Desertul pentru totdeauna

Câteva lămuriri

Infarctul mi-a lămurit, cel puțin, două lucruri. Pe de o parte, am înțeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranța că voi depăși cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înțeleg eșecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaște că destinul meu a fost decis de defectele mele.

Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deșert misterios, și visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenușa zeilor morți. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficțiune într-o realitate paralelă. Am renunțat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”?

E posibilă și altă explicație. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieți relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Și alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aș numi-o „secretă”. Prin „viață secretă” înțelegând nu ceea ce ascundem de ceilalți, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconștientul ― și unde nu ne putem minți. În viața publică și în viața particulară, am găsit o soluție defensivă, fie și rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poți apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viață de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.

24 august 2000

Octavian Paler

mai

1. Ore în șir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment și pe straturile de flori stăruie o liniște ușor ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai pri­vesc peticul de cer care-mi amintește frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia și zidul din fața ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, amețite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oțetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veșted al zidului.

Am aproape șaptezeci și patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost in­dulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenței mele un înțeles. Dacă n-am reușit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferența dintre „o biografie” și „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârșit cu o ploaie aproape roșie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte și nu puteam fiindcă portița. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinții mei trăiau, se găseau înlăuntru și nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o așteptare, apăsător de lungă, a ieșit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: „Cine-i acolo?” i-am spus. „Nu te cunosc”, a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliță, buimăcit. Am vrut să strig: „Sunt eu!”, dar n-am reușit să articulez nici un sunet.

Poate, simt mai mult decât înțeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă și mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic și uneori mă port, pur și simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumu­sețea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?

2.Așezat pe un scaun, lângă patul pe care stam întins, profesorul, un om blajin, subtil specialist, se pare, și cu o moderație de modă veche, se uita pe ecranul ecografului. Și vedeam, pe figura lui, că nu era mulțumit. În cele din urmă, s-a întors spre mine, forțându-se să nu se dea de gol.

― Va fi necesară o coronarografie. Abia atunci ne vom da seama care e situația și vom putea lua o hotărâre.

Tonul lui alb nu mă putea înșela. Era prima oară că vorbea mai puțin optimist. Dar a evitat să-mi dea amănunte. Socotind, probabil, că și așa eram prea crispat, a preferat să reia convorbirea întreruptă de ecografie.

― Chiar nu mai credeți în nimic?

O cameră de spital nu e locul cel mai potrivit pentru confesiuni. Și nici eu nu eram într-o stare potrivită unei discuții despre certitudini. Fixam tavanul văruit proaspăt, gândindu-mă la ce putea să urmeze. Un nou infarct? O operație pe inimă? într-un târziu, i-am răspuns, străduindu-mă să mă comport firesc.

― Am crezut că sensul vieții este chiar viața. Acum nu mai sunt sigur.

― Asta nu se poate, a zis, imediat, profe­sorul, cu o energie neașteptată, care arăta că nu era vorba de o părere convențională.

M-a mirat tonul lui foarte decis.

― De ce să nu se poată?

― Pentru că nu putem trăi în conflict cu noi înșine, a venit răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de categoric.

O clipă, am uitat de ce mă găseam acolo. Mi-a venit să râd și să-i spun că eu sunt de mai multă vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit să explic, după aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ar fi sunat straniu să-i mărturisesc unui doctor pe care-l văzusem numai îmbrăcat în halat alb ce probleme îmi pun azi.

― V-aș contrazice, a fost tot ce am reușit să îngaim, dându-mi seama, o dată mai mult, că nu-mi e deloc simplu să-mi admit slăbiciunile; și cu atât mai puțin, să discut despre ele.

M-am întors acasă pe jos. Era soare, dar în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Altădată, apropierea verii constituia în sine o promisiune. Era perioada mea preferată. Acum, strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.

3.Când eram tânăr, începusem o „istorie a sinu­ciderilor” pe care am abandonat-o. Mi-ar plăcea s-o pot relua acum. Aș putea vorbi despre una din cele mai delicate probleme (singura cu adevărat importantă, zicea Camus, dar cred că exagera), fără să fie necesar să dezvălui (ar fi de prost-gust) mizeriile din subconștientul meu. M-ar ușura, probabil, asta. Ar constitui un fel de exorcism. Cu atât mai important cu cât nu mai sunt în situația, fericită, de a-mi crea singur punctele de sprijin, când am nevoie. Printre „darurile” pe care mi le-a adus bătrânețea se numără și acesta; iar, acum, mă simt ca o epavă aruncată la mal.

Dacă aș avea mai multă energie, aș fi, poate, disperat. Dar nu ajung până acolo. Disperarea e o stare vitală, or eu sunt doar obosit, deprimat și, pe deasupra, tulbure. În fond, de ce mă întorc mereu la teama că sunt aproape de capătul drumului? N-am niciodată încredere în motivele care mi se par evidente. Motivul evident acum ar fi infarctul. Eram convins că o boală gravă te ajută să vezi esențialul și fiindcă nu pot spune în această clipă ce anume e esențial pentru mine mă simt derutat. Se pare că iubim, de fapt, ceea ce ne lipsește. Din păcate, nu semăn deloc la caracter cu tatăl meu. Vitalitatea, care m-a ajutat totdeauna să fac față melancoliei și pesimismului, dă, se pare, semne de „insuficiență”, iar natura mea impulsivă reacționează, ca de obicei, pe dos, prin dorinți nega­tive. Aseară, am adormit în fotoliu, uitându-mă la televizor. Când m-am trezit, după miezul nopții, rula un film cu un bărbat care suferise un accident ce-i paralizase tot corpul de la umeri în jos. Își pleda dreptul de a dispune de viața sa în acele condiții. Am stins televizorul, dar n-am reușit să readorm, cu toate că luasem un somnifer. Mi-am amintit cum a înghițit Pavese un pumn de somnifere, într-o cameră de hotel, după ce și-a scos pantofii, ca să nu murdărească din greșeală cearceaful. Pe urmă, mi-am zis, rușinat, că am obsesii morbide. Adevărul e că nu găsesc în mine nici nepăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârșit firesc. Și, probabil, tocmai pasiunea cu care am iubit viața m-a adus în situația asta. Nu sunt în stare să concep fatalitatea fără nici o crăpătură, pe unde vine un licăr de speranță.

Mai târziu, m-a copleșit o senzație stranie de irealitate. Mă afundam, parcă, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afară, de zid, crengile oțetarilor. Prin în­tuneric, ghiceam dunga cenușie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea de­venise cețoasă, nesigură, încărcată de resturi ale unor întâmplări greu de fixat într-o vreme precisă. La un moment dat, mi s-a părut că plouă și că ploaia făcea să sune prelung tabla de pe acoperiș.

Probabil, ațipisem deoarece, când m-am sculat și am aprins lumina, nu se mai auzeau decât rafalele vântului.

4.Nimeni, probabil, nu mă cunoaște așa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios și ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moștenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calitățile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realiști, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însușiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-și viseze viața, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge ușor jucăria susceptibilităților sale, cam așa arată ce e sub mască.

Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deșerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicația e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniștiți departe de haită. În realitate, am fost o singură dată în marginea unui deșert, în Egipt, și n-am îndrăznit să mă aventurez printre dunele, cenușii-gălbui, de nisip pe care nu creșteau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în deșert și m-am temut să nu mă prindă noaptea înainte de a mă întoarce. M-am oprit și m-am uitat, îndelung, într-o stare nelămurită, în care se amestecau fascinația și panica, închipuindu-mi cămile cu poveri în spate și beduini cu fața acoperită sub lumina care, seara, devine violetă. Cu toate acestea, cred că nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din deșert, creator de iluzii la tot pasul. Un deșert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiții vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deșertul e vital și chiar senzual. Îți dă, pe lângă o senzație de sete și de pericol, un fior de viață de dincolo de viață, pe care n-o poți încerca nicăieri altundeva. În deșert, filosofia valorează mai puțin decât un burduf de apă, dar cu atât mai prețios e ceea ce nu poate fi anulat.

Probabil, în legătură cu asta aș avea multe de spus. E posibil să mă fi născut cu o asemenea predispoziție, cum te naști cu o celulă defectă care, mai târziu, dezvoltă o tumoră.

5.Când a murit bunicul dinspre mamă, aveam trei ani și patru luni, după calculele pe care le fac acum. Ducându-se la înmormântare, părinții mă luaseră cu ei. Ajunși la casa bunicului, în capătul din jos al satului, îmi dăduseră voie, probabil, să mă duc în grădină, ca să nu-i încurc sau, poate, eu mă strecurasem pe poarta șurii, spre vale, nepri­cepând de ce se agita lumea din curte, ocupată, cum era obiceiul, cu tot felul de pregătiri înainte de plecarea la cimitir. Curios e că n-am reținut nici un detaliu din ceremonialul înmormântării. Cu totul altceva m-a impresionat. Era o zi de toamnă târzie, cu soare blând, una din ultimele zile frumoase de toamnă, probabil. Lumina curgea ca un ulei galben pe coaja merilor rămași fără frunze și înroșiți de primele vânturi reci. Cum nu-mi dădeam seama că în acea împrejurare se cuvenea să fiu trist, mergeam prin iarba plină de frunze uscate, aproape fericit. Presupun că, încă de atunci, mă dovedeam sensibil la excitațiile luminii. Oricum, n-am uitat starea care m-a cuprins, în egală măsură limpede și misterioasă. Eram, ca sub o vrajă, uimit de ceea ce mi se în­tâmpla, dar și intimidat de aerul luminos care mă făcea să aflu că existam. Deodată, vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat că eram singur, că nu mai auzeam nici un zgomot din curte, și m-am speriat. Am impresia că atunci am tras prima spaimă din pricina singurătății.

Ambiguitatea acestei prime amintiri nu e, probabil, întâmplătoare ― dimpotrivă, mi se pare semnificativă pentru firea mea ― căci, ironie sau nu, fascinația vieții mi s-a dezvăluit într-un ci­mitir. Îmi plăcea, vara, să mă strecor, printr-o spărtură a gardului, în „Progade”, cum i se zicea cimitirului din capătul uliței noastre. Acela a fost primul meu domeniu inițiatic, de care n-am vorbit nimănui. Hoinăream ceasuri în șir printre crucile de ciment, de piatră sau de lemn, unele surpate, copleșite de bălării și pe jumătate putrezite. Nu mă gândeam la morți. Le bolboroseam numele și le priveam îndelung fotografiile de porțelan, în­castrate în cruci, de parcă făceau parte dintr-o poveste. Iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele și viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acționa asupra simțurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate. Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantați cu mulți ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu niște străjeri întu­necați care separau ulița de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot...

6.Ce vreau? Să-mi povestesc viața? Nu. Ca­tegoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îți tre­buie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanțuri. Îți trebuie, îndeosebi, încre­derea că ai reușit să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtășite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesantă, cel mult, ca ilustrare a ideii că destinul este propriul nostru caracter. În rest, nu mă tentează câtuși de puțin să spun, ca alții, „viața mea, ce roman!” Și, de altfel, nu sunt deloc sigur că o amintire e, neapărat, mai intimă decât o obsesie. Într-una din seri, dând din întâmplare peste o descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că, dacă m-aș putea concentra, ar fi o soluție, probabil, să încerc să duc la bun sfârșit proiectul, abandonat, de ro­man. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de teme­rile legate de boală într-o lume unde istoria e complet anulată și nu sunt necesare explicații din moment ce nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ieși, cumva, din realitate decât războiul, încăpățânat și zadar­nic, luat de la capăt în fiecare dimineață de Mon­seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea să le oblige să bată în aceeași fracțiune de secundă? Uneori, când mă trezesc noaptea și tre­buie să aleg între uitatul pe pereți și un al doilea somnifer, mi se întâmplă, chiar, să mă surprind că încep să fac diverse supoziții în privința motivelor care-l împing pe doctorul Luca să-și caute, în Julius, un confident, după ce cutreieră tavernele, sau în privința originii prafului adus de „vântul din sud”. Din nenorocire, nu am destulă energie ca să pot întreprinde ceva pe termen lung.

Dar să revin la ce vreau. Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar și voi avea liniștea care-mi lipsește acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aș putea consimți că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul și că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicția că regretele îți permit să te crezi mai bun decât ești până la convingerea că toate nereușitele se explică prin faptul că nu ți-ai utilizat cum se cuvine calitățile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudență. La urma urmei, lumea e plină de ratați. Câți ar putea spune că și-au văzut împlinite toate așteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii „ratat”, trebuie să fi avut niște visuri înalte, niște ambiții mari. Le-am avut? N-aș putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai ușor, cred, să vorbesc despre eșecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dacă nu mi-am dat viața la câini, mă tem că am avut o idee greșită despre mine. Prea romantică și, mai ales, îmbâcsită de prejudecăți.

Întrebarea e dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul Luca, nu e deloc simplu să-ți descarci sufletul cum ai răstur­na un sac. E de ajuns să-mi imaginez subconștien­tul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia își țes pânza păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez și neputințe pe care aș prefera să nu le știu. O pudoare egoistă, mai puternică decât do­rința mea de a fi sincer, mă blochează, deși senti­mentul pe care-l încerc, de la o vreme, că am supraviețuit propriei mele morți și că lumea reală nu mai are nevoie de mine ar trebui să mă eli­bereze de orice reținere.

Nu întâmplător, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori că am trăit cu piciorul pe frână (ce păcat că n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut și că, din această cauză, am în urma mea o existență cu prea multe febre false. Toată viața m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine și ceilalți o barieră, am stat la pândă. Nu m-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” și chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-mi drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” și, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal rațional”. Probabil, aici s-a aflat sursa eșecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.

7. Îmi amintesc o scenă care e aproape em­blematică. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu Măgu­reanu din București; internatul „Casei corpului didactic” unde fusesem încartiruiți cei cinci bursieri de la liceul „Spiru Haret”. Nu trecuseră mai mult de două săptămâni de când venisem din Lisa. În noaptea precedentă, mă visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai vicleană, se strecurase printr-o spărtură a gardului în livezi și, târându-și clopotul prin iarbă, ca să-mi înșele vigilența, coborâse într-o văioagă. Strigasem din adâncul plămânilor, să mă audă Mali, iar răcnetul meu fioros reușise să sperie întreg internatul. Dimi­neața, la micul dejun, eram arătat cu degetul și am auzit multe comentarii răutăcioase pe seama „sălbăticiei” mele. Nu-mi plăcea deloc că deve­nisem „vedetă”, dar ce puteam face? Am înghițit cu noduri ceaiul și felia de pâine cu magiun, strângându-mă în carapacea mea, după care am pornit spre liceu.

Nu cunoșteam orașul și cred că barbarii, la Roma, au fost mai degajați decât mine. Mă spe­riam de câte ori trebuia să trec strada și auzeam frânele vreunei mașini scrâșnind. Nu apucasem să-mi formez reflexe citadine, așa că alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am făcut drumul invers. Am căscat gura în fața vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane­chine decât de hainele expuse, m-am oprit să mă uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intrării Zalomit m-am abătut prin Cișmigiu, unde am admirat din nou iarba fragedă, grasă, cu gândul la Mali și Cioanta. Am reușit să pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un coșuleț trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele clădirii, o curte spațioasă, asfaltată și împrejmuită de un zid înalt, de unde se auzea gălăgie. Băieții jucau „lapte-gros”.

Cum nu primisem, încă, uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. O pălărie rotundă și neagră, cu bor mic, specifică portului din satele făgărășene, pantaloni albi, strâmți, de bumbac, cămașa, tot de bumbac și fără guler, lăsată peste pantaloni și încinsă cu o curea lată, plus o vestă de postav vânăt. Doar bocancii mei erau „citadini”. Nu vroiam să intru în vorbă cu nimeni, deoarece remarcasem că accentul meu tărăgănat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucureștean, și cuvintele „exotice” pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munții Făgărași și azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureștean unde trebuia să fie „educată” și „civilizată”. Amestecul de orgoliu și timiditate care era, încă de atunci, baza carac­terului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un „nu” arțăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru și eu în joc, și m-am dus în fundul curții, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalți și fără să las pe nimeni să se apropie; dar și satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranță în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins.

Cu vreo lună înainte, tata mă trimisese să dorm noaptea într-o mică livadă „de pe Seaca”, unde plantase meri. Porcii mistreți aveau obiceiul să coboare din pădure, prin august, și să râme în căutarea unor rădăcini dulci. Misiunea mea era să-i alung, dacă veneau. Aprinsesem un foc și, culcat în iarbă, stătusem la pândă, copleșit de mirosurile nocturne ale pădurii, fără să închid ochii. Nu avusesem curajul să-l contrazic pe tata, refuzând o treabă care nu reprezenta nimic neobișnuit în Lisa, dar cred că eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit grohăituri, am luat-o la fugă. Pe urmă, m-am întors, am început să țip și să arunc cu crengi aprinse, fără sa văd, ce-i drept, nici un mistreț. Acum, însă, gălăgia veselă din curtea internatului făcea parte dintr-o altă realitate, total nouă pentru mine. Gata să-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, stăteam cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tranșee, încordat, atent la orice mișcare din preajma mea, hotărât să nu îngădui nimănui să se apropie.

Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Și cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un „străin”: cineva în care nu poți avea încredere decât după ce te convingi că nu-ți vrea răul. Ieșisem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine.

Înduioșătoare și cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semni­ficație aparte în „mitologia” mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un „zid” de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viața mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil și dificultatea de a-mi găsi prieteni.

8.Străbăteam o toamnă cu amurguri pre­vestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniștită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Așa e și viața, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal și, pe neașteptate, îți pune gheara în gât. Apoi am visat o mare plină de delfini roșii. Se jucau în apă. Deodată, am observat că lăsau urme de sânge pe care valurile le combinau, făcând să apară pe suprafața mării un text din care nu înțelegeam nimic deoarece era într-o limbă necunoscută. Când spuma a șters totul, ca un burete alb, m-a acoperit un val puternic. Am simțit că devin ușor, că plutesc, că mă afund, că nu mai eram deloc speriat.

Pe la patru noaptea, m-am trezit. Simțeam înțepături în inimă. N-am mai putut readormi. Mi-am amintit de două „amănunte” cărora nu le-am dat importanță niciodată. Bunicul meu dinspre mamă a murit în urma unui stop cardiac. Avea șaizeci și doi de ani. Era toamnă, prin noiembrie, desfăcea știuleți de porumb. La un moment dat, a plecat capul într-o parte și s-a prăbușit. Bunicul dinspre tată a murit în somn. Venise, într-o seară, de la cârciumă, pus pe harță. Tatăl meu și mama, proaspăt căsătoriți, s-au dus să doarmă în șură, pe fân, lăsându-l pe bătrân singur, pentru a nu-l supăra. Dimineața I-au găsit mort, tot datorită unui stop cardiac, probabil.

„Singurul zeu pe care-l cunoaștem”, cum numea cineva ereditatea, ne poate dezvălui, uneori, o față deloc romantică.

9.Propriu-zis, nu mă doare nimic. Angoasele, când mă bântuie, vin din faptul că respir mai greu, gâfâi la orice efort, obosesc repede și, uneori, simt o apăsare în zona inimii. Atunci, am impresia că duc dinamită în buzunare și că trebuie să fiu atent să nu sar în aer. Sunt singur cu „monștrii” mei și încerc să-i domesticesc cum pot, cu slabe rezultate de cele mai multe ori, deși, inițial, nu mi-a fost frică. Am stat acasă douăzeci și patru de ore după infarct, agitându-mă și traversând o noapte albă. E adevărat că bănuiam altceva: o criză de colon sau de bilă. Nu primisem nici un avertisment de la inimă. Electrocardiogramele de rutină arătau perfect. Când m-am hotărât să mă duc la spital (era Duminica Floriilor), n-am luat cu mine nici pijama, nici schimburi. Eram sigur că, peste un ceas, două, mă voi întoarce acasă. Nici auzind că făcusem infarct, n-am fost impresionat. Prima mea reacție a fost de o stupiditate enormă: „Nu voi petrece Paștele într-o cameră de spital”. Abia ulterior am consimțit că nu mai sunt deloc „o stâncă”.

Iar acum mi se pare aproape ridicol că odinioară i-am studiat pe stoici cu pretenția de a învăța ceva de la ei. N-am învățat nimic! Stoicul își domină temerile. Și, în cele din urmă, se înalță deasupra lor. Nu mai e unealta lor oarbă, chiar dacă nu le înlătură. Pe când eu n-aș mai putea zice decât cu o neîncredere jenată: tot ce se întâmplă se întâmplă fiindcă așa trebuia să se întâmple.

Ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, poate, mai mult nu este, totuși, lipsa de bravură, ci altceva. Fiindcă n-am putut să mă gândesc cât mai puțin la boală, am dorit să mă gândesc cât mai puțin, în general. Medicii mi-au atras atenția că moralul ridicat e cel mai bun medicament și că, deci, o oarecare detașare s-ar impune. Din sfatul lor, m-am ales, însă, cu nostalgia de a mă comporta ca o larvă. Pentru prima oară am renunțat complet la viața socială. Nu mai doresc să ies pe stradă, să văd lume, mă complac în sihăstria de aici, încep să am calități de pustnic. Observ că suprim în mine, pe zi ce trece, orice curiozitate față de evenimente, orice interes care m-ar deranja. Nici măcar să citesc nu mai sunt în stare. Dacă iau o carte, o pun deoparte după câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificultăți să întrețin conversația mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a rămâne politicos mă obosește.

În schimb, îmi pierd ore întregi privind niște oțetari banali sau zidul cu ciori. M-am sălbăticit, nu mă mai pot baza, se pare, pe nevoia de alții, care nu m-a părăsit niciodată până acum și mă surprind având impulsuri mizantropice. Adevă­ratul creștin e pesimist, s-ar zice, de vreme ce marea lui speranță e viața de apoi. Dar poate fi asta o justificare? Și, pe urmă, mă pot eu lăuda că sunt un creștin veritabil? într-o noapte, m-am visat discutând cu... doctorul Luca. Spunea că lumea se împarte în bolnavi declarați și bolnavi nedeclarați. „Lasă asta ― i-am zis ―, vrei să te sinucizi?” S-a încruntat și m-a măsurat din cap până la picioare. Ce-mi păsa mie? Apoi, a izbucnit într-un râs răutăcios. „Ce știi despre deșerturi?” m-a apos­trofat, rânjind. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am răspuns, dar, probabil, m-am lăudat, căci s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit: „Bravo, e o specialitate folositoare”.

10.De fapt, doctorul Luca e de părere că sinu­ciderea reprezintă o soluție doar în tinerețe, când poți lăsa în urmă un cadavru frumos. După ce ai îmbătrânit, nu-ți rămâne decât să cutreieri, ca el, tavernele, tăvălindu-te în noroi, ca să poți să-ți disprețuiești trupul. În consecință, nu se sinchi­sește de ce clevetește lumea, în Asybaris, pe seama lui. „N-au decât să-și bată gura cât vor, i-a zis lui Julius, ștergându-și cu o mare batistă cadrilată fața roșie, de rac fiert și pe urmă răcit. Ba chiar îi înțeleg. Se plictisesc, probabil, ascul­tând continuu vântul care aduce, vara, nori de praf sau emițând ipoteze despre deșertul pe care expedițiile nu reușesc să-l descopere. În Asybaris, băiete, bârfa constituie un medicament”.

Uneori, când nu se controlează de ajuns, iese la iveală o tristețe bine ascunsă, dar doctorul Luca se grăbește totdeauna să-și reia aerul său obișnuit, de clovn bătrân căruia îi place să spună lucruri ciudate. Într-o zi, i-a explicat tânărului custode că Dumnezeu e ce rămâne când tot ce ne e permis să vedem ne pare absurd, după care, cu ochii la pendula cu ramă de sidef din perete, a adăugat, între două accese de tuse: „Ceea ce am căutat eu, băiete, nu se află pe lumea aceasta. Sau nu se mai află”. Julius îl ascultă fără să-l întrerupă. Foarte rar îi pune întrebări și o face cu grija de a se arăta politicos, deoarece nu vrea să-l supere pe bătrân. Cum n-a găsit în biblioteca Monseniorului nici o carte care să-l lămurească de cine și când a fost întemeiat Asybarisul, doc­torul Luca, o adevărată enciclopedie ambulantă, e un interlocutor extrem de prețios. În plus, e singurul străin care are acces la „palat”, cum i se spune pretențios clădirii cumpărate de Monsenior de la un negustor de parfumuri, cu mulți ani în urmă; în fapt, o casă greoaie, dărăpănată, care ar semăna cu un cufăr vechi, mâncat de carii, dacă zidurile cenușii, pe alocuri putrezite, n-ar fi acoperite de glicină. Vine în fiecare marți și în fiecare vineri, în jurul orei cinci după-amiază, se abate prin pavilionul bibliotecii ca să stea de vorbă cu tânărul custode, apoi suie scara de lemn stacojiu spre încăperile unde s-a izolat prietenul său din tinerețe și, probabil, singurul său pacient. Căci, după unii, Monseniorul n-ar mai fi întreg la minte.

Când Julius a încercat să afle ce temei au gurile rele să lanseze asemenea vorbe, doctorul Luca s-a mulțumit să-i explice că unul dintre marii regi ai Spaniei, anume Carol Quintul, s-a retras la bătrânețe într-o parte rezervată a castelului unde doar câțiva servitori aveau voie să pătrundă, pentru a se război cu treizeci de pendule; armată pe care n-a izbutit s-o învingă. După aceea a schimbat vorba și s-a întors la răutățile debitate pe seama sa: „Nelly și prie­tenele ei își închipuie că mă mână viciul prin taverne. Dar ce să le spun? Cel mult, că nimic nu e rușinos dacă te ajută să trăiești. Se pare că e ceva real, băiete, în ideea că nu e nebun cel care și-a pierdut rațiunea, ci acela care și-a pierdut tot în afară de rațiune. E o suferință să te găsești într-o asemenea situație, crede-mă. Uneori, dacă aș putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îți amputezi un deget cangrenat, aș face-o”.