Dacia Țara zeilor

Dacia Țara zeilor de Nicolae Miulescu 

INTRODUCERE

Știința nu face mereu descoperiri spectaculoase. Progresul în știință este realizat încetul cu încetul, pas cu pas și ceea ce uneori pare a fi o „revoluție” se vede, la o examinare mai atentă, că reprezintă doar rezultatul așteptat în urma unei lungi și răbdătoare pregătiri. În știință doar greșelile sunt explozive, doar de ele trebuie să ne temem.

În istorie, disciplina constituie un imperativ în cel mai adevărat sens al cuvântului, poate chiar mai mult decât în multe alte domenii. Afirmațiile istoricilor pot fi folosite pentru a construi argumente justificatoare în scopul stabilirii cererii sau negării drepturilor. Nu e mult de când „drepturile istoriei” se aflau în mâinile unor politicieni interesați, constituind o armă pe care aceștia o mânuiau uneori cu o subtilitate perfidă, iar alteori cu maximă brutalitate.

Întrucât nu e bine niciodată să ne plasăm pe poziții extreme, nu este indicat nici să ne limităm la o disciplină foarte restrânsă. Aceasta deoarece este destul de dificil pentru lumina care ne ghidează ca ea să penetreze adânc într-un domeniu deja limitat, astfel încât să se evite tatonările sau presupunerile fără o bază sigură.

Istoria Europei a suferit timp îndelungat efectele acestei lipse de perspectivă interioară și rezultatul este acela că istoricii acelor zone luptă încă într-un cerc restrâns, ceea ce le limitează cunoașterea.

J. J. Ampere susținea că atunci când lipsesc documente demne de încredere, istoricul trebuie să utilizeze orice alt mijloc de investigație:

„…Conjunctura, iată ce este cu adevărat important. Istoria Romei, în timpurile de demult, este conjuncturală și nu se poate construi istoria unor evenimente decât pe baza conjuncturilor de atunci. Dacă putem accepta faptul că aceasta nu este o absurditate, mergând până acolo încât judecata și raționamentul să fie plauzibil, atunci nu mai este nevoie de nici un alt ajutor exterior”.

Într-adevăr, este oare posibil să susținem că orice istorie poate fi bazată vreodată pe altceva decât pe opinii? Ceea ce diferă în istoria scrisă de diverși autori este doar sursa de informație: dincolo de aceasta, totul este numai opinie, căci în ceea ce privește informațiile extrase din documentele scrise, se știe că ele pot fi interpretate și expuse prin filtrul diferitelor opinii.

Nu a trecut prea mult timp de când se obișnuia să se considere doar partea vieții umane ca fiind cea care a creat adevăratele evenimente ale istoriei.

Astăzi, știința și-a extins câmpul de cercetare astfel încât să acopere toate aspectele vieții omului ca ființă socială. F. Engels, un pionier al socialismului științific, a stabilit scopurile științelor istorice și a arătat calea ce duce la o interpretare corectă și sigură a evenimentelor și faptelor trecute.

Actualmente, documentul nu mai reprezintă singurul instrument la dispoziție pentru a îndepărta ceața ce înconjoară trecutul omenirii. Subiect al legilor inevitabile, evoluția societății se conformează unei logici inexorabile. Tocmai această logică și rolul pe care-l joacă în viața societății este cea care reprezintă contribuția esențială la dezvoltarea istoriei, o știință ce acoperă astăzi una dintre cele mai largi arii ale setei de cunoaștere a omului. Astfel, a devenit posibil să vorbim de o istorie rațională, dar mai mult decât atât, de o istorie logică, adică două realități pe care nu le mai putem subestima și, cu atât mai puțin, desconsidera.

„…Herodot din Halicarnassus expuse aici fructele investigațiilor sale, pentru ca faptele oamenilor, odată cu trecerea timpului, să nu facă uitată frumusețea măreață și minunată a grecilor și berberilor”.

Acestea sunt cuvintele cu care părintele istoriei își începe minunata sa istorie fără de care cunoașterea trecutului îndepărtat ar lipsi în punctele sale cele mai importante.

Astăzi, câmpul limitat al istoriei lui Herodot a fost mult lărgit și noi nu mai vedem în istorie doar satisfacerea dorinței noastre de cunoaștere, ci și învățămintele care pot fi trase din „ceea ce a fost cândva”.

În afara arheologiei, care se recomandă pe sine din ce în ce mai mult ca fiind una dintre căile cele mai sigure de obținere a informațiilor despre trecut, vechile credințe, folclorul, magia și incantațiile, leacurile bătrânilor și multe alte surse sunt, în zilele noastre, tot mai mult abordate pentru a crește numărul de fapte elucidate din vremurile trecute.

De asemenea, există câteva ciudățenii inexplicabile cum ar fi, de pildă opinia unor oameni de știință în privința anumitor scrieri din vechime. „Iliada”, pentru a da numai un exemplu, era considerată un poem eroico-fantastic până când a fost reabilitată ca document istoric de către un „visător”, pe nume Schileman; oricine ar fi încercat, înainte, să scoată din conținutul ei cel mai slab argument istoric, risca să-i fie atribuit stigmatul unei imaginații morbide, iar afirmațiile sale să fie declarate „non” sau chiar „antiștiințifice”.

Chiar și acum, o mulțime de lucrări similare, probabil chiar mai bogate în conținut informativ, sunt ținute la index și „oameni plini de imaginație” care le cercetează amănunțit sunt etichetați cu cele mai aspre epitete, „neștiințifici” fiind cel mai blând dintre acestea.

Multe evenimente istorice autentice pot fi elucidate din literatura vedică-sanskrită, adică din conținutul literaturii eroice a lumii vedice.

Mai există un domeniu, cel mai extins și, poate, cel mai important, care nu a fost încă pe deplin studiat în beneficiul istoriei, anume: cel al limbii.

Oamenii de știință care se specializează în studiul fenomenelor lingvistice încearcă să transforme această specialitate într-o formă de disciplină independentă. Și, probabil, chiar așa ar trebui să fie.

Fără îndoială, istoria tinde să utilizeze pentru propriile sale scopuri indicațiile furnizate de fenomenele limbii și aceasta din ce în ce mai mult. Întrucât multe rezultate valoroase au fost obținute pe această cale, ar fi foarte bine dacă s-ar reuși să se izoleze din întreaga disciplină a științei limbilor o ramură aflată exclusiv la dispoziția istoriei. Lingvistica istorică ar trebui să aibă un statut propriu fie încadrat în lingvistică, fie în istorie. Aceasta pentru că evoluția națiunilor din întreaga lume este oglindită în limbile vorbite.

„Limba este criteriul culturii”. Așa obișnuia să spună un profesor elevilor săi, ceea ce înseamnă că „cultura unei societăți este oglindită în și măsurată de calitatea limbii vorbite de membrii acelei societăți”, sau că „omul de cultură este judecat de cunoștințele pe care dovedește că le are asupra limbii pe care o vorbește și de corectitudinea pe care o arată în folosirea ei”.

Deci, atât limba, cât și cultura sunt fenomene istorice, o cultură definind o perioadă specifică în evoluția unei societăți, care și-ar putea găsi locul potrivit pe scara evoluției ca un simplu eveniment. Căci, ce altceva poate semnifica mai mult decât un eveniment scurta perioadă de înaltă spiritualitate la care au ajuns vechii greci, în evoluția neîncetată a societății carpato-istriană din care făceau parte și aceștia?

În cercetările pe care le-am întreprins cu privire la începutul popoarelor Europei, adevărul pe care l-am adus la lumină și-a găsit confirmarea doar atunci când a fost îmbinat categoric cu studiul limbii. Când vom ajunge să demonstrăm prin exemple natura structurii limbilor născute din fondul european primordial, mai ales al limbilor care se desprind din subfondul carpato-istrian, vom putea să înțelegem logica și înțelepciunea aplicate procesului de către cei care au format această limbă, care au controlat și, direcționat evoluția ei.

Se va vedea, în același timp – și aceasta este de cea mai mare importanță pentru cei care trăiesc în zona noastră – cum aceste structuri specifice ale limbii carpato-istriene au fost create și răspândite în mod deliberat chiar de la început în întregul bazin hidrografic al vechiului Istru și Danubius, care este Dunărea de astăzi, incluzând astfel și cele trei fonduri cunoscute ca latin (sau mai târziu proto-latin), trac și ilarian.

Încă din secolul trecut câțiva oameni de știință au demonstrat că locul de naștere al celor pe care obișnuiau să-i numească indoarieni (un termen total nepotrivit) a fost găsit pe cursul mijlociu al Dunării, în ordine cronologică (citând din P. P. Negulescu: Kretschmer 1896, Kiessling 1903, Dussand 1914, Gletz 1923, Gunther 1929), toți cercetătorii din diferite domenii (lingvistică, arheologie, antropologie etc.) au ajuns la concluzia că popoarele ariene își au originea în zona mai sus menționată. Printre ei, ne vom ocupa în câteva cuvinte de P. Kretschmer, care s-a străduit foarte mult să găsească etimologia pentru Zalmoxis, pe care el îl numea Zamolxis, o schimbare nejustificată a numelui făcută de Herodot, schimbare care a fost preluată de aproape toți cei care i-au studiat pe geți. Într-o altă lucrare despre acest subiect, una dintre cele mai importate în ceea ce privește istoria națiunii noastre, în ciuda opiniilor diferite am arătat etimologia adevărată a numelui lui Zalmoxis. Vreau doar să adaug că descoperirea la Histria, în 1959, a unei inscripții menționând un Zalmodegacon, o căpetenie getă. anulează definitiv etimologia deformată a lui Kretschmer, susținută aici de profesorul Iosif Rusu.

Nu ar mai trebui adăugat, practic, nimic cu privire la acest subiect (detaliile pot fi găsite în raportul asupra excavațiilor de la Histria sau în cartea lui D. M. Pippidi, Ed. Științifică 1967, București).

În ceea ce privește localizarea în această parte a Europei a originii poporului carpato-istrian, care a creat limba moștenită de mai mult de jumătate din populația actuală a Europei și, de asemenea, stând la baza formării celei cunoscute ca Sanskrită, fiind reală, dar încă insuficient dovedită, să vedem ce argumente mai pot fi aduse în favoarea ei și din cel fel de surse pot fi ele extrase. Acesta este, în parte, scopul lucrării, contribuind astfel la necesitatea folosirii tuturor argumentelor valabile astăzi.

Cele mai multe chei în favoarea concluziilor cercetătorilor mai sus menționați (și ai multor altora ale căror nume ar lungi lista celor cu păreri identice) vor fi scoase din conținutul literaturii sanskrite și din poemele Ramayana și Mahabharata. Vom începe prin a da mai multe explicații, tocmai pentru a evita repetările plictisitoare de mai târziu.

În lucrarea de față vom oferi doar cheile conținute în Manava-Dharma-Shastra (legile lui Manu), Chandogya-Upanishad, Kanshi Taki-Upanishad și Brihad Aranyaka-Upanishad, considerate a fi printre cele mai vechi texte din perioada upanishadelor. Alte asemenea texte vor fi luate din Ramayana și Mahabharata (episoadele războiului dintre cele două caste, erezia lui Krishna etc). M-am folosit, în general, de câteva traduceri pe care le-am analizat comparativ, considerându-le pe cele din secolul trecut ca fiind mai demne de încredere din motive care se vor înțelege în paragrafele ce vor urma.

PARTEA ÎNTÎI

Populația Europei în timpul erei glaciare

Puține lucruri se mai pot spune despre existența și modul de viață al omului din Europa erei glaciare față de ceea ce este deja cunoscut și explicat de către geologie și istorie.

Informațiile disponibile, în plus față de cele câteva considerații privind posibilele trăsături esențiale ale vieții vânătorilor de atunci, mod de viață ce constituia, de fapt, însăși traiul europeanului din acea vreme, sunt foarte puține. Totuși aceste informații care se află la dispoziția oamenilor de știință, atunci când sunt bine folosite, pot da rezultate dintre cele mai interesante.

Nu există îndoieli asupra faptului că omul erei glaciare se ocupa aproape exclusiv cu vânătoarea. Se știe, de asemenea, că el își completa hrana – obținută prin uciderea animalelor – cu fructele și ciupercile adunate în timp ce hăituia animalele sălbatice și cu peștele pe care îl putea prinde în anotimpurile favorabile. Cunoaștem, în plus, și ce fel de animale obișnuia el să vâneze.

Considerând că acestea erau principalele sale rezerve de hrană, vom încerca să extragem din aceste informații tot ce poate fi dedus în virtutea constatărilor și prin deducție logică.

Animalele vânate sunt, în general, cunoscute. Varietatea lor considerabilă în perioadele interglaciare și capturarea lor nu ridica probleme prea dificile. Lucrurile stăteau însă cu totul altfel în perioadele când pământul era acoperit cu zăpadă și gheață, căci atunci atât numărul animalelor era mai mic cât și diversitatea lor ca specii, mai redusă. De asemenea, se știe faptul că omul, în perioada glaciară, ajunsese să cunoască și să stăpânească binefacerile focului.

Cam atât despre ceea ce s-ar numi aspectul material al vieții.

Cât despre aspectul spiritual, știința are dovezi că omul erei glaciare învățase să comunice prin vorbirea articulată, deși nu se poate ști sigur dacă stăpânea sau nu cu adevărat o „limbă”.

Ceea ce cunoaștem cu privire la mediul în care trăia omul acelor timpuri, modul în care își dobândea (deși termenul s-ar putea să nu fie dintre cei mai potriviți) hrana și felul în care putea să-și folosească invențiile sale, ar trebui să ne ajute să ne facem o imagine mai clară despre stadiul la care reușise să ajungă în ceea ce privește scara valorilor umane. Și, deoarece limba reprezintă oglinda cea mai bună a nivelului spiritual la care a ajuns o societate în procesul dezvoltării sale. Vom încerca să aflăm care anume era acea limbă și la ce stadiu de evoluție ajunsese ea.

Vom defini, astfel, limba ca mijloc de comunicare voluntară și deliberată – prin vorbire articulată – a unor cunoștințe deja dobândite, fără a lua în considerație într-adevăr un limbaj. Dar ce anume constituia și cât de bogat era el, va trebuie să aflăm din legăturile pe care le putem stabili între acest trecut, demult apus, și momentul prezent.

Este sigur că oamenii acelor vremuri, mai precis „oamenii care ieșeau de sub zăpadă” odată cu ultima încălzire a climei, foloseau un limbaj adecvat la număr de termeni corespunzători celor câtorva noțiuni pe care le aveau. Este la fel de sigur că pe atunci exista un astfel de limbaj, deși e posibil ca doi sau mai mulți termeni să fi reprezentat aceeași noțiune. Această afirmație este justificată de faptul că modul lor de viață era cel al unor vânători. Terenurile de vânătoare ale europenilor din perioada glaciară erau imense, datorită animalelor pe care le vânau și a naturii terenului.

Se poate presupune, de asemenea, că terenul era acoperit timp îndelungat – probabil mai mult de trei sferturi din an – cu zăpadă proaspătă peste alte rămășițe de gheață. Deoarece procesul de topire era mai intens la suprafață, rezultă că fundul văilor era acoperit cu gheață aproape tot timpul. Astfel, relieful devenea aplatizat, făcând mai ușoară trecerea peste văi și vârfuri.

Animalele vânate erau mari. Mamuții, urșii, bivolii, renii și bizonii nu erau ușor de vânat, deoarece era necesară o deosebită forță de îndemânare pentru a lupta cu ele; oamenii de atunci căutau să înlocuiască toate acestea prin numărul lor mare care pornea să vâneze.

Vânătoarea se făcea mai ales prin urmărirea cu mare zarvă a animalelor, numărul necesar de urmăritori și luptători fiind realizat de membrii familiei sau, în caz de nevoie, de grupuri ocazionale care se alăturau vânătorii pe o durată scurtă. Adăposturile erau mai mult decât temporare și un grup de vânători stătea într-un loc doar până se epuiza hrana pe care le-o putea furniza zona respectivă. Când animalele dintr-o turmă care fusese înfricoșată, își schimbau locul de păscut, oamenii urmăreau potecile, fiind mereu în mișcare și neștiind niciodată unde îi puteau duce acestea. Când terenurile erau prea întinse, asocierea mai multor indivizi era neapărat necesară. Astfel de grupări erau, totuși, ocazionale și durau numai atât timp cât animalul era ucis în colaborare; apoi, acesta era mâncat pe loc, fript la focuri separate, dar învecinate. Astfel de dovezi ne-au rămas, clar întipărite, tocmai din acele timpuri. Când hrana se termina, familiile începeau să caute urme proaspete, fiecare în felul ei specific.

În aceste asocieri temporare și întâmplătoare, comunicarea orală era prilejuita mai întâi de schimbul de informații și de înțelegerile în ceea ce privește „tactica” de vânătoare… O altă discuție avea loc în jurul focului unde carnea era friptă în frigărui mari, la lumina flăcărilor.

E logic, deci, ca termenii acelor intercomunicări să fi fost astfel construiți, încât ei să facă posibilă înțelegerea pentru toți. De aceea, limba se afla într-un proces continuu de „rodaj”, de asimilare. Astfel, zi după zi, an după an, epocă după epocă, oamenii au ajuns să dobândească un limbaj unic, chiar dacă, uneori, ei foloseau doi, trei, sau mai mulți termeni pentru aceeași noțiune.

Tocmai acest lucru explică bogăția termenilor sinonimi din limbile europene. Aceasta este și explicația apariției termenilor comuni din limbile popoarelor ce se numeau indo-europene. indo-ariene sau indo-germanice, ele fiind apelative nejustificate, așa după cum vom arăta puțin mai târziu.

Am reușit să selectez un număr de astfel de termeni și am realizat astfel un mic vocabular „paleo-european” care, deși nesemnificativ în acest moment, va fi îmbogățit de eforturile celor ce se vor ocupa de subiectul respectiv în viitor. Vom găsi aici doar un mănunchi de termeni paleo-europeni, pe a cărui existență totuși se vor baza argumentele ce justifică afirmațiile noastre (vezi anexa la sfârșit).

Filologia va găsi și ea, de asemenea, alte caracteristici specifice drept dovezi ale originii primare, comune, a limbilor europene. Omogenizarea structurală, reproducerea onomatopeică, logica juxtapunerii monosilabelor în cuvinte compuse reprezintă doar o parte din ceea ce poate stabili natura specifică a unei limbi ale cărei origini se pierd în negura timpului.

Studiul investigațiilor și cercetărilor efectuate asupra vieții europeanului de-a lungul unei perioade atât de lungi nu face parte și nu reprezintă acum scopul acestei lucrări. Vom aminti doar câteva aspecte ale vieții omului din acele timpuri. Începând cu cel care ne-a lăsat uneltele din valea Dârjovului și până la cel de la sfârșitul ultimei glaciații.

Perioadele succesive de glaciație și topire a gheții, care au trecut peste Europa, au afectat profund viața oamenilor din aceste locuri. Crescând ca număr în timpuri de prosperitate și scăzând în perioadele nefavorabile, europenii au ajuns să fie produsul unei aspre selecții naturale. Acest proces drastic a dus la o îmbunătățire nu numai fizică, dar și spirituală. Picturile descoperite în diferitele peșteri, mai ales cele din Pirinei, atestă remarcabila cizelare a spiritului celor care le-au făcut.

Astfel, sfârșitul ultimei glaciații i-a găsit pe europeni mult mai reduși ca număr, cutreierând de-a lungul teritoriului unde puteau să vâneze, puternici la trup și cu un spirit aflat la un nivel avansat de evoluție. Cine ar putea spune pe ce trepte ale spiritualității se ridicase omul prin această cizelare? Sunt puține lucruri care se pot afirma, în acest sens, pe baza celor câteva dovezi valabile. Puținele informații aflate la îndemâna noastră și pe care ne putem bizui acum ne determină să nu fim prea surprinși de unele descoperiri viitoare, cum ar fi, de pildă, omul care a pictat atât de frumos pereții peșterii de la Altamire. Astfel de noi informații ar impulsiona, poate, dorința de a afla lucruri inedite pentru cei cu o imaginație mai bogată și pentru cei cu spirit practic.

În concluzie, omul erei glaciare vorbea; europenii aveau o limbă unică.

Investigația noastră pornește tocmai de la acest stadiu, bine stabilit, al condiției omului de atunci.

Cel mai important efect al încălzirii climei asupra populației Europei, la început nediferențiată, a fost sfârșitul unității sale, puternica ei fragmentare datorându-se retragerii păturii de gheață. Cum încălzirea treptată începuse să influențeze tot ce era viu, condițiile de viață s-au schimbat în mod corespunzător, iar în locurile mai joase s-au format lacuri imense, adevărate mări. Peisajul, deci, nu mai era același peste tot. Cea mai importantă schimbare însă, a constat în bogăția fructelor, a ciupercilor și a peștelui, care au început să fie consumate în locul cărnii atunci când urmărirea animalelor eșua și când vânătoarea, incapabilă să se ajusteze noilor condiții, nu mai oferea rezultatul scontat.

Pentru om, toate acestea au constituit un imbold de stabilire într-un singur loc, însoțit de o dorință de „întovărășire” care a dus la formarea unui nou nucleu social, ce se extindea cu mult dincolo de cel familial. Oamenii și-au săpat adăposturi în pământ, și-au construit colibe pe terasele însorite sau și-au ridicat locuințe din bârne pe malurile lacurilor. Unitatea europeană, descrisă mai sus și pe care am încercat să o pun în evidență, urma să primească însă o lovitură mult mai puternică, datorată altor efecte ale topirii.

Vârfurile munților, la început acoperite cu pătura de gheață ce se întindea pe versanți până pe fundul văilor începură, treptat, să apară de sub gheață. Aspectul lor era accidentat. Piscurile care păreau să fi căzut din cer se ridicau vertical, stânci golașe cu crăpături imense umplute cu gheață și pietriș, grămezi de piatră spartă pe care ghețarii le-au cărat la vale; cam acesta era aspectul montan din acele vremuri. Ici colo, ghețarii lăsau o parte din încărcătura lor de piatră și noroi. Unele râuri se măreau peste măsură devenind fluvii pe măsură ce adunau în calea lor apele altor râuri. Prin forța lor teribilă și oarbă distrugeau tot ce le stătea în cale și săpau văi adânci ce constituiau tot atâtea cursuri ale unor torenți sălbatici. Acesta era noul aspect al Europei în zilele când pătura de gheață începuse să se retragă și să aducă la lumină și căldură pământul care fusese ascuns sub ea.

Golașe la început, crestele au început treptat să se îmbrace cu petice de mușchi; ceva mai jos, ienupărul creștea pe solul adus și format de vânturi. Rădăcinile mici, perseverând pe furiș, dezintegrau roca din care se hrăneau. Cine ar putea spune câte ere, câte milenii au trecut până ce dealurile mai joase s-au acoperit cu păduri? Fără îndoială, încetul cu încetul, pădurea prinse din nou viață, iarba prinse rădăcini, ființe care nu au părăsit niciodată solul începură să caute acum frunze uscate, insecte și viermi ce mișunau dedesubt. Toate ființele vii se bucurau în noile condiții de o viață mai ușoară, încălzindu-se la soare, trăind și înmulțindu-se.

Oamenii, care până atunci trăiseră în peșteri sau sub adăpostul blocurilor de gheață vor fi și ei prinși în noul ritm al vieții. Noul aspect al naturii îi ademenea și, oferindu-le cu generozitate premisele necesare dezvoltării vieții. Îi va îndemna să se stabilească și să abordeze un mod de viață mai atașat de pământul care îi hrănea acum cu dărnicie. În acel moment, crestele golașe nu mai prezentau un așa mare interes pentru oamenii care începuseră să trăiască din plin în sânul naturii. Goliciunea înălțimilor stâncoase le făcea lipsite de interes, dificultățile pe care le prezentau când erau străbătute și inutilitatea acestor eforturi, făcură din ele adevărate zone interzise, linia trasată de înlănțuirile muntoase devenind astfel o linie de separație pentru oamenii ce formau deja grupuri mari, intrate pe drumul noului mod de viață.

Zona europeană aflată în discuție este străbătută de la est la vest, aproape central, de lanțul carpato-hercinic, care se continuă cu lanțul tuningian. Crestele acestor munți formează o linie de separație între două arii geografice bine definite, care, pornind de la acesta delimitare se desfășoară de-a lungul a două direcții diametral opuse și evidențiate prin scurgerea râurilor, o parte spre nord, iar cealaltă parte spre sud. Elba, Odra, Vistula și Neman cuprind, în bazinele lor hidrogeografice, o lume ce are un punct comun de contact în zona mlaștinilor Pripetului. Dunărea (Danubius – Istru pentru romani) adună aproape toate apele care curg din aceste creste spre sud, formând astfel cel mai întins bazin hidrografic al Europei. Aceste două arii geografice separate vor constitui locul de formare a două mari grupuri de europeni care, având aceleași rădăcini de la omul erei glaciale, s-au diferențiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite. Ramura nordică, pe care o numit baltico-mazuriană, mai târziu despărțită în alte două subdiviziuni și anume: popoarele germanice și cele slave – fiecare cu o caracteristică distinctă, dar și cu un număr de trăsături comune, dovedind originea lor comună. O unitate care nu-și are originea, așa cum se credea și se spunea, în „indo-germanism”, „indo-europenism” etc., ci într-un „europenism autohton, la fel de vechi de când lumea”.

Cea de-a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populație care s-a dezvoltat în bazinele mai joase și a devenit ceea ce am numit noi: carpato-dunăreni (carpato-istrieni), singurul nume care, din motivele ce vor fi expuse în continuare, se bazează pe fapte reale, el există din timpuri imemoriale și este singurul care satisface orice pretenție a logicii.

Deși, după marea separare, cele două familii europene avea să meargă pe drumuri diferite, ele au păstrat totuși pentru totdeauna, ca o trăsătură distinctă, moștenirea comună pe care o aveau de la început: limba – acea limbă unică, dar nu identică, creată de strămoșii lor comuni, europenii epocii glaciare.

În paragraful următor ne vom ocupa mai ales de grupul carpato-dunărean care ne interesează în acest studiu; cercetările noastre au intenția de a investiga și a demonstra cu precizie unde a fost locul de naștere al popoarelor în mijlocul cărora s-au derulat evenimentele atribuite de savanți așa numitelor popoare ariene, evenimente ce au dat naștere spiritualității din noi, transformându-se în ceea ce se numește spiritualitatea vedică.

Ca rezultat al muncii de cercetare pe care am efectuat-o, am ajuns la concluzia că există două arii europene ce pot fi considerate drept loc de baștină al popoarelor care au creat numita „spiritualitate vedică”.

Prima arie, cuprinzând bazinul hidrografic al Istrului (sau al Dunării Inferioare) o numim: „spațiul carpatic”, iar a doua arie este zona închisă de cumpăna de ape a celor două mari râuri din sudul Franței – Rhone și Loara și pe care o vom numi (pentru a fi consecvenți) – „spațiul gascon”.

Motivele care ne-au făcut să ne limităm la aceste două arii și nu la altele, îndreptățite să pretindă dreptul de „paternitate” la fel ca și lumea Europei de Sud, sunt aceleași pentru ambele: toponimia și limba.

Spațiul carpatic

Grupul carpato-istrian, care a rămas în partea de sud a Europei când continentul a fost împărțit așa după cum am arătat, își începe existența în condiții mai favorabile decât grupul din nord. Un climat mai blând, mai bogat și mai diversificat, o faună care a devenit mai variată datorită influențelor din zona de sud, mai caldă, toate acestea au contribuit la formarea unor condiții mai ușoare, la posibilități mai bune pentru adăpost și trai.

Schimbarea, sau poate chiar intuiția unor oameni mai dotați, a făcut ca o anumită parte din animalele de obicei ucise și consumate, să fie domesticite. Poate câteva dintre animale erau deja îmblânzite din perioadele interglaciare. Dar îmblânzirea nu înseamnă domesticire și nu înseamnă, de asemenea, că omul ținuse animalele pe lângă casă încă din perioadele interglaciare pentru a le folosi în alte scopuri și pe perioade mai lungi. Dacă nordicii țineau animalele oarecum îmblânzite pentru a le ucide și a le mânca în perioadele mai grele, adică atunci când vânătoarea eșua, acest lucru nu însemna că ei „domesticiseră” deja animalele pe care le luau în peregrinările lor. Asemenea animale constituiau doar „carnea vie” ce urma să fie consumată ca orice alt vânat. Pe de altă parte, animalele „domesticite” aduceau și alte avantaje, fiind ținute și crescute pentru lâna lor (în cazul oilor), pentru lapte, care urma să devină în mod treptat (împreună cu produsele lactate) principala sursă de hrană pentru întregul clan, și pentru carnea animalelor tinere sacrificate.

Mulsul animalelor domesticite și utilizarea laptelui ca aliment de bază au reprezentat momentul crucial în diferențierea modurilor de viață ale celor două grupuri europene de mari proporții, de la nordul și de la sudul liniei despărțitoare, cunoscută acum de noi.

Vânător, aflat mereu pe drumuri, nordicul nu avea timp să aștepte înmulțirea animalelor „îmblânzite” și cărate cu el pe drumuri, după cum am arătat. În zona nordică animalele nu se înmulțeau prea repede, datorită temperaturilor scăzute; ele contribuiau însă la bunăstarea celor care le dețineau prin calitatea cărnii lor, care era repede consumată.

Animalele domestice au început să se înmulțească, aducând o schimbare cu efecte îndelungate în viața oamenilor. În gospodării ele își sporiră treptat numărul, de la câteva vite la o întreagă cireadă. Dar o cireada avea nevoie de spațiu, de oameni care să o îngrijească, să strângă și să prepare produsele, având în vedere necesitățile din timpul iernii. La un anumit stadiu, omul și cireada se ajutau în mod reciproc, cum s-ar spune. Cireada avea nevoie de oameni; oamenii, pentru a fi siguri că nu vor fi flămânzi, aveau nevoie de cirezi de vite. Iar o rezervă sigură de hrană ducea la mai multă bucure și frumusețe în viață.

Îmbrăcămintea s-a diversificat și ea foarte mult, căci lâna tunsă din abundență în fiecare an permitea acest lucru, atât din punct de vedere a cantității, cât și al calității. S-ar putea foarte bine ca acesta să fi fost începutul vieții spirituale care a făcut din lumea pastorală clasică un obiect de admirație…

Datorită acestor avantaje, din care doar o mică parte au fost descrise aici, europeanul din zona sudică a pornit pe drumul unei dezvoltări uluitoare. Din momentul în care numărul animalelor a ajuns la proporțiile unei cirezi, viața omului din zona carpato-istriană s-a schimbat radical; viața lui a devenit total diferită de ceea ce a fost înainte, în momentul în care el a devenit păstor. Efectele schimbării aveau să fie dintre cele mai neașteptate.

Sub conducerea celor bătrâni, conducere ce devenea din ce în ce mai autoritară, fertilitatea păstorilor carpato-dunăreni a ajuns la proporții fără precedent. Un om care nu avea copii era disprețuit: rușinea de a nu avea copii deveni insuportabilă pentru cei ce nu aveau urmași. În lumina legilor sacre, nescrise, dar îndeplinite mai bine, poate, ca nici o altă lege din lume, creșterea numărului de copii ai păstorilor a devenit impresionantă.

Spațiul în care, înainte, turmele rătăceau libere, acum devenise insuficient și aglomerat. Primele ieșiri în afara limitelor sale au marcat începutul aventurilor îndepărtate. Din acest moment, locul de unde turma pleca și unde revenea – după o perioadă de timp mai scurtă la început, apoi din ce în ce mai lungă – deveni „casă”. Aici, pășunile erau transformate în câmpuri cu fân, iarba era tăiată pentru iarnă, în timp ce locurile mai îndepărtate erau căutate pentru pășunat; ele deveneau astfel tot mai îndepărtate de locurile la care cei care aveau turme de vite se întorceau tot mai rar.

Cu timpul, păstorii s-au obișnuit cu distanțele mari. Procesul a continuat până când turmele au început să rămână departe de casă, din primăvară până toamna.

Astfel, a apărut necesitatea unei șederi temporare atât pentru oameni, cât și pentru animale, și a unui adăpost în care produsele obținute zilnic să fie preparate pentru conservare. Cei pricepuți la prepararea produselor stăteau cu turmele. Astfel treptat, au început să apară: stăpânul turmei, stânele, adăposturile sezoniere săpate în pământ și așezările temporare. Produsele era depozitate și acumulate. Atât timp cât aceste așezări temporare nu erau prea îndepărtate de casă, măgarul era folosit cel mai mult ca animal de transport. Mai târziu, calul înhămat avea să facă această treabă mult mai bine.

Curând, produsele s-au acumulat în cantități mari. Apoi, „vecinii”, colindând ținutul în căutarea vânatului, au înțeles că aceste „achiziții” ale altora îi scutesc de truda căutării și de nesiguranța succesului. Și primul jaf, prima pierdere a bunurilor duse acasă au marcat începutul nevoii de apărare, ducând la formarea primului grup organizat în acest scop. Iată momentul în care, fără îndoială, s-a născut prima castă, aceea a luptătorilor care urma să devină casta apărătorilor țării „Kshtriya” (Ksha-atriya).

Pentru cei care plecau primăvara pentru a se întoarce toamna acasă, spațiul carpatic – cu tot ceea ce cuprindea el, începuse să aibă un caracter sacru; întoarcerea la mult doritele locuri constituia tot mai des o mare ocazie pentru sărbători. Astfel se prezenta situația în urmă cu mii de ani. Dar cât de departe se întindea acel teritoriu de unde păstorii ce colindau stepa de nord veneau acasă în fiecare toamnă?

Grupul carpato-dunărean, dezvoltându-se ca un prim nucleu „în țara din jurul munților”, de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunărea (Istrul), care le aduna în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viața de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale. Plusul de populație a început să se răspândească pe noi arii în jurul acestor locuri; această dezvoltare „aproape de poporul meu” a așezărilor formate de cuplurile tinere de-a lungul râurilor avea loc mereu „în vale”, dar niciodată rupând legăturile cu munții care fuseseră locul de închinăciune al străbunilor lor. Astfel, cei care au coborât pe Tisa (Pathissus) sau au urmat cursul Nistrului (Tiros) s-au întâlnit și s-au grupat pe malurile marelui fluviu care purta numele zeiței Danu – mama ploii și a pajiștilor bogate.

Bazinul hidrografic al oricărui râu, chiar și a celor mai puțin importante, urma să fie păstrătorul unor urme specifice care îi dădeau o notă de originalitate într-un complex unitar. O astfel de notă de originalitate poate fi surprinsă în limba, în obiceiurile, în tradițiile „locale” aparent lipsite de importanță, având un caracter „specific”, dar niciodată complet diferit de complexul din care ele constituiau o parte, complex ce provenea din străfundurile istoriei.

Această moștenire, pe care cei care au plecat din spațiul carpatic au purtat-o cu ei peste tot, reprezintă caracteristica principală pe care toate ramurile carpato-istriene au manifestat-o oriunde s-au stabilit, unele dintre acestea, pentru totdeauna.

După cum am arătat, zona carpatică era saturată de oameni și animale; surplusul a fost împins în afară, spre zone mai puțin aglomerate, pentru a putea transforma pășunile „de acasă” în fânețe. Emigrarea din această zonă a luat toate direcțiile posibile. Estul era, fără îndoială, mai atrăgător, fiind mai deschis și mai bogat în pajiști virgine. Cât timp pășunile extracarpatice nu se aflau prea departe de casă, păstorii reveneau la casele lor, aducând produsele animaliere. Dar, întrucât aceste terenuri pentru pășunat începuseră să se întindă la distanțe tot mai mari, reîntoarcerile deveneau și ele tot mai rare. Dorul de casă creștea și, odată cu el, cantitatea de produse acumulate.

Nu este prea greu să evaluăm distanța parcursă de turmele de animale în căutarea a ceea ce pământul de acasă nu mai putea să producă în cantități suficiente. Considerând distanța parcursă într-o zi în timpul pășunatului la aproximativ 15 km, ne putem da seama că în iulie, când ar fi trebuit să se reîntoarcă acasă pentru iarnă, turmele ajungeau într-o zonă situată cam la nord de Munții Caucaz, în stepele protejate de înălțimile veșnic acoperite cu zăpezi ale celor mai înalți munți din Europa. De asemenea, se întâmpla uneori ca, la intervale de câteva decenii, vremea capricioasă să-i prindă pe neașteptate pe cei care urmau să se întoarcă la locurile lor de iernat. Prudența născută din experiență i-a învățat pe cei obișnuiți cu locurile îndepărtate să-și construiască adăposturi pentru orice eventualitate; în cele din urmă, repetarea evenimentelor a fost considerată mai puțin supărătoare și iernarea departe de casă a devenit nu numai o obișnuită, dar chiar și o necesitate.

O dovadă că păstorii carpato-dunăreni au trecut – în expansiunea lor spre est – prin acest stadiul de stabilizare în piemontul Caucazian, se găsește în binecunoscutul „Drum al zeilor”, marcat cu pietre uriașe, fixe, menționat de Kaushi Taki în Upanishada ce îi poară numele (Cartea I,3); relatări asupra acestui drum au mai fost făcute de Pindar, Herodot, Ovidiu, el a fost descris și de Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldavie, pag. 70), menționat din nou de Hașdeu și abordat de marele savant în domeniul istoriei României, Nicolae Densușianu, în „Dacia preistorică”. Cheile Bicului, cum este denumit lungul șir de pietre fixate în pământ, de la Prut la Marea Azov, de către oamenii acelor locuri, reprezintă așadar semnele indicatoare așezate de către păstori de-a lungul drumului pentru a-i conduce acasă iarna cu sau fără turmă.

Nu este greu să ne imaginăm că acești păstori au ajuns să cucerească partea de vest a subcontinentului indian, o cucerire pe care urmașii aveau s-o finalizeze pe deplin.

În timpul migrațiilor lor pe tărâmuri îndepărtate și când lăsaseră mult în urmă stepa nord-caucaziană, păstorii carpato-dunăreni au avut ocazia să afle de existența unei țări asemănătoare zonei montane din partea de nord a ținutului cuprins între Tyros și Tisa. Relieful, pădurile și întregul sistem hidrografic al celor două zone sunt în mod remarcabil asemănătoare, deși se află atât de departe una de cealaltă.

Acum, după descoperirea ruinelor de la Harappa, ne putem imagina tentația exercitată de bogățiile care, în mod sigur, se aflau într-o asemenea zonă. Este aproape lipsit de însemnătate să spunem care dintre cele două aspecte ale lumii indiene i-au determinat pe păstorii care veneau din vest să încerce să cunoască India. Ceea ce contează este faptul că după o lungă ședere în zona caucaziană, păstorii carpato-dunăreni și-au continuat drumul lor spre est.

A sosit o vreme când surplusul de produse a început să fie comercializat. Este greu de crezut că mulțimea turmelor ce străbăteau stepa nord-pontică nu ar fi atras atenția populațiilor mai îndepărtate, situate la est și sud. În lumea cu care carpato-dunărenii aveau tot mai multe contacte, carnea, lâna și laptele oilor reprezentau posibilități de schimb în natură cu produsele din sud și est.

Lumea sumeriană, cu centrele sale supraaglomerate, nu a apărut peste noapte. Și cine ne poate spune ce au fost predecesorii lor și dacă ei nu reprezentau pentru oamenii din Asia Mică un exemplu demn de urmat? Cercetarea acestui proces ne-ar conduce însă prea departe de subiectul lucrării de față, așa că ne vom mulțumi doar cu menționarea acestei posibilități de atracție sporită a carpato-dunărenilor spre tărâmurile din est.

Tot ce s-a spus până aici reprezintă mai degrabă o reconstituire logică după cele câteva dovezi și referiri extrase din puținul pe care îl știm astăzi. Ne rămâne să ilustrăm ce alte dovezi pot fi aduse la puținul pe care-l cunoaștem deja și, în special, să arătăm că afirmațiile bazate pe logica desfășurării proceselor istorice sunt fapte care pot fi dovedite cu temeinicie.

Dovezile vor fi căutate în literatura vedică și în toponimia ariei de influență a Dunării – atât pe cursul inferior cât și pe cel superior – și, în special, în limba literaturii vechi din India, care provine din familia de limbi carpato-dunărene.

Evident, nu vom epuiza într-o lucrare scurtă, ca aceasta, toate dovezile ce pot fi adunate, ci ne vom mulțumi doar cu câteva exemple, poate nu întrutotul convingătoare dar, fără îndoială, în stare să încurajeze reflecția și investigațiile celor interesați.

cartea o descarcati de aici.....