Descoperirea

Capitolul unu.

În ciuda siguranței calme pe care o afișa, Erin O'Shea fierbea de nervozitate în timp ce apăsa pe butonul soneriei. Auzea sunetul clopoțelului din interiorul casei. Era o casă atrăgătoare, situată într-unul din cartierele din San Francisco locuit de oameni aparținînd păturii mijlocii a societății.

Aruncînd o privire fugară spre celelalte case care se înșiruiau pe stradă, Erin se gîndi cît de bine erau întreținute împrejurimile. Peluzele erau perfect îngrijite; casele imaculate și aranjate cu gust, dar fără ostentație. Casa în fața căreia se afla era pictată gri-albăstrui și decorată cu alb. Ca toate celelalte case de pe stradă, era tipică pentru arhitectura orașului San Francisco, avînd garajele așezate la același nivel cu cel al străzii și al casei. Trepte din beton abrupte duceau la ușa din față, care avea o fereastră de sticlă mată.

Ea încercă să privească prin sticla opacă și să prindă vreo urmă de mișcare sau de pași care să se apropie, dar nu putu să vadă nimic și nu auzi nici un sunet din interiorul casei.

Și dacă nu era nimeni acasă? Erin nu luase în calcul și o asemenea posibilitate. Într-adevăr, de cînd coborîse din avionul care o adusese de la Houston, nu se gîndise la nimic altceva decît să găsească această casă. în timp ce străbătea străzile pitorești din San Francisco, nu avea decît un singur gînd. Ziua de astăzi reprezenta apogeul a trei ani de căutări. Terminase victorioasă lupta cu agendele de telefoane vechi, cu ușile trîntite, cu apelurile telefonice la sute de kilometri distanță și cu pistele false dezamăgitoare. Și iat-o în sfîrșit ajunsă acum acolo.

Astăzi urma să-și vadă fratele pentru prima dată în viață. Astăzi urma să se afle față-n față, cu singura ei rudă de sînge.

Inima-i tresări cînd auzi pași apropiindu-se de ușă. Să fie soția lui? Femeia din casă? Sau poate chiar fratele ei. Respiră adînc.

Ușa se deschise încet. El stătea în fața ei.

― Domnul Kenneth Lyman? întrebă ea. în loc de răspuns, acesta o scrută cu privirea din cap pînă-n picioare. Nu i-a trebuit mai mult de o fracțiune de secundă, dar ea simți că lui nu-i scapă nimic.

― Sînteți domnul Kenneth Lyman? Repetă ea. El făcu un semn scurt, aprobator din cap.

Starea ei de nervozitate se risipi, făcînd loc unei nețărmurite bucurii, în momentul în care omul confirmă că era fratele ei. Era atît de chipeș! Era surprinsă că în trăsăturile lui nu găsea nimic care să-i semene. De cîte ori încercase să și-l imagineze, se gîndise la o figură care ar reprezenta versiunea masculină a persoanei ei, dar acest om nu avea nimic din ceea ce aștepta ea.

Părul lui era șaten deschis, dar cînd alunecă pe el o rază din lumina palidă de februarie, deveni I auriu. Deasupra părului răvășit, stăteau niște ochelari de vedere cu rame subțiri din baga. Sprîncenele care-i delimitau fruntea înaltă erau dese și aurii, ca și părul. Ochii albaștri care o scrutau îndeaproape erau tiviți cu gene scurte și dese de culoare închisă la bază și aurii la vîrf.

Nasul său era drept și îngust. Gura îi era fermă, mare, aproape severă. în bărbia lui puternică era o despicătură verticală care sugera o voință încăpățînată.

― Te rog să mă ierți că te privesc așa, fix, se scuză ea, continuînd să-l privească. Va obosi ea vreodată să privească această față pe care o căutase atît de mult?

El tot nu spunea nimic. Ochii lui priveau în spatele ei ca și cum s-ar fi așteptat să vadă pe cineva care o însoțea. Privirea lui se opri puțin asupra Mercedesului alb pe care ea îl închiriase la aeroport, la casa de peste drum, la toate împrejurimile, ca să revină în cele din urmă asupra ei. Deocamdată, nu știa cine este.

― Am venit de departe ca să te văd, începu ea. Pot să intru și să-ți vorbesc un minut?

― Despre ce să vorbim?

Inima-i fu străbătută de o durere plăcută la auzul primului sunet al acestei voci adînci și pline. Dar plăcerea se schimbă în timiditate, din respect pentru vocea lui severă. Probabil că el își închipuia că ea venise să-i vîndă ceva.

― Păi... eu, e ceva personal.

Nu vroia să i se prezinte în pragul ușii.

― E-n regulă. Intră mai bine în casă. Se dădu la o parte, iar ea încercă să mai urce o treaptă către ușă. El mai aruncă o privire prin curte înainte de a închide ușa și a rămîne față în față cu ea.

Stînd așa de aproape de el, își dădu seama pentru prima dată cît de înalt era. Ea era considerată o femeie înaltă, și totuși el părea să o domine în înălțime. Sau poate că de vină era atitudinea lui de superioritate. Fratele ei părea să emane putere și o tendință puternică de dominație. Nu era musculos, dar radia o forță care te intimida.

Erin îi privi fibrele puternice ale gîtului, prin nodul slăbit al cravatei. Mînecile cămășii, care erau suflecate pînă la coate, dezveleau niște brațe bronzate, puternice. Cămașa din bumbac alb era întinsă peste pieptul puternic și se mula pe abdomenul plat, iar pantalonii din bumbac gri cădeau perfect pe picioarele lungi și subțiri. Poate că juca baschet. Sau poate tenis? Desigur că acest fizic atletic nu putea fi întreținut decît făcînd : sport. Știa că are treizeci și trei de ani.

El continuă să păstreze o tăcere calmă privind-o cu aceiași curaj cu care și ea îl privea. Cînd ea își mută poșeta de pe umăr sub braț, fiecare mușchi al corpului lui se încordă, deși în realitate nu se mișcase deloc. Era ca o pisică gata să prindă ceva în gheare..

Nu-mi ușurează situația, se gîndi Erin. Poate că nu vroia să afle ce se întîmplase cu sora lui mai mică de care fusese despărțit cu treizeci de ani în urmă. Sau poate că nici nu știa că are o soră.

― Numele meu este Erin O'Shea, se prezentă ea.

― Domnișoara O'Shea, îi rosti el numele, cu aceeași voce emoționată. Ochii lui albaștri nu conteneau să o privească insistent. Ea își umezi buzele uscate cu vîrful limbii.

― Pot să mă așez undeva? întrebă ea.

El îi arătă cu mîna o cameră la stînga holului de la intrare și ea se îndreptă într-acolo. Remarcă mobilierul confortabil din casă. Camera era decorată cu gust, deși nu cu bani foarte mulți, într-un fel, întunericul casei nu coincidea cu primele ei impresii despre fratele ei. Se gîndea că ar fi putut alege un decor mai sobru care să se potrivească cu personalitatea lui taciturnă.

Dar ce se petrecea? îl cunoscuse doar de cîteva minute, și îi și analiza psihicul!

Totuși, casa, această cameră și canapeaua pe care stătea nu păreau să se potrivească cu caracterul acestui om. Mai mult ca sigur că soția fusese aceea care îi decorase casa.

― Melanie este acasă? a întrebat ea politicos. Răspunsul lui a venit cu greutate, cu prudență.

― Nu. A trebuit să plece.

Elin zîmbi și se simți oarecum relaxată. Era bucuroasă că vor rămîne singuri un timp. Prezența altcuiva în acele momente cînd se regăsea pe sine, i-ar fi putut stînjeni pe amîndoi.

― Acum, cînd mă gîndesc mai bine, sînt surprinsă să te găsesc acasă în plină zi de lucru. Credeam că ești la bancă, zise ea știind că fratele ei era bancher.

Acesta își mută privirea de la ea la poșeta din catifea maron, pe care o pusese lîngă ea pe canapea. Făcea pe oricine să simtă că nu-i scapă nici o mișcare.

― Azi am venit acasă mai devreme, răspunse el scurt.

― Kenneth pot să-ți spun Kenneth? Întrucît el aprobă, ea continuă. Sosise momentul potrivit:

― Kenneth, ceea ce-ți voi spune acum te va surprinde.

Rîse nervos.

― Poate chiar te va șoca, mai bine spus.

Își privi mîinile pe care și le ținea strîns în poală, apoi își înălță capul și-i întîlni privirea.

― Știai că am fost adoptați?

Din nou ochii lui albaștri se micșorară în timp ce o studia. O imperceptibilă coborîre a bărbiei lui despicate, lăsă să se ghicească uri răspuns afirmativ.

― Te-am căutat ani de zile, Kenneth. Sînt sora ta.

Fața lui rămase imobilă. Ea stătea încordată, pîndind o reacție din partea lui. Erin se așteptase ca el să fugă spre ea și s-o îmbrățișeze, să rîdă, să plîngă, să înjure, să-și arate disperarea, orice, dar nu să stea acolo și să o privească fix, de parcă ar fi avut o mască pe față.

În cele din urmă, își căută ochelarii ce se aflau pe cap, îi coborî, și, în timp ce le răsucea brațul în mînă, spuse:

― Ești sora mea?

― Da! Ea dădu afirmativ din cap, cu entuziasm, făcînd să-i sară buclele scurte. Știu că este incredibil, dar asta-i adevărul! Pot să-ți spun ce știu?

― Te rog. El continua să nu manifeste nici o emoție față de revelația ei, dar cel puțin reacționa într-un fel. Mai mult ca orice, ea vroia să-i înlăture precauțiile pe care și le lua față de ea.

― Am fost adoptați de la un mic orfelinat catolic, din Los Angeles. Știai acest lucru?

― Cred că da, răspunse el detașat.

― Ești cu trei ani mai mare decît mine. Mama ne-a dat spre adoptare cînd nu aveam decît cîteva luni. Am fost adoptată de uri cupiu care se numea O'Shea. Curînd după ce m-au luat, s-au mutat Sa Houston, în Texas, unde am și crescut. Abia cînd am ajuns la liceu am început să mă întreb cine sînt și ele unde vin. Cred că acest lucru este valabil pentru toți adolescenții, dar întrucît eu fusesem adoptată, pentru mine era și mai important să-mi găsesc originea, ca să spun așa. Sînt sigură că poți să înțelegi acest sentiment.

― Da, răspunse el. Se înfundă în scaunul neîncăpător cu brațele încrucișate. Era o poziție relaxantă, dar Erin simți că detașarea lui o dezamăgea. Părea că fratele ei nu se putea relaxa niciodată pe deplin.

― Mulți ani mai tîrziu, am reușit în sfîrșit, din punct de vedere financiar, și din toate celelalte puncte de vedere, să pornesc în căutarea serioasă a adevăratei mele identități. Astăzi sînt diverse organizații care-i ajută pe copiii adoptați să-i găsească pe părinții lor naturali sau rudele lor pierdute. Crede-mă, le știu pe toate, pînă acum. Nici o piatră n-a rămas neîntoarsă. Cam acum patru ani...

Se întrerupse, cînd sună telefonul roșu de pe birou. Cu iuțeala unui șarpe gata de atac, el se răsuci de pe scaun și sări spre telefon. Smuci aparatul la cel de-al doilea apel și răspunse cu un scurt „Da”. Ascultă un moment, nedezlipindu-și privirea de pe fața uimită a lui Erin.

― Da. Nu, totul e-n ordine. Mai ținem legătura, închise telefonul și se întoarse la scaunul pe care stătuse.

― Continuă, spuse el calm.

Erin nu era surprinsă de mișcările lui bruște, economicoase. De obicei nu se spune „Scuză-mă” atunci cînd telefonul sună și ești deja angajat într-o discuție cu altcineva? Și de ce se repezise la telefon, în loc să răspundă ca de obicei? Aștepta oare un telefon important?

― Păi, eu... se bîlbîi ea. Dar ce spusese? Se temu că își pierduse firul gîndurilor.

― Tocmai spuneai că, cu aproape patru ani în urmă...

― Ah, da, zise ea cu nervozitate. Cu aproape patru ani în urmă, am început să întreprind căutări intense pentru găsirea părinților noștri naturali. Mama mea adoptivă mi-a înțeles această pornire și mi-a furnizat numele orfelinatului din Los Angeles; Am fost dezamăgită să descopăr că, la vremea cînd fuseserăm adoptați, acesta luase foc și odată cu el, arseseră și toate registrele de evidență. Acest fapt mi-a întîrziat cercetările cu luni de zile. în cele din urmă, am reușit să identific o călugăriță care se afla la orfelinat atunci cînd am fost aduși noi. Atunci am aflat de tine pentru prima dată. De amărăciune, vocea începu să-i tremure, iar ochii întunecați și umezi, i se umplură de lacrimi.

― Poți să înțelegi cît de fericită am fost în acea zi? Aveam un frate! Cineva cu care să împart moștenirea. începeam să examinez figuri din mulțime. Studiam fiecare om de vîrsta ta, întrebîndu-mă dacă nu cumva ești tu. Nu te voi plictisi acum cu toate aceste amănunte obositoare, dar am dat de urma părinților tăi adoptivi. Acest lucru s-a dovedit a fi relativ simplu, întrucît ei rămăseseră în Los Angeles. îmi pare rău că au murit. Mi se pare că au fost omorîți acum cîtiva ani, nu-i așa?

― Da.

― Eu l-am pierdut pe tata, domnul O'Shea, pe cînd eram la facultate. Sper că ai avut tot atîta noroc ca și mine, în ce privește familia care te-a adoptat. Familia O'Shea m-a iubit ca și cum aș fi fost propriul lor copil. Și eu îi iubesc.

― Da, părinții mei, adică familia Lyman, au fost formidabili.

― Ah, sînt atît de bucuroasă! se entuziasmă ea. Una din agențiile despre care ți-am vorbit m-a ajutat să-ți dau de urmă, aici. Știu totul despre tine, dar nu atît de mult cît aș dori. Vreau să, știu totul despre tine, despre viața ta.

El abia că-și mai ținea ochelarii pe nas, privind-o peste ramele acestora. îi scoase și îi așeză pe masă, lîngă cot.

― Este o întreagă poveste, spuse el. Nu prea semănăm unul cu altul. Cine ar crede că sîntem frate și soră?

Ea rîse, fericită că purtau o conversație normală. Liniile aspre din jurul gurii lui se atenuară. Trebuia să aibă răbdare cu el. La urma urmei, ziua aceea fusese o zi grea pentru el.

― Și eu m-am gîndit la asta cînd ai deschis ușa. Nu ne asemănăm deloc. Ochii lui scrutară, fiecare trăsătură a feței ei iar ea stătea nemișcată, în timp ce el o studia, lăsîndu-l să beneficieze de același privilegiu pe care și l-a permis ea atunci cînd l-a văzut prima dată.

El îi privi cu atenție buclele aurii care-i împodobeau capul și se întoarse. Sprîncenele netede de culoare închisă se arcuiau drepte deasupra ochilor ― ochi ca ai Nathaliei Wood, cum îi botezase una din bunele ei prietene de la liceu. Erau rotunzi, mari și negri ca ebonită. Pe cînd locuia la New York, consultase un specialist în machiaj, care a învățat-o cum să-i pună în evidență, folosind retușul și umbrele de creion adecvate. Pentru cineva care o vedea pentru prima dată, impresia era covîrșitoare. Ochii ei exprimau mai mult decît simțea și gîndea Erin și mai mult decît o puteau face vreodată cuvintele.

Faptul că fratele ei o examina cu atîta interes o enerva. Ochii lui se opriră pentru un timp asupra buzelor ei moi, umede și obișnuite să zîmbească.

În timp ce ochii lui se plimbau de la bărbie la gîtul grațios, el păru să remarce că tenul ei neted, de un alb delicat, care contrasta cu părul și ochii ei negri, era la fel și în regiunea gîtului și sub ei.

Erin smulgea scame imaginare de pe fusta costumului ei alb de lînă, în timp ce el continua să o analizeze. Bluza de mătase de culoare verde-smarald pe care o purta sub jachetă păru dintr-odată prea strîmtă, mai ales atunci cînd ochii lui zăboviră pe șiragul de corali care îi atîrna pe piept. în mod conștient, ea își strînse picioarele cînd privirea ochilor lui 1 se plimba atentă de la genunchi către pantofii ușori din velur cafeniu.

Ochii lui îi priviră iarăși chipul, iar el se ridică din nou în picioare, străbătînd camera pentru a ajunge în fața ei.

― Nu orice om este destul de norocos ca să aibă o soră, spuse el calm, în timp ce-și coborî privirea asupra ei, A afla despre existența ei la jumătatea vieții este o adevărată minune. Și să fie atît de drăguță cum ești tu este într-adevăr o plăcere rară.

Ea se îmbujoră de fericire.

― Mulțumesc, Kenneth. Ei era mîndru de ea! Poate că cu trecerea timpului, ea și acest străin ar putea să ajungă să se cunoască și poate chiar să se iubească unul pe celălalt.

― Ai vrea să bei ceva? El îi întinse mîna și ea acceptă fără să ezite să o ajute să se ridice de pe canapea. Cu mîna lui caldă îi atinse ușor degetele.

― Da, mulțumesc. Avionul era aglomerat și am fost prea emoționată și prea grăbită pentru a mă mai opri undeva înainte de a ajunge aici. Sper că nu mă crezi lipsită de maniere pentru faptul că am picat astfel aici. M-am gîndit că este mai bine să te cunosc personal, nu să încerc să mă prezint la telefon.

― Ai avut dreptate. Sînt bucuros că ai venit direct aici.

O conduse prin casă - străbătură holul principal de jos, apoi sufrageria și ajunseră într-o bucătărie însorită. Privi imaginea care se deschidea prin fereastră. Casa lui Kenneth era așezată pe un deal, dar din păcate nu se puteau vedea din ea nici golful, nici podul Golden Gate sau orice altă urmă distinctivă a acestui oraș fabulos. În schimb, priveliștea cuprindea acoperișurile caselor ce se aflau pe pantele mai joase ale dealului.

Kenneth îi oferi un scaun la masa mică, rotundă, ce se afla în mijlocul bucătăriei.

― Ce vrei? Coca? Bere? Vin?

― Coca, te rog, spuse ea. Sînt nerăbdătoare să o cunosc pe soția ta. Știe că ai fost adoptat?

El nu-i răspunse la întrebare și deschise o cutie de băutură răcoritoare, în timp ce luă două pahare din raftul de pe bufet. Pe cînd adăuga cuburi de gheață în pahare, spuse:

― Melanie trebuie să se întoarcă curînd. A ieșit să facă niște mici comisioane.

― De cîtă vreme ești însurat?

Făcu o pauză, în timp ce el îi întinse paharul cu Coca.

― De mai mulți ani, răspunse ușor. Zîmbi minunat, și pentru prima dată Erin văzu două șiruri de dinți albi, strălucitori, ce se îmbinau perfect. Era într-adevăr frumos atunci cînd nu avea expresia aceea morocănoasă și neîncrezătoare. Văd că și tu ești căsătorită, comentă el cu indiferență, în timp ce-și trase un scaun la masă.

Ea urmări privirea lui îndreptată spre inelul de diamant de pe degetul inelar al mîinii ei stîngi.

― Nu, rosti ea. Sînt doar logodită. Avea motivele ei pentru care nu voia să-i povestească chiar atunci despre Bart. Bart reprezenta un mijloc de a polariza o conversație și ea nu vroia ca simpla pomenire a numelui lui să stînjenească intimitatea aparte, deosebită, a primei întîlniri cu fratele ei.

― Povestește-mi despre munca ta, zise ea pentru a schimba subiectul.

― Ce să-ți povestesc? întrebă el, cu aceeași voce calmă. Erin se îngrijoră văzînd că el se uită

din nou la ea cu insistență, avînd felul acela de a privi cu ochii micșorați, ceea ce o făcea să se simtă-ca un animal de laborator aflat într-o cușcă de sticlă.

― Cu ce te ocupi, de fapt? Știu că lucrezi la o bancă.

― Da, dădu ei din umeri. Cred că fac cîte ceva din toate.

― Înțeleg, spuse ea, deși nu prea înțelegea.

― Dar tu? întrebă ei. Tu cu ce te ocupi?

― Mă ocup singură de afaceri în Houston.

El își ridică cu mirare sprîncenele aurii stufoase.

― Ce fel de afaceri? Se sprijini cu coatele pe masă și-și propti bărbia în pumni. Fire de păr blond, creț, se găseau pe partea de deasupra palmelor și la încheieturile degetelor. Avea degete lungi și subțiri, nu groase și scurte ca ale iui Bart. Unghiile lui, erau îngrijite, remarcă ea cu obiectivitate.

Erin își ridică ochii spre el. Aproape că nu distingea irisul bleu al ochilor lui prin genele dese care-i mărgineau. Faptul că arăta atît de bine o punea într-o situație stînjenitoare. Era ca și cum frumusețea lui ar fi fost o barieră care o împiedica să-1 cunoască mai bine. Din anumite considerente, apropierea dintre ei părea periculoasă.

― Păi... eu... mă ocup cu organizarea și punerea în scenă a paradelor de modă, răspunse ea.

― N-am mai auzit de așa ceva, zise el. Ea rîse.

― Iată ce ne face unici! spuse ea cu o voce cristalină, și îi atinse mîna jucăuș.

Cu aceeași repeziciune la care asistase mai înainte, el îi prinse mîna și o strînse puternic. Se priviră peste masă clipe fără de sfîrșit. Cînd vorbi, vocea lui era joasă și plină de vibrații.

― Acum cîteva minute ai spus că vrei să ajungi să mă cunoști. Și eu vreau să te cunosc. Cred că ar trebui să începem acum, nu crezi?

Ea înghiți în sec și dori ca el să-i dea drumul la mînă. Era inutil să încerce să și-o tragă. Degetele iui păreau din oțel. Se reflecta în pupila ochilor lui și expresia care i se relevă o sperie. Șopti tremurînd:

― Ce să începem?

― Să începem să ne cunoaștem reciproc.

Nici nu apucă să clipească, că el se și ridicase în picioare, venind lîngă masă. Nici nu apucă să respire, că el o trase spre el și o prinse în brațe. Îi vîrî o mînă în buclele bogate, în timp ce-i lăsă capul pe spate și o privi în față.

― Ce alt mod mai bun ar putea exista pentru a ne cunoaște decît un sărut de afecțiune frățească reciprocă?

Figura care coborîse spre ea nu avea nimic din ceea ce înseamnă iubirea de frate. Acesta a fost ultimul gînd conștient al lui Erin, înainte de a simți gura lui invadînd-o pe a ei. Degetele lui erau înfipte atît de strîns în părul ei, încît lacrimile de durere se amestecau cu lacrimile de umilință care-i invadaseră deja ochii. Celălalt braț al său îi înconjura cu putere mijlocul, imobilizîndu-i brațele pe lîngă corp și împingînd-o spre trupul iui inflexibil.

Se apără de el, dar mișcările ei nu făceau decît să-i sporească strînsoarea. Țipă cu toată gura, dar gura lui îi înghiți și-i absorbi țipetele. Buzele ei tremurau sub apăsarea dureroasă a buzelor lui și nu puteau să-i împiedice limba de a-i pătrunde în gură.

Niciodată nu o mai sărutase cineva astfel. Era dezgustător. Era un păcat îngrozitor. Cunoscînd relația dintre ei, modul în care-i explora gura era josnic și revoltător.

Dar totodată o înfiora.

Se luptă să se controleze - un control fizic. Membrele îi deveniseră neputincioase și, spre rușinea ei, se sprijini de el pentru a se ajuta. Se lupta într-o bătălie a voinței pierdute deja.

Lupta împotriva senzațiilor care îi dansau în sus și-n jos pe șira spinării. Ele o făceau să simtă în stomac căldura aceea tremurătoare, mistuitoare, pe care se forța să nu o bage în seamă. Ochii ei larg deschiși, de surprindere și indignare, se închideau acum de bună voie nesupunîndu-se comenzilor minții de a rămîne deschiși și de a-l disprețui pe acest om odios.

Zgomotul unei chei ce era introdusă în yala ușii din spate o salvă pe Erin de la umilința absolută a supunerii. Reîncepu lupta, pînă ce reuși să se desprindă de el, acesta ridicînd capul și slăbindu-și îmbrățișarea. Se întoarse cu fața spre ușă, ținînd-o și pe Erin cu fermitate de partea superioară a brațului.