la modă. La înapoiere, contele de Manerville și-a găsit toate bunurile neatinse și bine administrate. Această îndemânare era o urmare a altoiului normandului cu al gasconului. Doamna de Manerville se prăpădi în 1810. Deprins din tinerețe să fie o mână spartă, acum știa să pună preț pe ban – așa cum fac mulți bătrâni – și-i dădea o mai mare însemnătate decât o are în fapt; astfel, încetul cu încetul, domnul de Manerville ajunse să fie nu numai econom, ci un zgârcit și un cărpănos. Fără să-i treacă prin gând că avariția părinților pregătește risipa copiilor, el nu dădea băiatului său aproape nimic, deși era singura-i odraslă.

Întorcându-se către sfârșitul anului 1810 de la Colegiul din Vendôme2, Paul de Manerville a rămas vreme de trei ani sub îndrumarea părintească. Tirania pe care o exercita acest bătrân de șaptezeci și nouă de ani asupra moștenitorului său a avut urmări însemnate asupra unui suflet și a unui caracter încă fraged. Deși nu-i lipsea curajul fizic – căruia se pare că-i priește aerul gascon – Paul nu cuteza totuși să țină piept tatălui său și își pierduse putința de împotrivire din care se zămislește curajul moral. Simțămintele sale înăbușite și le-a tăinuit în străfundul sufletului, păstrându-le acolo îndelungă vreme; mai târziu, cinci a simțit că nu se mai potrivesc cu principiile societății, a ajuns să gândească adesea bine, dar să se poarte rău. S-ar fi bătut în duel pentru o nimica toată, dar se cutremura la gândul că trebuie să-și alunge o slugă; fiindcă, ori de câte ori era vorba să arate că are o voință statornică, se vedea copleșit de sfială. În stare să facă mari isprăvi ca să scape din ghearele persecuției, era totuși incapabil să lupte împotrivă-i și s-o împiedice printr-o împotrivire sistematică, sau s-o înfrunte printr-o dârză desfășurare a puterilor lui. Laș în gândire, îndrăzneț în faptă, a păstrat vreme îndelungată acea tainică timiditate ce face din om o victimă voluntară a faptelor împotriva cărora el pregetă să se răzvrătească, preferind să le îndure fără crâcnire. În vechea locuință părintească se simțea ca un întemnițat și, fiindcă n-avea bani ca să petreacă împreună cu tinerii orașului, el le pizmuia plăcerile, fără a le putea împărtăși. În fiece seară, bătrânul gentilom îl conducea într-o societate regalistă, alcătuită din rămășițele nobilimii parlamentare și a nobilimii de spadă. Porneau într-un vechi rădvan tras de niște mârțoage bătrâne, înhămate ca vai de lume și întovărășit de niște toarte vârstnici lachei, și ei îmbrăcați ca vai de lume. Cele două nobilimi – înfrățite de la Revoluție încoace ca să stăvilească influența imperială. – constituiau în acea vreme o așa-zisă aristocrație teritorială. Covârșit de fabuloasele și mișcătoarele averi ale orașelor portuare, acest faubourg Saint-Germain din Bordeaux3 răspundea cu dispreț fastului desfășurat pe atunci de neguțători, de funcționari și militari. Prea tânăr ca să poată înțelege deosebirile sociale și nevoile ascunse sub aparenta vanitate scornită de dânsele, Paul se plictisea în mijlocul atâtor baccele, fără să-și dea seama că mai târziu aceste relații de tinerețe îi vor asigura preeminența aristocratică pe care Franța o va iubi întotdeauna. I se părea că, într-o oarecare măsură, compensează plictisul acestor serate, în ceasurile când se îndeletnicea cu unele exerciții plăcute tineretului, pe care i le pretindea tatăl lui. În ochii bătrânului gentilom nu erai un om întreg dacă nu știai să mânuiești cu iscusință armele, să călărești la perfecție, să bați bine mingea și să ai maniere elegante – într-un cuvânt, atributele frivolei educații a nobilimii de altădată. Așa că Paul făcea în fiece dimineață exerciții de tir, de scrimă și mergea la manej. Restul timpului și-l petrecea citind romane, căci taică-său nu era adeptul acelor înalte studii cu care își desăvârșesc astăzi tinerii educația. O viață atât de lâncedă l-ar fi omorât cu zile, dacă moartea tatălui nu l-ar fi mântuit din această tiranie, tocmai când ea ajunsese mai de nesuferit.

Paul moșteni proprietăți înfloritoare și însemnate capitaluri agonisite de zgârcenia părintească; îi era însă silă de orașul Bordeaux și nu-i plăcea nici domeniul Lanstrac, unde bătrânul mergea să-și petreacă vacanțele și-l purta la vânătoare de dimineața până scara.

De îndată ce socotelile succesiunii fură încheiate, dornic să petreacă, tânărul moștenitor își cumpără din capital o mulțime de rente de stat, lăsând administrația bunurilor pe seama bătrânului Mathias, notarul tatălui său; apoi huzuri timp de șase ani de zile departe de Bordeaux. Atașat de ambasadă mai întâi la Neapole, ajunse mai târziu secretar de ambasadă la Madrid, apoi la Londra – și astfel făcu ocolul Europei. După ce cunoscu lumea, după ce se dezmetici dintr-o seamă de iluzii, după ce tocă toți gologanii adunați de taică-său, văzu venind și clipa când, pentru a duce mai departe acest fel de trai, ar fi trebuit să intre în veniturile moșiilor pe care i le strânsese notarul. În clipa aceea critică – cuprins de una dintre ideile socotite a fi înțelepte – se hotărî să părăsească Parisul și să se întoarcă la Bordeaux, unde urma să se ocupe de interesele sale, să ducă o viață de moșier la Lanstrac, să-și rotunjească moșiile, să se căsătorească, ba, într-o bună zi, să se căpătuiască și cu o deputăție.