Curierul secret – volumul 2

Curierul secret de Ioan Dan volumul 2

Capitolul 1

ntre două șiruri de dealuri, ca niște piepturi uriașe, apele Tîrnavei se scurg domoale, încolăcindu-se printre luncile pe care le străbat, parcă obosite de atîta amar de drum. Primăvara, Tîrnava e răutăcioasă și se învolbură fără astîmpăr peste maluri. Vara, descrește. Ici-colo, răsar prunduri care înghesuie apele de crezi că ar vrea să le sugrume. Sînt domoale apele Tîrnavei. Domoli sînt și oamenii satelor de pe cele două maluri. Pînă și timpul e ca omul acolo. Iarna, crivățul nu-și poate face de cap, ca la cîmpie. Se izbește boncăind și își rupe dinții în lutul gălbui-auriu al dealurilor. Primăvara, ploile multe cu bob mărunt spală zgura iernii și croiesc pîrîiașe sprintene, spre bucuria copiilor, care așază pe pîrîiașe moriști făcute din coceni de porumb. Vara are o dulceață a ei. Diminețile răcoroase, cu rouă multă, dau iz de prospețime zilei călduțe. Mirosna de fîn și de flori de cîmp te învăluie ca o alintare. Pămînturile acoperite cu bucate sănătoase înaintează voinicește pe sub dealuri și pe sub margini de păduri, iar sus, pe spinările dealurilor, în locurile lipsite de păduri, viile pîrguite sînt parcă gata să nască ciorchini grei, verzi-aurii.

Tîrnava Mică își poartă apele tăcută, călătorindu-se printre dealuri cu pămînt bun, mîngîindu-le în trecere ca pe niște prieteni vechi. Tîrnava Mare, domoală și cuminte, se întîlnește cu singura fiică de bătrînețe în apropierea Blajului, și revederea lor are în ea o alintare fără zgomote, fără gesturi inutile. E întîlnirea dintre mamă și copil, care cuprinde în îmbrățișarea largă întreaga poezie a gestului matern. Îmbrățișate astfel, se duc spre Mureș fără grabă, fără nimic pripit, ca o familie care se adună seara în sălașul ei.

Tîrnava Mică, Tîrnava Mare și Mureșul închid între ele un patrulater încărcat cu vegetație bogată, care sporește înzecit farmecul acestor pămînturi.

Cam la jumătatea distanței dintre Blaj și tîrgul Teiuș, două sate atît de vechi încît nu ne putem închipui locurile acelea fără ele, sînt despărțite de o luncă în formă de uluc, prin care Tîrnava Mare înoată voinicește într-un ultim efort, înainte de întîlnirea cu Mureșul. În dreapta, Cisteiul-Românesc, înșirat pe sub piepturile dealurilor Hoanca și Căpud, în lungul unei șosele vechi, pe care istoria a pomenit multe mișcări de oști. În stînga, satul Obreja, născut în jurul unui castel cu ziduri albe, cu metereze înalte, cu parc imens de arini, de brazi aduși cine știe de pe unde, de ulmi și arțari, de fagi și salcîmi băștinași.

Pe la anul 1593, castelul, reclădit pe cheltuiala baronului Albert de Szentiváni, fusese mistuit în parte de focul pus aici în timpul unei răscoale a acestor domoli băștinași. Un an mai tîrziu, în urma unor întîmplări învăluite în taină, baronul vîndu castelul dimpreună cu satele Obreja, Cisteiul-Românesc, Bucerdea-Grînoasă, Crăciunelul-de-Jos, Mihalțul și Pețălca. Adică o moșie de peste douăzeci și cinci de mii de iugăre, pe care lucrau aproape două mii de iobagi români, cuprinși în perimetrul acelui patrulater înconjurat de ape.

La plecarea baronului, locuitorii acelor sate se strînseseră în curtea mare, avînd a-și lua rămas bun de la vechiul stăpîn și a se închina cu smerenie celui nou. Veniseră îmbrăcați după puteri cu pălării mari, decolorate, în ale căror panglici flăcăii prinseseră colilie și flori de cîmp, cu hainele cîrpite frumos, lăsînd la o parte mai bine de jumătate dintre ei, care avură curajul să se apropie desculți, cu călcîiele crăpate, cu fețele trase și neîngrijite de multă vreme. În curtea mare, străjuită de ziduri înalte, din care tăriile timpului mușcaseră adînc, se formase un careu pestriț, cuprinzînd soldați și slujitori. Lîngă treptele de la intrarea principală a castelului, vreo zece curteni transpirați sub mătăsurile și postavurile grele se așezaseră după importanță și bogăție, avînd întipărit pe față acel zîmbet caracteristic ocupației. În fruntea lor se afla vărul domnului baron, care, potrivit rangului, afișase un zîmbet mai gros.

Mulțimea ședea pe lîngă ziduri în mare neorînduială, cu acea indiferență de totdeauna la schimbarea stăpînilor, neavînd probleme în privința gradelor și avuției sau importanței. Doar un observator dibace ar fi remarcat poate că fetele și femeile își ocupaseră pozițiile cele mai favorabile. Și poate ar mai fost de notat că poporul nu se împărțise pe sate, așa cum ar fi fost destul de firesc. Frumoasele fete ale Cisteiului, cu comînacele lor mari de paie peste părul bogat, cu iile cusute în arnici negru, cu cătrințele prinse pe șolduri puternice, se amestecaseră în gloată, iar oștenii, orbiți de soare și încinși de alămurile multe, încercau zadarnic să le descopere. Voinicii flăcăi ai Mihalțului, coborîtori din neamuri de ciobani, cu pălăriile așezate hoțește pe sprînceană, rămăseseră undeva în urmă. Lucru destul de neplăcut pentru doamnele de la curte, sătule de soții lor cam dospiți, dornice de peisaje mai verzi.

În mijlocul acelui careu, Szentiváni își bătea cizmele elegante cu o cravașă aurită la mîner, așteptînd să se facă liniște deplină, pentru a rosti poporului cuvintele de rămas-bun cuvenite. Era speriat de-a binelea. Trecuse prin atîtea în ultimul an, încît nu s-ar fi mirat dacă ar fi căzut asupra lui o ploaie de săgeți, așa din senin. Cînd se împliniră toate cu bună rînduială, baronul se întoarse către un tînăr înalt, cu părul galben-roșcat, cu privirea blîndă, prietenoasă, așteptînd un semn. Acesta era noul stăpîn. Tînărul aplecă fruntea ușor, iar baronul își drese glasul pițigăiat.

Poporul și curtenii se priviră în liniște. Nu luară în seamă cuvintele lui Szentiváni, ci se studiară unii pe alții cu disprețul adunat în timp.

Cînd femeile și copiii aruncară flori pe trăsura gata de plecare și așternură alte flori în fața cailor, baroneasa avu un schimb de cuvinte destul de aspru cu soțul ei.

– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supușii domniei-tale nu sînt cine știe ce fioroși. Poate nu știi că cine vinde chiar mai scump decît merită e totdeauna păcălit, fiindcă obiectul acela nu-i va mai aparține niciodată.

Auzind acele vorbe, ofițerii și soldații se traseră în grabă din preajma trăsurii, iar baronul Szentiváni bombăni supărat:

– Credeam, doamnă, că în privința vînzării, noi doi ne-am înțeles încă de luna trecută.

– Noi doi nu ne-am înțeles niciodată, domnule.

Pentru o căsnicie ca a lor, de peste douăzeci de ani, schimbul de cuvinte era destul de rezonabil și, spre lauda lor, el nu se întinse mai departe, cu toate că cei doi soți aveau pregătite mai de mult unele vorbe mai tari.

Plecară. În urma lor stărui multă vreme o roată mare de praf. Szentiváni mărunt, chel, cu mustața mare, în furculiță, cu picioarele subțiri ca de lăcustă se pierdu în fundul trăsurii printre pernele și dantelele baronesei. Niște dantele mari, care acopereau cu toată cinstea cele o sută douăzeci de ocale, cuprinse în totalitatea lor sub numele de Maria-Florența de Szentiváni.

Jalea iobagilor nu fusese prea mare. Mai degrabă, pe foștii supuși îi cam durea în cot de schimbarea stăpînilor, și Szentiváni observase lucrul acesta. Începu totuși să se îndoiască în sinea lui că procedase bine vînzînd frumosul domeniu pe care își petrecuse o bună parte din viață. Dar îndoiala marelui nobil ținu pînă cînd trecu Mureșul pe un pod plutitor. Cînd răzbiră caii pe mal în sus, trăsura se rupse în două, iar partea din spate dimpreună cu baronul și baroneasa năvăli cu toată nădejdea în apa nămoloasă. Gărzile și slujitorii grăbiră să-i scoată, observînd că frumusețea de trăsură fusese tăiată cu osie cu tot și dichisită astfel, să țină pînă la prima hurducătură mai mare.

După acest necaz, baroneasa reveni la sentimente mai bune față de soțul ei, iar la foștii supuși se gîndi printre niște înjurături delicate, femeiești, din care nu lipsiră paștele și grijaniile și încă vreo cîteva atît de noi și de măiestre, încît soldații uitară de treburile lor și se grăbiră să le memoreze, pentru a face impresie cu ele la timpul cuvenit.

Baronul scuipă fericit noroiul care-i umpluse gura. Chestia cu tăiatul trăsurii era cea mai bună dovadă a perfidiei foștilor supuși. Parcă îi părea rău că nu băuseră ceva mai multă apă. Ori să se fi schilodit amîndoi nițel, sau eventual numai doamna, socotind că în felul acesta i-ar fi luat piuitul augustei sale soții, în fața căreia se căznea de peste douăzeci de ani să-și arate calitățile de bun cunoscător al firii oamenilor. Iar pentru că se potrivise de data aceasta un prilej cum nu se putea mai nimerit, își îngînă consoarta maimuțărindu-se:

– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supușii domniei-tale nu sînt chiar atît de fioroși.

Auzind asemenea batjocură, nobila doamnă uită pentru a doua oară că nu sînt singuri, tăbărînd cu gura asupra lui și cu un capăt de lemn care, dacă își nimerea ținta, baronul Szentiváni, mare cavaler al Stelei cu două spade, al Crucii cu două stele și al Stelei cu spadă și rubine, ar fi avut de făcut doar o simplă formalitate pentru a-și încrucișa mîinile pe piept, cu toată evlavia.

Speriată de ceea ce era să se întîmple, baroana vorbi ceva mai potolit și multe din ce avea de spus le opri pentru altă ocazie, mai fericită, amintind doar cîteva lucruri mărunte:

– Halal, baron! Ai ajuns de rîsul iobagilor. De pățania noastră va rîde întreaga Transilvanie și să de Dumnezeu să rămînă lucrurile numai aici, să nu ne facem de rîs în întreg Apusul!

– Aiurea! zîmbi Szentiváni. Cine naiba ne cunoaște pe noi în Apus?

Obrajii baroanei se roșiră de mînie. Privirile i se rotiră după ceva bun de aruncat. Negăsind nimic la îndemînă, se gîndi amărîtă la prostia soțului. Povestea cu Apusul o aruncase doar așa, ca să facă impresie asupra ofițerilor din suită.

– Doamne, ce zile! se tîngui ea. Ce bărbat! Trimite, domnule, oștenii îndărăt, să-i pună în fiare pe ticăloși ori să-i jupoaie de vii!

– Ba să mă ferească Dumnezeu de asemenea nechibzuință! spuse cu hotărîre Szentiváni. După cîte lucruri știu eu, să ne mulțumim că am scăpat cu atît. Crezi că anul trecut iobagii s-au răsculat de florile mărului? Douăzeci de ani am avut liniște, și uite că, așa din senin, au dat foc hambarelor și castelului. Ce i-a îndemnat să se răscoale? Doar anul trecut n-am fost mai rău și nici mai bun decît în alți ani. În două rînduri s-a tras cu pistolul asupra mea, iar slujitorii nu au aflat nici o urmă. Acum trei săptămîni am găsit un cuțit înfipt în masa mea de lucru. Lîngă el se afla o scrisoare. Doamne, ce scrisoare! Mi se aducea la cunoștință că voi muri îngropat de viu la marginea rîpei care dă spre Tîrnava. Asta nu o mai putem pune pe seama iobagilor. Se urmărește ceva ce nu pot pricepe momentan. Am întărit paza cu oștenii aduși pe bani grei de la Alba-Iulia. În două săptămîni au dispărut fără urmă șaptesprezece dintre ei. Sînt fericit că am vîndut. Și voi fi și mai fericit în clipa cînd voi ajunge în Alba-Iulia, departe de locurile acestea primejdioase. Contele Hans Beckembauer e tînăr. Să se descurce el cu acești oameni.

– Ai fi putut și domnia-ta să te descurci dacă îi țineai în chingă pe iobagi, îl contrazise Maria-Florența.

– Dar aici nu-i vorba numai de iobagi, se înfurie baronul. Ai auzit de Costache Caravană, de Ducu cel Iute sau de Chirilă Zece Cuțite? Ai auzit. Sigur că ai auzit. Numele lor e cunoscut la Buda, la Viena, la Praga și chiar la Constantinopol. În Alba-Iulia se plătește pe capul fiecăruia dintre ei o sută de ducați. La Constantinopol și la tătari – greutatea lor în aur.

– Și ce tot îmi spui mie de ei? se oțărî baroana.

– Pentru că în ultima vreme au fost văzuți prin locurile acestea. Iar cînd apar ei, pînă și Sigismund Báthory, cît e el de principe al Transilvaniei, își dublează gărzile palatului.

– Să le fie de bine! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.

– Mă rog, să le fie! Dar tare mi-e teamă că acești lotri au venit cu gîndul să-mi primejduiască viața și să mă prade!

– Fugi, domnule, d-aicea! rîse baroana. Pînă azi nu am auzit să fie legate de numele acestor oameni anumite prădăciuni. Să nu crezi că nu știu și eu cîte ceva. S-a găsit un neisprăvit ca Sigismund Báthory să pună preț în aur pe viața acestor viteji, în loc să le trimită daruri pentru că au băgat spaima în turci și tătari, care sînt groaza noastră de toate zilele. Așa că nu văd de ce ți-ar fi teamă de ei.

– Uiți, doamnă, că Ducu cel Iute l-a omorît pe contele Bindácz, favoritul principelui.

– Pramatia aia? întrebă cu dispreț Maria-Florența.

– Pramatie-nepramatie, era conte.

– Ei, asta-i! La ce se pricepe ăsta decît să găurească piepturile cunoscuților și necunoscuților? Toată ziua umbla cu sabia în mînă, căutînd gîlceavă. A avut el ceva pe suflet dacă s-a ostenit Ducu tocmai de la Dunăre să vină pînă aici și să-l trimită pe lumea cealaltă.

– Chirilă Zece Cuțite i-a omorît pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia, la doi pași de reședința principelui. Dacă vrei să iei apărarea unui asemenea tîlhar care-i atacă pe trimișii pașnici ai unui stat, eu nu mai am nimic de spus.

Baroana își privi soțul cu acea blîndețe pe care le-o acorzi copiilor neștiutori.

– Atît de pașnici încît nu s-au sfiit să ardă un sat de munteni, aflat în drumul lor. De fapt, nu voiam să-ți răspund. Mă gîndeam, doar, ce fel de om e acel Chirilă, dacă principele, cu toată armata lui și cu toată poliția lui, nu a fost în stare să-l dibuie.

Tăcură. Între timp, slujitorii dreseseră trăsura. Soarele scăpăta. Departe, pe sub pădurea Zăreșului, ultimele raze aruncau printre copaci pete mari de lumină, care se tîrau după soare, coborînd și urcînd pe culmile dealurilor, furișîndu-se prin rariști, dînd strălucire pentru o clipă rîpelor cu vegetație bogată.

Sus către creastă, adăpostit sub ramurile unui fag, un bărbat înalt, cu picioarele lungi încălțate în cizme din piele de căprioară, acoperit pînă aproape de genunchi cu o haină de postav largă la talie, urmări o vreme cu privirea drumul trăsurii lui Szentiváni. Părea să aibă cel mult treizeci de ani. Fața aspră, cu pielea tăbăcită de vînturi și de soare, era încadrată de o barbă scurtă, bălaie. Buzele subțiri întăreau asprimea feței. Doar ochii mari estompau oarecum severitatea chipului. Calul, rămas liber, mușca lacom din iarba grasă, dar răgazul fu destul de scurt. Bărbatul prinse frîul și porni înaintea calului pe o potecă ce cobora în pantă dulce, încolăcindu-se printre copaci pînă pe malul Mureșului. Omul era Chirilă Zece Cuțite.

Într-o sîmbătă seara, pe la sfîrșitul primăverii anului 1594, un călăreț îmbrăcat cu destul de puțină eleganță trase la hanul Butoiul Tămăduirii, aflat în mijloc de pădure, cam la un sfert de ceas călare de cetatea Sighișoarei. Doi slujitori ieșiră în întîmpinarea străinului și apucară calul de căpăstru.

Dacă hainele călărețului erau lipsite de eleganță, începînd cu pelerina decolorată și terminînd cu cizmele grosolane, în schimb, calul arăta de departe că aparține unei rase din cele mai bune. Șaua, cu toate că nu era bătută în ținte de aur sau de argint, se vedea după lucrătura îngrijită că este a unui om de gust. Cît despre arme, oricine s-ar fi oprit în loc să le admire. Pistoalele de la brîul călărețului aminteau faima unor vestiți armurieri din Renania, iar sabia, fără multe înflorituri, purta încă gravura minusculă, dar atît de cunoscută a fraților Carnieri din Genova.

Observînd asemenea minunăție de cal, hangiul coborî cele cîteva trepte de la intrarea hanului și ieși în întîmpinarea acelui necunoscut, făcînd unele plecăciuni adînci. Călărețul, foarte palid la față, se prăbuși din șa în brațele hangiului, care văzu cu mirare și emoție că e rănit la piept. Slujitorii lăsară calul și se repeziră să-l ducă pe rănit într-una din încăperile hanului. Dar, cu un efort, străinul reuși să-și biruie slăbiciunea, înlăturînd ajutorul.

Părea să aibă cam douăzeci de ani, cu toate că barba nerasă de multă vreme și pletele lungi, neîngrijite, ar fi putut să-i dea un aer de mai adîncă maturitate.

– Sper să ai o cameră bună, spuse pe un ton care i se păru hangiului al unui mare senior.

– Am, înălțimea-ta. Am chiar și mai multe. Se întîmplă că tocmai acuma să nu ne înghesuie mușteriii. Dacă domnia-ta ar binevoi să poruncească în această privință, odăile sînt la alegere. Sus, încăperile sînt astfel potrivite încît soarele de dimineață să le scalde cu razele lui pe cele de la răsărit, iar cele de la apus au tainul lor de lumină de la soarele de după prînz. Nu le aduc laudă, însă mulți boieri cu vază mare s-au tămăduit aici de gută, de țîfnă și bojoci. Iar cei care nu și-au aflat leacul, nimerind la noi prea tîrziu, au închis ochii cu zîmbetul pe buze, fericiți că se izbăvesc în asemenea izvor de lumină. Jos sînt cîteva încăperi mai mari, cu odăile pentru slujitorii călătorilor. Trag nădejde că oamenii domniei-tale se află în drum spre noi.

– Rămîne la alegerea ta, hangiule! murmură necunoscutul, făcînd un efort să-și biruie slăbiciunea și trecînd cu bună-știință peste observațiile acestuia privitoare la presupușii lui însoțitori.

– În cazul acesta, ați judecat cum nu se poate mai bine. Poate că slujitorii domniei-tale vor sosi în curînd cu bagajele.

– Nu. Nu vor sosi, răspunse necunoscutul. Sînt singur.

Hangiul porunci slujitorilor săi să adape calul și să-i dea grăunțe, apoi se grăbi să-l conducă pe oaspete către aripa de sud a clădirii. Cavalerul se prăbuși peste așternutul curat și rămase așa cîteva clipe. Hangiul aștepta nehotărît. Nu-i plăceau răniții care picau la han așa din senin. De obicei, aceștia aduceau tot felul de necazuri, fie din partea autorităților, fie din partea unor presupuși urmăritori. Ba se mai întîmpla ca unii singuratici din aceștia să-și dea sufletul la han și să nu-i reclame nimeni pentru îngropăciune. Își aminti apoi de calul tînărului și de arme. Cu asemenea avere clientul putea să moară în toată liniștea.

– Îndrăznesc să cred că nu aveți o rană prea adîncă, iscodi cu umilință.

– Nu. Rănile sînt un fleac. Mai mult niște zgîrieturi. Mă supără nițel, dar peste două zile, cu leacurile pe care le am, se vor închide fără îndoială. De fapt, sînt mai mult obosit decît rănit. Au trecut multe ceasuri de cînd nu am mai coborît din șa.

– Poate că ar fi bine să chemăm pe cineva să vă oblojească. Sau poate că am fi în stare să dăm de știre familiei domniei-tale, printr-un curier bun.

Cavalerul zîmbi aspru. Duse mîna la buzunar și scoase de acolo un inel frumos de argint, pe care un meșter priceput gravase o frunză de stejar.

– Cunoști semnul acesta?

Hangiul privi o clipă frumoasa bijuterie și întreaga lui purtare se schimbă ca prin farmec.

– Sînt cu totul în voia domniei-tale, spuse domol. Aștept doar porunci.

– Foarte bine! murmură cavalerul. În buzunarul pelerinei ai să găsești niște rădăcini. Fierbe-le! Dacă adorm, trezește-mă și dă-mi să beau zeama aceea! Pisează rădăcinile fierte! Pune totul pe foi de pătlagină și așează-le pe răni! Să-mi faci niște feși bune, care să țină în cazul că va trebui să plec la drum! Să nu uit: nimeni din afara hanului nu trebuie să știe că se află aici un rănit.

– În privința asta să nu aveți griji. Slujitorii mei sînt oameni de mare încredere. Dar poate că ați fost urmărit.

– Se prea poate. Oștenii lui Sigismund Báthory mi-au pierdut urma de cîteva ceasuri. Nădăjduiesc să nu o găsească prea iute.

Proprietarul hanului rămase pe gînduri.

– Cred că întîi va trebui să vă oblojim rănile. Pe urmă, să dormiți pînă către ziuă. Înainte de ivirea zorilor am să vă conduc la un bordei aflat în hățișurile pădurii. Acolo nu vă găsește nimeni.

– Nu e rău! Ia spune, mai sînt călători în han?

– Nu, domnule. Adică, ar fi o singură persoană, fără importanță. Chiar deasupra acestei încăperi locuiește o doamnă între două vîrste. Cred că a fost o mare frumusețe la vremea ei. Obrazul i-a rămas încă tînăr. Doar părul îl are aproape alb. Pare o femeie de rang ales. Ziua nu iese din odaie. În schimb, seara face plimbări lungi prin împrejurimi. De fapt, rar mi-a fost dat să văd o femeie care trage la un han lipsită de însoțitori.

Hangiul tăcu. Musafirul adormise și respira agitat. Sus, într-o cămăruță frumos mobilată, o femeie înaltă, cu fața tînără și prelungă, cu părul cărunt adunat cu grijă în coc, se plimbă îngîndurată, pînă tîrziu. Prin ușa balconului, rămasă deschisă, pătrundea un aer călduț cu miros de brazi. Departe în noaptea luminoasă, femeia urmări contururile cetății Sighișoarei, care se profila cu o pată mare, întunecoasă și stranie.

Tînăra femeie se dezbrăcă fără grabă. După ce-și unse fața cu o alifie de noapte, se strecură în așternut. Un timp, se gîndi la călătorul acela de jos. Îi remarcase venirea, stînd ascunsă după draperia de catifea a ușii dinspre balcon. Ochiul ei ager descoperise că omul e bolnav sau în orice caz foarte obosit.

Trecuse de miezul nopții. Cinci călăreți învăluiți în pelerinile lor își strecurau caii în jurul hanului, cu multă fereală. Nimeni nu simți apropierea lor. Butoiul Tămăduirii și locatarii lui se aflau cufundați în acea dulce toropeală tihnită, cînd toate socotelile zilnice rămîn suspendate pînă la apariția zorilor. Descălecară și o luară fără grabă spre aripa de sud.

Doamna Cociuban, cunoștința noastră de la etaj, auzi un trosnet puternic. Apoi, liniștea nopții fu curmată cu focuri de armă, la care răspunse un țipăt de moarte. Zăngănitul de arme și tropăiturile păreau din ce în ce mai înverșunate.

– Pe toți dracii! spuse doamna Cociuban. Domnul de jos are musafiri nepoftiți.

Se dezbrăcă iute, și dacă o privire indiscretă ar fi urmărit-o pe acea simpatică doamnă ar fi remarcat cu toată mirarea că sub cămașa de noapte dantelată se ascundea un tînăr de cel mult douăzeci și cinci de ani și că pantalonul și bluza bărbătească îi vin parcă turnate. Cămașa de noapte și cocul bogat rămaseră pe așternutul călduț, iar stăpînul lor încălecă balustrada și ateriză fără prea mult zgomot pe terasă. În odaie, lumînările din sfeșnic erau aprinse. Poate că locatarul le uitase așa. Omul, îmbrăcat doar pe jumătate, se apăra greu împotriva a patru bărbați care, după îmbrăcăminte și după semnele pe care le purtau, făceau parte, cu siguranță, din armata de mercenari ai principelui Transilvaniei. Cei patru atacau strîns, dînd lovituri de sabie puternice, furioși peste măsură, văzînd că al cincilea camarad zace fără suflare pe dușumea.

Cociuban scoase din buzunar o basma colorată. Cu ajutorul cuțitului, făcu două găuri pentru ochi, apoi și-o potrivi pe față, ca o mască din cele mai bune. Isprăvi lucrarea în grabă, împinse ușa cu umărul și strigă:

– Hei, la mine, domnilor!

Surprinși de apariția tînărului, oștenii rămaseră o clipă descumpăniți. Dar, văzîndu-l doar cu un cuțit în mînă, se repeziră asupra lui cu săbiile, convinși că-l vor scoate ușor din luptă. Cociuban sări sprinten în spatele unei mese. Cuțitul zbură bîzîind subțire și se înfipse în pieptul celui mai apropiat. Oșteanul se prăbuși, parcă mirat de asemenea întîmplare. Cu o mișcare îndemînatică, tînărul răsturnă masa grea de stejar și, dintr-un salt, culese de pe jos sabia celui căzut.

Soldații se opriră surprinși. Un bărbat voinic, bărbos, cu o cicatrice mare pe obraz i se adresă tînărului:

– Domnule, omul pe care îl aperi e urmărit pentru multe nelegiuiri. Numele lui e Ducu cel Iute. Pe căpățîna lui s-a pus preț o sută de ducați. Amestecul dumitale a costat vița unui slujitor al principelui Transilvaniei. Te somez să predai sabia și cuțitele pe care le porți la brîu! Dealtfel, o trupă întreagă va sosi aici din moment în moment, și numai o supunere totală ți-ar mai putea salva poate viața. Dă-mi sabia!

– Oh, în privința mea să nu vă faceți griji! răspunse Cociuban. Veniți să o luați, domnul meu, dar vă previn că mă pricep să umblu cu o sculă bună. În ceea ce-l privește pe domnul acesta, mi se pare mai degrabă că e un mare viteaz. Așa bolnav cum e, și luat din somn, văd că l-a doborît pe unul dintre însoțitorii domniei-tale și a ținut piept celorlalți. Iar cinci împotriva unuia mi se pare un atac lipsit de glorie. Cred că cel mai nimerit ar fi să o luați din loc pînă mai am puțină răbdare.

Ochii bărbosului scînteiară de mînie. Înaintă încet, ca o pisică asupra șoarecelui. Unul dintre soldați încercă să se strecoare pe lîngă zid, cu gîndul de a-i cădea în spate. Cociuban trecu fulgerător sabia în mîna stîngă. Dreapta se mișcă parcă leneș. Cuțitul zbură, ca o lăcustă, pe distanța aceea scurtă de cîțiva pași. Soldatul se încovoie brusc și încercă zadarnic să se agațe de perete.

Bărbosul făcu un pas îndărăt, peste măsură de uimit. Mascatul părea un adevărat diavol.

– Vei da socoteală pentru cei doi soldați! strigă, încercînd să-și potolească mînia. Întreg ținutul e împînzit cu oștile principelui.

– Domol, prietene! i-o reteză Cociuban. Cu amenințările n-ai să reușești nimic. Încearcă mai degrabă să mă convingi că domnul acesta e cu adevărat un nelegiuit. Pentru ce fapte se află sub urmărire?

– Nu-i știu păcatele trecute, spuse bărbosul sprijinindu-se în sabie. Dar măcar pentru ultimul merită să atîrne în spînzurătoare. Sînt două zile de cînd a atacat o solie a principelui Transilvaniei.

– Cîți oameni cuprindea solia?

– Patruzeci.

– Măi să fie... rîse Cociuban. Unul contra patruzeci? Asta e prea de tot.

– Nu era singur. Îl însoțeau domnii Costache Caravană și Chirilă Zece Cuțite.

– Puțin, domnule.

– Puțin, dacă ar fi oameni obișnuiți. Dar acești domni se pricep la tot felul de pehlivănii.

– Mă rog! Și cîți au omorît din solie?

– Nici unul.

– Păi, în cazul acesta nu i se poate imputa mare lucru.

– Dacă ar fi numai atît, așa am spune și noi. Din păcate, solia purta o scrisoare către sultanul turcilor.

– Ia te uită! se miră Cociuban. Principele, după cîte știu eu, se laudă că ar fi apărătorul creștinilor, dar poartă scrisori cu sultanul. În sfîrșit, spuneai că solia avea o scrisoare. Asta înseamnă că în momentul de față nu o mai are.

– Întocmai, domnule.

– Încep să înțeleg. Domnii Caravană, Ducu și Chirilă sînt noii stăpîni ai scrisorii.

– Așa este.

– Drace! Felicitări, domnule Ducu!

Proprietarul odăii de la parter se înclină zîmbind.

Bărbosul și tovarășul lui nu păreau prea zoriți. Cociuban înțelese. Omul se lungea la vorbă, sperînd să-i sosească întăriri.

– Cred că e timpul s-o luați din loc, propuse tînărul.

– Sîntem oșteni, domnule, i-o întoarse bărbosul.

– Atunci, nu mai rămîne decît să vorbească armele. Domnule Ducu, te simți în stare la o partidă de scrimă cu soldatul de colo?

– Fără îndoială. Rănile mele sînt niște simple zgîrieturi.

Bărbosul nu era un fricos. Mai degrabă părea să facă parte din acei oameni bravi, care-și cunosc datoria pînă la capăt. Se năpusti cu sabia asupra lui Cociuban, lovind năprasnic, hotărît să termine repede cu el.

– Domnule, remarcă tînărul în timp ce para o lovitură dată de sus, am convingerea că sînteți un spadasin bun. Să știți însă că genul acesta de lovitură e demodat, și la un răspuns corect puteți să vă pierdeți echilibrul.

Săbiile se încrucișară cu zgomot scurt, iar în clipa următoare omul se descumpăni brusc, așa cum prevăzuse Cociuban, și se abătu asupra ușii terasei, care cedă la presiune. Sări sprinten în picioare, cu toate că izbitura îi cam luase piuitul, schiță un nou atac, dar chiar atunci, ultimul dintre camarazii lui se prăbuși, scăpînd un blestem. În fața acelei situații, bărbosul încălecă sprinten balustrada terasei. Curînd, se auzi în noapte tropotul calului său.

– Vă mulțumesc, domnule! spuse foarte simplu Ducu cel Iute. Fără ajutorul vostru, aș fi căzut în mîinile acestor oșteni. Nu știu cine sînteți, și dacă nu doriți să se afle, înseamnă că aveți unele temeiuri care vă privesc. Adică, vă cunosc, urmă zîmbind. Sînteți un mare luptător. La aruncarea cuțitului știu un singur om priceput în partea de răsărit a Europei. E vorba de prietenul meu, Chirilă Zece Cuțite. Nimeni nu l-a văzut vreodată greșindu-și ținta. Am mai auzit despre un mare aruncător cu numele de Cae Indru. Se spune că ar fi murit într-o împrejurare lipsită de glorie. Domnia-ta cred că îi egalezi pe amîndoi. În privința mînuirii sabiei, unii spun că prin părțile noastre se cunosc doar vreo două sau trei nume mari. Unul ar fi părintele Grasa, un popă iezuit, pripășit la curtea din Alba-Iulia. Al doilea ar fi un oarecare Perisini Roco, venețian ori genovez, stabilit în cetatea Bucureștilor.

– Al treilea, dacă nu primul, ar fi Ducu cel Iute, rîse Cociuban.

– Poate, răspunse acesta cu modestie. În orice caz, domnia-ta ești un foarte bun spadasin. Aș zice cam încet în mișcări, datorită eleganței pe care le-o imprimi.

Își strînseră mîinile. Ducu observă cu mirare că mîna necunoscutului, delicată, cu degetele lungi și subțiri, s-ar potrivi mai bine unei femei.

– Noapte bună, domnule Ducu! spuse Cociuban grăbit. Am auzit multe lucruri bune despre dumneata și mă bucur că ne-am cunoscut. Poate că nu ar fi rău să părăsești hanul cît de curînd. Pînă la Sighișoara, un călăreț bun ajunge în cincisprezece minute. Și cu cincisprezece minute înapoi, înseamnă că, în cel mult o jumătate de ceas, Butoiul Tămăduirii va geme de oștenii lui Sigismund Báthory.

După acele vorbe, rostite în grabă, Cociuban sări peste balustradă, pe același drum pe care plecase bărbosul, și se mistui în noapte.

Hangiul bătu curînd în ușa lui Ducu, mai mult de formă. Fără să mai aștepte răspunsul, năvăli în odaie. Auzise întreaga luptă, dar nu îndrăznise să-și părăsească încăperea pînă cînd simțise că liniștea a pus iar stăpînire pe han. Se uită cu groază la cei patru oșteni uciși. Apoi, privirea i se mută la musafirul său.

– Domnia-ta singur ai făcut isprava aceasta, domnule?

Ducu rîse aspru.

– Nu, prietene. Dumnezeu mi-a trimis un înger păzitor. Tu ai văzut vreodată îngeri? Păcat! Ăsta seamănă cu arhanghelul Gavriil. Pînă mai adineauri credeam că nimeni în lumea asta nu e mai priceput la aruncarea cuțitului decît prietenul meu Chirilă. Acum, știu că se mai află unul.

Hangiul rămase totuși convins că musafirul isprăvise de unul singur cu oștenii. Cuprins de o adîncă admirație, îi ceru iertare că-l supără în puterea nopții, iar după ce-și concedie oamenii cu un gest, spuse iute:

– Dacă într-o jumătate de ceas mai sînteți aici, mi-e teamă că va fi prea tîrziu să mai aveți vreo scăpare.

Își lăsă musafirul să se îmbrace și se repezi afară să pună șaua pe cal. Cam la jumătatea scărilor se întîlni cu doamna Cociuban. Vocea ei plină de groază îl scoase din sărite.

– Ce se petrece aici? Sînt speriată de moarte. Am auzit împușcături și țipete. Ah, Doamne, sper că sîntem în siguranță!

– În cea mai deplină siguranță, se încruntă hangiul. Duceți-vă în odaia dumneavoastră și nu mai deschideți ușa pînă la ziuă!

O lăsă plîngînd și alergă la grajd, murmurînd nedumerit:

– Aseară îmi era teamă să tușesc înspre el, să nu-l ia vîntul. Cine l-ar fi crezut în stare să căsăpească patru oșteni obișnuiți cu încăierările?

Cociuban încuie ușa cu zăvorul și așteptă în umbra perdelei. După puțină vreme îl auzi pe Ducu depărtîndu-se în direcția Brașovului. Își puse niște moațe în părul bogat, iar cînd urechea lui prinse zgomot ușor de tropot, se întinse zîmbind în așternutul călduț. Ușile hanului fură trîntite pe rînd cu zgomot mare. Doamna Cociuban auzi după o vreme cum geme scara sub greutatea unor cizme.

– Aici locuiește o femeie, spuse hangiul. Pare o doamnă de neam ales, chiar dacă nu dispune de însoțitori.

– Vom vedea, răspunse o voce groasă.

Oștenii nici nu încercară măcar să bată în ușă. O smuciră puternic, dar zăvoarele nu cedară. Aceeași voce groasă se auzi din nou:

– Hei, descuie, doamnă! În numele principelui!

– Dar cine e acolo? se interesă o voce speriată.

– Gărzi, doamnă. Gărzile Sighișoarei.

Cociuban aprinse cîteva feștile și deschise. Conducătorul gărzilor intră în odaie, împreună cu bărbosul care fugise în urmă cu o jumătate de ceas. La spatele lor se înălțară cîteva capete de oșteni curioși, iscodind chipul femeii în lumina aceea slabă, și nu avură ce regreta. Înaltă peste limita obișnuită, femeia nu pierdea prin înălțime nimic din frumusețea liniilor moi și dulci. Formele alungite i se reliefau prin capotul strîns peste cămașa de noapte. Părul cărunt, încadrînd o față ovală, tînără, sporea farmecul acestei femei. Ținuta mîndră, aproape trufașă, impuse acelor musafiri nepoftiți, iar glasul ofițerului își pierdu asprimea pe care-o avuse cu cîteva clipe mai devreme.

– Doamnă, vă prezentăm respectele noastre, dimpreună cu rugămintea de iertare pentru faptul că vă supărăm la un ceas atît de nepotrivit.

Iar pentru a-și întări căința adăugă:

– Nu ne-am putut închipui să întîlnim o asemenea ființă la hanul acesta, care, chiar dacă se bucură de un confort destul de ales, nu se poate asemui cu locuințele din Sighișoara.

– Nu v-am reținut numele, spuse insinuant doamna Cociuban.

Ofițerul tresări, vizibil lezat.

– Căpitan Klaus Jager, doamnă. Cui am plăcerea să-i prezint omagiile noastre?

– Numele meu e Cociuban, domnule Klaus. Irina Cociuban.

– Fiica starostelui din Cluj? se interesă căpitanul.

– Nu. Nepoata lui.

Intuind că ofițerul este destul de mirat întîlnind o femeie de condiție bună într-un han ca acesta, Cociuban încercă să schimbe discuția:

– Ah, căpitane, nu reușesc să-mi stăpînesc teama, chiar acum cînd știu că mă aflu în fața unor oșteni nobili și viteji. Închipuiți-vă că noaptea asta am auzit sub încăperea mea împușcături și țipete de moarte, care m-au îngrozit. Doamne sfinte! Întregul han se cutremura. Dar poate că vă rețin cu povestea spaimei mele.

– Din contră, doamnă. Chiar pentru asta am venit, murmură ofițerul.

– Cu plăcere v-aș povesti, domnule, zise Cociuban, observînd că privirile bărbosului iscodesc dulapul și ușa dinspre balcon, dar pentru liniștea mea, vă rog uitați-vă în dulap și în balcon. Parcă am mereu senzația că mai e cineva prin apropiere. Cînd am auzit strigătele acelea înfricoșătoare am tras pătura pe cap și cred că mi-am pierdut cunoștința. Apoi, auzind glasul hangiului, am ieșit pe scări și numai după ce am fost încredințată că nu sîntem în primejdie m-am întors în camera mea. Dacă s-a furișat cineva aici cît am lipsit eu?

Ofițerul zîmbi gîndindu-se că toate femeile sînt făcute din același aluat, în care un înger șugubăț a turnat peste toate harurile și cîteva picături de esență de frică. În schimb, oșteanul nu așteptă să i se spună de două ori. Deschise ușa dulapului și se convinse dintr-o privire că în afară de unele lucruri femeiești nu se află nimic acolo. Iar balconul, cum era și firesc, se prezenta liniștit și pustiu.

– După cum vedeți, doamnă, rosti ofițerul învăluidu-l pe Cociuban într-o privire focoasă, vă aflați în cea mai deplină siguranță.

Tînărul plecă ochii, ascunzîndu-și o urmă de zîmbet.

– Mulțumesc, domnule Klaus! Cerul v-a adus aici.

Știind că pentru Ducu e prețioasă orice clipă irosită de oșteni, Cociuban încercă să cîștige timp. Și cum își dădea seama că-i plăcuse ofițerului, că acesta nu e prea zorit să se despartă de asemenea ochi frumoși, duse povestea mai departe, făcînd pauze dese, puse pe seama întîlnirii cu niște oșteni atît de curtenitori.

Căpitanul își aminti de misiunea lui. Prinzînd un moment favorabil, salută respectuos, gata să se retragă. Presupusa femeie îi întinse mîna cu un gest de mare favoare, iar Klaus, fericit peste măsură, sărută cavalerește vîrful degetelor.

Tropotul cailor se pierdu în noapte. Doar sub scara de lemn dintre caturi rămăsese un om, ascuns în întunericul de acolo. Tăcerea puse din nou stăpînire pe Butoiul Tămăduirii. Puțini locuitori ai hanului se odihneau în sfîrșit, frînți de oboseala atîtor emoții. Cociuban se trezi și rămase nemișcat. Cineva încerca ușa. Clanța scrîșni domol. Cîteva momente nu se mai auzi nimic. Simțind că ușa e zăvorîtă, cel de afară bătu ușor. Tînărul se ridică din așternut și aprinse din nou feștilele lumînărilor. Își controlă în pripă ținuta femeiască, pipăi părul bogat, iar cînd se convinse că totul e în cea mai bună ordine, întrebă cu glas dulce, somnoros:

– E cineva acolo?

– Deschide, frumoaso! Puicuțo! Eu sînt. Cel cu barbă. Cavaleru...

– Care cavaler?

– Cu cicatricea... care am făcut în dulap...

– Și ce vrei?

– Îți aduc vești.

Cociuban trase zăvorul. Bărbosul intră zîmbind tîmp, uimit că i s-a deschis atît de repede. Mirosea a băutură, iar plosca de lemn din mîna lui se bălăbănea ușoară.

– Aștept veștile, spuse tăios Cociuban.

– Veștile... care vești?

– Atunci, ieși afară!

– Întîi să-mi dai o guriță.

– O ce?

– O guriță. Adicătelea, cum ar veni mai pe boierește, o sărutare.

Cociuban se gîndi să-i ardă una zdravănă și să-l arunce peste balcon. Se răzgîndi la timp. Un asemenea tărăboi ar fi dat loc la bănuieli.

– Ia loc, domnule... domnule...

– Baltazar, spuse bărbosul.

– Ia loc, domnule Baltazar! Dacă nu-ți recunoșteam glasul, nu trăgeam zăvoarele. Cred că ai o solie pentru mine. Poate de la căpitanul Klaus. Altfel, nu-mi închipui că un oștean atît de viteaz ca domnia-ta ai putea supăra o doamnă în toiul nopții.

– N-am, cucoană. Să mor dacă am vreo solie! Mi-ai plăcut. Asta e!

Tînărul se ținu cu greu să nu sloboadă un hohot mare de rîs. Răspunse totuși cu chibzuială:

– Păi dumneata ești soldat, iar eu sînt de neam mare.

Bărbosul făcu ochii mici, zîmbind cu viclenia vizibilă a omului cherchelit.

– Și ce dacă ești de neam mare? Și eu sînt.

– Zău?!

– Să dea boala-n mine dacă te mint!

– Ei, dacă lucrurile stau așa, atunci vorbim altfel, zîmbi Cociuban. Ce crezi că e în oala aceea de pe masă, domnule Baltazar?

– Apă, cucoană.

– Aș! N-ai ghicit.

– Fiertură.

– Aiurea!

Bărbosul se scărpină în cap, nehotărît.

– Or fi niscaiva ape mirositoare.

– Țț!

– Vin, strigă într-o doară.

– Asta e, domnule Baltazar. Bărbații de neam ales știu să guste un vin bun.

– Și eu știu.

– Nu cred.

– Să plesnesc dacă te mint!

– Poate că m-am înșelat, mustăci tînărul. După vorba domniei-tale aleasă, se vede de la o poștă că ești de neam nobil.

– Pînă-n măduva oaselor, cucoană, se fandosi Baltazar.

Tînărul dădu aprobator din cap, spre bucuria bărbosului.

– Ei, dacă e așa cum spui și cum am crezut eu de la prima vedere, nu mai rămîne decît să bei vinul din oală, în sănătatea mea.

Bărbosul prinse oala cu amîndouă mîinile și-și înfundă mustățile în ea. Se opri cam pe la jumătate, să-și tragă sufletul.

– Și eu sînt de neam mare. O beau pe toată, să n-ai grijă! Am avut un văr popă. Ce om! Păcat de el! Se închina numai cu două degete. Al dracului vin! E grozav! Să n-am parte... Văru’ ăsta era în dușmănie cu alt popă, care se închina cu trei degete. Pfui! Mor de cald. Din cauza afurisitului de deget, se certau în fiecare săptămînă. Într-o zi sau încăierat. Mamă, ce vin! Ăla cu trei degete i-a crăpat căpățîna lu văru-meu. Nu, nu cu trei degete. Cu o cădelniță aurită.

Mai trase o dușcă, apoi se uită fălos la Cociuban și-i arătă oala.

– Mai am nițel. Credeai că n-o beau? Nobilu’... Am mai avut un frate. Umbla pe un cal pintenog. Îl avea de la un secui. Pe urmă... cînd a stat ploaia, ne-am adăpostit într-o șură.

– Bine, prietene Baltazar! Hai, ia-o domol! Pe aici. Pe aici e ușa.

– Și... turcu’ trăgea cu tunurile.

– Te cred. Așa! Ușurel!

– Unde mă duci?

Păru să se dezmeticească o clipă.

– Ai să vezi.

– ...la ziuă, i-am umflat gologanii.

– Mulți?

– Aș! Stai să-ți arăt cum i-am dat o palmă!

– Lasă, mai pe urmă.

Îl ajută să coboare scările, ținîndu-l cu toată nădejdea. Afară se lumina de ziuă. Baltazar îngînă un cîntec. Apoi se opri și întrebă, cu o voce parcă de copil:

– Și oamenii care nu-s de neam mare ce sînt?