Doua sau trei gratii

Doua sau trei gratii de Aldous Huxley

uvântul „pisălog” are o etimologie îndoielnică. Unii oameni, care sunt cunoscători în materie, afirmă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care exprimă noțiunea de a zdrobi, de a pătrunde – prin străduința loviturilor continue. Un pisălog este individul care încearcă să pătrundă dincolo prin gândurile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care-ți răscolește neostenit îndelunga răbdare, căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenție și căutată indiferență politicoasă, cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu și neostenit, până când reușește să pătrundă în intimitatea ființei tale. Sunt însă și alți cunoscători în materie care afirmă că acest cuvânt derivă de la franțuzescul bourrer, a înfunda, a îndopa, a sătura. Dacă această derivație ar fi corectă, atunci pisălogul este cel care te îndoapă cu perorațiile lui greoaie și plicticoase, care caută să-ți bage cu sila pe gât personalitatea lui, ca pe niște bulgări de seu pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte te îndoapă, iar tu – ca să întrebuințăm o metaforă intrată în domeniul public, „începi să te saturi de el”. Sunt gata să primesc ambele aceste explicații ca fiind corecte, deoarece pisălogii nu numai că te pisează, dar te și îndoapă. Sunt exact ca burghiele dentiștilor, dar în același timp și ca baliga de grajd. Aceștia însă pot fi caracterizați și cu o a treia definiție pe care nu s-ar putea să o aplici unui plicticos sau ursuz: se țin scai. Tocmai din pricina asta, cu toate că eu nu simt filolog, îmi voi permite să propun și a treia derivație a acestui cuvânt: de la noțiunea de a se lipi de cineva, a se ține scai, a nu-l slăbi. Prin urmare a se lipi, a îndopa, aplictisi sunt calități pe care implicit le are un pisălog, câteșitrei aceste presupuse derivațiuni etimologice. Deci s-ar putea admite că fiecare dintre ele este corectă.

Herbert Comfrey era înainte de toate și de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putință să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală și pasivă, nu un pisălog activ și corosiv. Din fericire Herbert nu era un om prea vorbăreț, căci prea era un tip leneș și limfatic pentru așa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaș câine sentimental pe care nu-l poți lăsa niciodată singur. Se ținea de oameni exact cum se ține un câine, și dacă pot întrebuința o metaforă, exact ca și un câine se făcea și el covrig la picioarele lor, în fața vetrei. Și exact ca și câinele, nici el nu scotea nicio vorbă. Se simțea fericit în tovărășia ta și atâta tot; se simțea mulțumit că poate merge alături de tine pe același drum, sau că poate moțăi sub fotoliul în care te-ai așezat. Nu cerea nici să-i dai prea multă atenție; tot ce cerea, era să-l lași să se bucure de mulțumirea pe care o vedea reflectată pe obrazul tău și să se încălzească de plăcerea că te știe aproape de el. Dacă se întâmpla ca o dată pe săptămână să-l mângâi pe cap și să-i spui ceva similar, cu ceea ce ai spune unui câine: „Bravo, Herbert, ești un cățel cuminte”, începea să dea din coadă – la figurat – și se simțea pe deplin fericit.

Pentru unii dintre prietenii mei – cei repeziți, nerăbdători și mai ales nervoși – prezența bietului Herbert era ceva ce-i scotea din sărite. Chiar calitățile lui – caracterul său admirabil, liniștea și credința lui nestrămutată – îi făceau să se înfurie. Până și felul în care arăta omul acesta. Îi făcea să-și piardă cumpătul. Vederea feței lui bucălate și zâmbitoare, trupul îndesat și membrele lui cu mișcări încete îi enervau și începeau să dea din mâini, ca un coteț de găini speriate. Am cunoscut oameni care după ce au petrecut trei zile la rând în aceeași casă cu Herbert și-au făcut bagajele pe furiș și s-au repezit la gară, ca să ia primul tren, spre o direcție necunoscută, la depărtare de sute de kilometri, numai ca să poată scăpa de el.

Întrucât mă privește pe mine, bietul Herbert mă pisa nu-i vorbă, dar nu atât de îngrozitor și de insuportabil. Eu sunt un temperament îndelung răbdător și am niște nervi care nu cedează cu una cu două. Aș putea chiar să afirm că într-o anumită măsură omul acesta îmi plăcea; era un dulău atât de credincios, de cumsecade și de blând. De față cu el, prezența lui mută mă făcea foarte curând să-l consider ca inexistent sau ca pe o simplă mobilă, așa că de multe ori mă surprindeam făcând un gest, ca și când aș fi vrut să-mi așez ceașca goală de cafea pe capul lui, în timp ce el sta așezat la picioarele mele pe parchet (când avea posibilitatea, el se așeza întotdeauna pe parchet), sau să-mi scutur cenușa țigării pe gulerul hainei lui care părea că-mi face cu ochiul.

Pe vremea când eram copii, Herbert și cu mine am fost la școală împreună. Dar de vreme ce fiecare dintre noi era în gazdă la alt profesor, și cum el era mai mare decât mine (pe vremea aceea doi ani de vârstă erau o mare deosebire), cred că n-am stat niciodată de vorbă împreună. Cu toate acestea, Herbert a intrat în viața mea de mai târziu numai datorită împrejurării că am fost la școală împreună. Întoarcerea lui în viața mea a fost un îndoit dezastru. În existența mea își făcea loc un pisălog, a cărui prezență însemna că alungă, fie chiar pentru un timp trecător, o altă ființă care, indiferent de celelalte calități pe care le avea, era tocmai contrariul însușirii care s-ar putea numi pisălogeală.

Întâmplarea despre care vreau să vă povestesc s-a petrecut în cafeneaua din Passage du Panorama din Paris. Trecuse mai bine de un ceas de când eu și Kingham ne așezaserăm împreună la o masă și stăm de vorbă, sorbind vermut. Caracteristic pentru Kingham era că el le făcea pe amândouă: vorbea și bea vermuturi fără întrerupere. Un alt amănunt tot atât de caracteristic pentru el era faptul că-mi reproșa tocmai mie, între altele, că-mi pierd timpul și-mi înțelenesc spiritul, îndeletnicindu-mă cu aceste două ocupații.

— Stai în cafenea pe scaun, spunea el, și începi să înșiri la vorbe fără niciun rost, despre tot ce-ți trece prin minte. Asta nu pentru că ai avea nu știu ce idei, care să te frământe, căci tu nu îndrăznești să te gândești la nimic. Dimpotrivă, faci totul numai să nu trebuiască să te gândești la ceva. Cauți să te afli în treabă, alergând de colo până colo, ca să vizitezi oameni pe care nu-i poți suporta și care nu te interesează câtuși de puțin; bați cârciumă după cârciumă și cauți să te otrăvești singur – și toate acestea numai din cauză că nu ai îndrăzneala să faci și tu un efort pentru a îndeplini ceva serios și folositor. În oarecare măsură acesta este rezultatul trândăviei, dar și al lipsei unui crez – indiferent la ce se referă acest crez. Garçon! Își mai comandă un vermut. Aceasta este una dintre metehnele moderne, continuă el, marea ispită a oricărui tânăr și a oricărei femei tinere și inteligente, care-și dau seama de ceea ce văd în jurul lor. Tot ce este ușuratic și în aparență distractiv, și amețitor îi ispitește – societatea, conversația, băutura, neastâmpărul. Tot ceea ce este dificil și important, tot ceea ce necesită cumpănire și efort li se pare nesuferit. Aceasta este consecința războiului, fără să mai vorbim de consecințele păcii. Dar, în orice caz, fenomenul acesta s-ar fi manifestat în mod treptat, chiar dacă n-ar fi fost simplă consecință a altor fenomene. Viața modernă a contribuit ca această stare de spirit să devină inevitabilă. N-ai decât să te uiți la tinerii care n-au: avut niciun fel de legătură cu războiul – pe vremea războiului ei nu erau decât niște copii –, sunt mai răi decât ceilalți. A sosit timpul să ne oprim, să facem ceva. Tu nu-ți dai seama că nu mai poți continua în felul acesta? Nu vezi realitatea din fața ta?

Îl văzui că se apleacă peste masă și se uită supărat la mine. Prietenul meu detesta aceste vicii pe care mi le atribuia mie, și le detesta cu o violență neobișnuită, tocmai din cauză că aceste vicii erau în realitate ale lui. Vorbea despre slăbiciunile pe care nu le putea suferi, dar pe care Re știa că mocnesc într-însul – și, cu toată sila pe care i-o pricinuiau, îi era peste putință să scape de ele.

Kingham era băiat frumos când se întâmpla să se supere. Avea niște ochi negri, minunați și foarte strălucitori; părul lui era castaniu, cu fir subțire și bogat; o bărbuță tăiată scurt și ceva mai deschisă decât culoarea părului îi acoperea partea de jos a obrazului și nu se potrivea deloc cu tinerețea și paloarea înfățișării lui. În toată ființa lui era ceva de extaz și de entuziasm. Dacă n-aș fi fost o fire atât de calmă cred că m-aș fi aprins la fiecare izbucnire a lui. Dar fiind așa cum sunt cu adevărat, nu-mi era deloc greu să-mi păstrez calmul și judecata limpede în fața oricărei impetuozități de-a lui. Cred că într-o anumită măsură liniștea mea îl fascina. Prezența mea îl scotea din fire, dar cu toate acestea continua să suporte tovărășia mea, (pentru că aceasta îi dădea ocazia să-mi facă reproșuri, susținând sus și tare că în cazul meu nu mai este nicio nădejde de a mă putea îndrepta. Firește, nici eu nu suportam cu plăcere aceste scene, căci, deși îmi vorbea adeseori fără niciun fel de alegere sau sfială (acuzându-mă, ca și în cazul de față, de slăbiciuni care erau, de fapt, ale lui și care-l făceau să se revolte), această disecție era de multe ori dureros de exactă și minuțioasă. Nu puteam să rămân indiferent la atacurile lui, dar cu toate acestea îmi făcea plăcere să stăm amândoi de vorbă. Ne enervam unul pe altul în mod reciproc, dar totuși eram prieteni.

Cred că de astă dată, auzind pe Kingham despre ce vorbește, am început să zâmbesc. Sfinte Doamne, eu nu sunt deloc un adept al regimului sec și nu mi se întâmplă niciodată să-mi fie silă sau să-mi pară rău de timpul pierdut într-o conversație plăcută, chiar despre nimicuri. Dar în raport cu Kingham – și mai ales cu Kingham cel de la 1920 – eu sunt un model de bărbat sârguitor, de exactitate la datorie și de sobrietate. Nu vreau să mă laud, dar eu sunt din fire burghez și nimic altceva. Sunt tot atât de incapabil să duc o viață dezordonată pe cât sunt – hai să zicem – de incapabil să scriu și eu o carte bună. Kingham însă avea din naștere amândouă aceste talente și tocmai din cauza aceasta perorația lui, întru cât mă privea pe mine, mi se părea absurdă. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să zâmbesc din cauza cuvintelor lui, dar se vede că ilaritatea pricinuită de atitudinea lui se oglindea destul de limpede pe obrazul meu, căci îl văzui numaidecât că este apucat de o furie violentă.

— Poate-ți închipui că-mi arde de glume? țipă el și lovi cu pumnul în masa de marmură. Ascultă-mă ce-ți spun, ceea ce faci tu acum este un păcat săvârșit împotriva Duhului Sfânt. Ceva de neiertat. Auzi, să-ți înțelenești talentul în băutură. Lua-o-ar… s-o ia de Biblie, adăugă el din ce în ce mai violent. Cum se face că nu poți vorbi niciodată despre ceva serios fără să pomenești de ea.

— Probabil din cauză că Biblia este o carte serioasă, îndrăznii eu să răspund.

— Vorbești de parcă tu ai fi în stare să înțelegi așa ceva, răspunse Kingham. Ascultă ce-ți apun eu, continuă el, pe un ton impresionant… Dar exact în clipa aceasta Herbert își făcu intrarea pentru a doua oară în viața mea.

Simții că o mână mi s-a așezat pe umeri și ridicând ochii văzui în fața mea un om străin.

— Ce faci, Wilkes, zise străinul. Nu mă mai recunoști!

Mă uitai cu mai multă atenție la el și trebui să admit că nu se înșela deloc. Eu nu-l cunoșteam.

— Eu sunt Comfrey, declară străinul. Herbert Comfrey. Eu am fost la Dunhill, nu-ți mai aduci aminte? Tu erai la Struther, nu-i așa? Adică s-ar putea să-l fi chemat și Lane?

Auzind numele acestor pedagogi care jucaseră un rol atât de important în copilăria mea, câteva compartimente ascunse ale creierului meu, care stăteau de mult închise, se deschiseseră dintr-o dată, ca la un gest magic. În fața mea începură să se profileze tulburi sălile de studii, cu pupitrele pătate de cerneală, terenurile de fotbal și de crichet, cele cinci terenuri de tenis, capela școlii, și din ceața acestor amintiri ale vieții mele de școlar începea să se desprindă statura greoaie a lui Comfrey, băiatul acela dolofan care sta la Dunhill.

— O, sigur că-mi aduc aminte, răspunsei eu, strângându-i mâna. Cu coada ochiului văzui pe Kingham că începe să se încrunte. Cum de ți-ai mai adus aminte de mine?

— Dragul meu, eu îmi aduc aminte de toată lumea, îmi răspunse el. Am constatat ceva mai târziu că vorbele acestea ale lui nu erau deloc aruncate așa la întâmplare; își aducea de fapt aminte, își aducea aminte de toți oamenii pe care i-a cunoscut și de cele mai mărunte incidente din viața lui. Avea o miraculoasă facultate de a ține minte numele tuturor regilor și capilor de familie – memoria oamenilor care nu citesc niciodată nimic, nu judecă și nici nu se gândesc și a căror minte este, prin urmare, pe deplin liberă să se poată ocupa de viziuni retrospective. Mie nu mi se întâmplă niciodată să uit înfățișarea unui om pe care l-am văzut o dată, adăugă el și, fără să mai aștepte invitația, se așeză la masă.

Kingham se lăsă indignat pe spătarul scaunului. Pe urmă, îmi trânti o lovitură de picior pe sub masă. Mă uitai la el și făcui o ușoară strâmbătură, ca să-i dau să înțeleagă că eu nu port nicio vină pentru cele ce se întâmplă.

Încercai să îngân câteva cuvinte de prezentare, mai mult de formă. Kingham nu zise nimic, ci se mulțumi să se întunece și mai mult la față, în timp ce dădu mâna cu Herbert. Cât despre Herbert, nici el nu părea cu nimic mai cordial. Este adevărat că zâmbi, cu același zâmbet amabil și vag, dar cu toate acestea nu zise nimic și aproape nici nu se uită la Kingham. Părea grăbit să se întoarcă spre mine cât mai repede, ca să înceapă să-mi vorbească despre vechea noastră școală. Amintirile din timpul școlii erau singurul subiect care-l făcea pe Herbert să fie mai vorbăreț. Din simplu pisălog inofensiv, amintirile acestea aveau facultatea să-l transforme într-un pisălog incisiv, întocmai ca burghiul unui dentist care-ți perforează măselele. Ținea la școala la care învățase și era de părere că toți foștii elevi să fie unul cu altul în relații de constantă prietenie. Am băgat de seamă că în general oamenii care au o individualitate a lor proprie numai rareori se întâmplă să păstreze și pentru restul vieții prieteniile legate pe băncile școlii. Faptul este cât se poate de firesc. Probabil e foarte greu ca pe băncile școlii să poți lega prietenii pe care ai dori să le păstrezi și în anii bărbăției, după ce vârsta te-a despărțit de colegii tăi, și ar fi aproape peste putință ca întâlnindu-i mai târziu să-i mai poți recunoaște. Micile asociații, ale căror membri sunt legați unul de altul numai datorită faptului că aceștia au fost odinioară colegi de școală, sunt de obicei cele mai șterse și mai lipsite de personalitate. Ar fi foarte greu să se întâmple altfel, căci oamenii care nu găsesc un motiv mai temeinic, decât acesta, pentru a strânge raporturile dintre ei sunt de obicei persoane lipsite de valoare și de importanță. Bietul Herbert, care-și închipuia că singur faptul că am purtat chipiul și tunica vărgată ale aceleiași scoli este un motiv destul de puternic pentru o prietenie intimă, era un specimen caracteristic al oamenilor din soiul acesta.

Luai o atitudine cât se poate de rece șide respingătoare. Dar fu în zadar, Herbert începu să vorbească și vorbea… vorbea… fără să se mai oprească. Îți mai aduci aminte de meciul pasionant din 1910 cu școala din Winchester? De felul în care a fost tăvălit bietul domn Cutler? De întâmplarea aceea memorabilă când Pye s-a urcat în timpul nopții pe acoperișul capelei de la școală și a spânzurat o oală de noapte pe unul dintre turnulețele clădirii? Mă uitai înspăimântat la Kingham. Furia întipărită la început pe obrazul lui făcuse loc unei expresii de dispreț; cu ochii închiși se lăsase pe spătarul scaunului pe care îl proptise numai pe picioarele dinapoi.

Kingham nu frecventase niciodată o școală publică. Avusese norocul (sau chiar nenorocul) să nu se nască gentleman de profesie. Era mândru de acest amănunt și uneori chiar făcea paradă de asta. Faptul acesta însă nu-l împiedica deloc să fie de o sensibilitate morbidă de câte ori se vorbea ceva ce ar fi putut să fie interpretat drept o aluzie la originea lui. Era mereu terorizat de eventualitatea unei insulte ce i-ar fi putut veni din partea „gentlemen”-ilor. Insulte aruncate în treacăt, fie în mod chiar neintenționat sau nevoit, în perfectă necunoștință de cauză – în sfârșit, orice fel de insultă posibilă era de ajuns pentru a-l face să tremure de furie și de durere. Nu o dată îl văzusem pierzându-și firea din cauza unor cuvinte spuse cu totul fără rea intenție. Te pomenești că va considera drept insultă până și amintirile inocente ale lui Herbert despre vechea noastră școală? Ar fi fost capabil și de o astfel de atitudine. Mă așteptam dintr-un moment într-altul la o erupție sau ieșire violentă din partea lui. Dar, de astă dată, scena care a urmat nu se desfășură de față cu altă lume. După ce ascultă câteva minute la anecdotele debitate de Herbert, Kingham se ridică de la masă și, după ce se scuză cu ironică politețe, ne spuse la amândoi bună seara. Pusei mâna pe brațul lui și încercai să-l opresc.

— Mai stai puțin, te rog!

— Mii de scuze! Zâmbi și ducându-și o mână la inimă, se înclină în fața noastră și dispăru, lăsându-mă (în paranteză fie zis, acesta la el era un obicei nelipsit), să-i plătesc eu consumația.

Noi, vechii camarazi de școală, râmaserăm singuri.

Dimineața următoare trândăvii multă vreme în pat. Cam pe la unsprezece mă pomenii cu Kingham că dă buzna în cameră. Scena la care mă așteptasem seara trecută mi-o desfășură de astă dată cu îndoită violență. Un altul în locul lui, după ce ar fi dormit o noapte, după pretinsa insultă, a doua zi s-ar fi trezit liniștit și și-ar fi dat seama că incidentul nu merită atenție. Cu Kingham însă se întâmplase tocmai invers. Toată noaptea se zvârcolise în așternut, așa că amănuntele, la început aproape imperceptibile, luaseră acum proporții uriașe. Adevărul era că lui Kingham îi plăceau scenele. Îi plăcea să simtă emoțiile, fie că acestea erau ale lui proprii, fie că asistă la emoțiile altora. Îi făcea plăcere să se bălăcească în acest gen de pasiuni, căci în astfel de împrejurări simțea că trăiește și el cu adevărat, că este un fel de supraom, când poate împroșca pe toți cei din jurul lui. Scenele pe care le provoca îl îmbătau și i se păreau atât de delicioase încât era incapabil să-și mai dea seama de urmările pe care ar putea să le aibă – dar poate ar fi mult mai aproape de adevăr dacă aș spune că el prevedea aceste consecințe (căci, vorbind din punct de vedere intelectual, n-am întâlnit încă om care să aibă o viziune atât de limpede ca amicul meu Kingham), dar căuta anume să nu țină seama de ele.

Când afirm că avea o mare ușurință de a improviza astfel de scene nu am câtuși de puțin intenția să afirm că ar fi simulat vreodată o emoție. Sentimentele lui erau sincere – sincere și violente, dar stimulate cu prea multă ușurință. Afară de asta, îi făcea plăcere să-și cultive și să-și stimuleze aceste emoții. De pildă, ceea ce la altul ar fi fost o simplă nemulțumire trecătoare, ascunsă grație stăpânirii de sine și care mai târziu ar fi fost susceptibilă de o modificare, datorită impresiilor ulterioare, la Kingham devenea adevărată furie pe care nimic nu o mai putea calma. De multe ori, aceste scene furioase erau pricinuite de greșelile celor care le provocau. Dar greșeala odată comisă, Kingham n-ar fi admis pentru nimic în lume că ar putea să fie vorba despre o greșeală – afară bineînțeles de cazul când pornirea lui instinctivă de a se umili, ar fi fost mult mai puternică decât dorința de a se afirma. De asemenea, avea uneori momente, de emotivitate imuabilă în fața altora. O simplă impresie mai violentă era suficientă pentru a-l duce în mod irezistibil și fără să mai țină socoteală de celelalte impresii, care astfel rămâneau în umbră. Calitățile lui intelectuale parcă ar fi fost lovite de orbire și-ți făcea impresia că anume caută să nu țină seamă, de alte amănunte mai evidente, astfel că până la o nouă reculegere, cel vizat nu mai producea asupra lui Kingham decât o serie de reacții dinainte determinate.

În timp ce se apropia de patul meu, mi-am dat seama, după lividitatea feței lui, că voi avea de petrecut un penibil sfert de ceas.

— Ce mai faci? întrebai eu, căutând să fiu de o cordialitate cât mai indiferentă.

— Am știut despre tine întotdeauna că nu ești decât un snob intelectual, începu Kingham, cu glasul încet și solemn, în timp ce-și apropie un scaun de patul meu. Nu mi-aș fi închipuit însă niciodată că ai putea să fii un snob vulgar, din clasa cetățenilor de periferie.

Făcui o strâmbătură, care în romanele franțuzești este exprimată cu un semn de întrebare.

— Eu știu că tatăl meu a fost tinichigiu, continuă el, și că eu mi-am făcut educația pe cheltuiala statului și cu ajutorul burselor pentru ajutorarea minorilor săraci, dar merituoși. Știu că eu vorbesc cu accent de mahala și nu cu accentul celor de la Eton și Oxford. Știu că am maniere proaste, că nu mă pricep să mănânc la masă cu eleganță și că nu mă spăl îndeajuns pe dinți. (Niciuna dintre afirmațiile acestea nu erau adevărate, dar în aceste clipe lui Kingham îi convenea să-și închipuie contrariul. Dorea să se simtă înjosit, pentru a putea reacționa cu și mai multă violență. Se insulta pe sine însuși, pentru a putea să-mi atribuie mie aceste insulte, din cauza cărora suferea, și pentru ca astfel să aibă o scuză pentru supărarea pe care mi-o arăta). Știu foarte bine că eu sunt un mitocan și un pierde-vară. (Cuvintele acestea le pronunța cu o savoare extraordinară, ca și când ar fi simțit mulțumirea pe care i-o pricinuia tortura la care se supunea). Știu că eu sunt un intrus și că sunt tolerat numai din cauză că sunt inteligent. Un fel de paiață sau de maimuță dresată, pentru a distra pe gentilomi. Știu toate acestea și știu de asemenea că le știi și tu. Mi-am închipuit, însă, că tu nu ai nimic împotrivă ca noi să fim în relații, ca doi oameni pur și simplu, nu ca specimene ale claselor superioare și ale celor inferioare. Am fost destul de prost pentru ca să-mi pot închipui că tu ții la mine cu toate acestea. Îmi închipuisem că tu mă preferi chiar oamenilor din categoria ta. Aceasta dovedește încă o dată cât sunt eu de găgăuță. Nici nu apare bine un gentleman, un fost camarad de școală, nu-i așa (începu să vorbească pe tonul obișnuit în comediile care ridiculizează felul de a vorbi al studenților de la universitățile de elită), și te-ai și repezit în calea lui, ca să-l iei în brațe, fără să-ți mai pese de prietenul tău care este un simplu intrus și pe care-l uiți definitiv. După ce termină, începu să râdă cu ferocitate.

— Dragă Kingham, zic eu, ce te determină să faci pe imbecilul de față cu mine?

Dar Kingham, care probabil știa tot atât de bine ca și mine că el face pe imbecilul, continuă pe un ton și mai violent. Începuse să facă pe imbecilul și era încântat de rolul pe care și-l asumase. Schimbând puțin tactica, începu să debiteze câteva adevăruri relative la mine – de astă dată însă afirmațiile lui erau reale. La urmă începui și eu să mă supăr.

— Te poftesc să-ți dai osteneala și să ieși afară.

— O, stai că n-am terminat încă.

— Și să nu mai intri până când îți va trece accesul acesta de isterie. Te porți exact ca o fată bătrână când își dă seama că ar avea nevoie de un bărbat.

— Cum îți spuneam, continuă Kingham cu glasul ceva mai blând și mai mieros de otrăvit, în raport invers cu violența și supărarea care se puteau ghici din cuvintele mele, marele tău defect este incapacitatea spirituală de care suferi. Morala ta, arta ta, nu este altceva decât un fel de incapacitate organizată pe sisteme. Concepția ta despre viață – este și ea o dovadă de incapacitate. Forța ta însăși, așa cum se prezintă – oribila ta rezistență pasivă – este întemeiată și ea tot pe incapacitate.

— Ceea ce nu mă va împiedica să te iau de guler și să te arunc, pe scări, dacă n-o ștergi imediat din camera mea. Una este când omul își formulează o părere despre sine însuși, dar cu totul altceva este să auzi această părere spusă de altul. Eu știam despre mine că sunt din fire burghez, dar, când l-am auzit pe Kingham că-mi spune acest lucru și vorbele pe care le întrebuința, aveam senzația că iau cunoștință de un adevăr cu totul nou și îngrozitor de neplăcut.

— Stai, răspunse Kingham cu glasul domol și cu o liniște care te scotea din fire, stai o clipă, încă o vorbă, înainte de plecare.

— Ieși! strigai eu. Ieși numaidecât!

Se auzi o bătaie în ușă. Pe urmă se deschise. Chipul dolofan și uriaș al lui Herbert Comfrey apăru în prag și-și roti privirea în largul camerei.

— Cred că nu vă deranjez, zise Herbert și rânji la noi.

— O, nu, deloc, nune deranjezi deloc, ripostă Kingham. Sări în picioare și, cu un gest de excesivă politețe, îi oferi scaunul său. Eu tocmai mă pregăteam să plec. Ia loc, te rog, ia loc. Pe urmă încercă să-l împingă pe Herbert spre scaun.

— Serios, n-aș vrea… protestă Herbert politicos.

Kingham însă i-o tăie scurt:

— Acum vă las să stați amândoi de vorbă, căci sunteți vechi prieteni, zise el. La revedere, la revedere! Îmi pare foarte rău că n-am putut să-ți mai spun cel din urmă cuvânt pe care l-aș mai fi avut de spus înainte de plecare…

Herbert făcu o mișcare greoaie, pentru a se ridica de pe scaun:

— În cazul acesta cred că va fi mai bine să plec. Eu nu bănuiam… vă rog să mă iertați… Îmi pare rău.

Kingham însă îi puse amândouă mâinile pe umeri și-l sili să se așeze din nou.

— Nu, te rog, stai! stărui el. Nu te mișca, deoarece eu și așa plec

Apoi se repezi la pălărie și ieși din cameră.

— Ce om ciudat, se miră Herbert. Cine este?

— Un prieten, răspund eu.

Supărarea îmi trecuse și începui să mă gândesc dacă spusesem adevărul numindu-l prieten. Dar gândul că Kingham ar putea să nu-mi fie prieten se datora numai prezenței acestui imbecil dolofan oare se așezase alături de patul meu. Mă uitai îngândurat la Herbert. Îl văzui că-mi zâmbește cu toată bunătatea. Ar fi fost peste putință să te superi pe un astfel de om.

În orice caz, pentru moment ruptura între mine și Kingham fu definitivă, căci trebuiră să treacă mai bine de doi ani până când ne întâlnirăm din nou. Pierzând însă pe Kingham, câștigasem pe Herbert Comfrey – și-l câștigasem definitiv. Din clipa aceea viața mea la Paris nu mai fu numai a mea, ci trebui sa o împart cu amicul meu Comfrey. Se întâmplase ca tocmai pe vremea aceea să nu fie legat de nimeni, exact ca și un câine rămas fără stăpân, în naivitatea lui era sincer convins că eu mă simt tot atât de mulțumit în tovărășia lui, pe cât se simțea și el într-a mea. Se instala în hotelul unde stăteam eu, așa că tot timpul cât l-am petrecut după aceea la Paris aproape n-am avut ocazia să rămân niciodată singur. Știu că ar fi trebuit să fiu față de Herbert cât se poate de categoric, ar fi trebuit să fiu brutal cu el, să-i spun să se ducă dracului și să-l azvârl cu o lovitură de picior pe scară. Dar nu mă lăsa inima să fac așa ceva. (Și acesta este un simptom al incapacității mele spirituale. Concepția mea morală – incapacitate organizată pe sisteme… Știu, știu). Herbert abuza de mine, devenisem prada lui, iar eu ca un Brahman care lasă ca toate existențele parazitare să-i sugă sângele, de la țânțari până la tigrul care-l sfâșie, îl suportam să mi-l sugă și el pe al meu. Singurul gest mai îndrăzneț pe care-l făceam era că uneori fugeam din calea lui. Din fericire, Herbert era un om căruia nu-i plăcea să se scoale de dimineață. Cred că nici glasul Trâmbițelor de Apoi nu ar fi putut să-l determine să se dea jos din pat înainte de orele zece. Când simțeam nevoia să mă bucur și eu de o zi de libertate, dădeam ordin să mi se aducă de mâncare la orele opt de dimineață și părăseam imediat hotelul, lăsând pe Herbert dormind. Seara, când mă întorceam acasă dintr-o astfel de vacanță, îl găseam că mă așteaptă la mine în cameră, ca un câine credincios. Îmi făcea de fiecare dată impresia că m-a așteptat toată ziua, din zori (adică ceea ce pentru el reprezenta zorile era exact ora amiezii) până la miezul nopții. Era întotdeauna atât de mulțumit că mă vede acasă, încât mă simțeam aproape copleșit de rușine, ca și când purtarea mea față de el ar fi fost un act de perfidie. Începeam să-i cer iertare și să-i explic. Trebuise să plec foarte devreme de acasă, pentru a discuta cu cineva despre o anumită chestiune; pe urmă a trebuit să mă întâlnesc cu un alt cunoscut care mă invitase la masă; în timpul după-amiezii a trebuit să mă duc la vechea mea prietenă, doamna Dubois, ca să luăm ceaiul împreună. Când am ieșit de la ea, m-am întâlnit cu Langlois și-am luat masa împreună, ca pe urmă să ne ducem la un concert. În sfârșit, după cum vedea și el, mi-ar fi fost peste putință să mă întorc acasă cu un minut mai devreme.

Explicațiile acestea i le dădeam drept răspuns la remușcările pe care le simțeam în adâncul conștiinței mele. Bietul Herbert nu se plângea niciodată, ci era foarte mulțumit să mă vadă că m-am întors. Îmi era peste putință să nu-mi dau seama că tenacitatea credinței care-l lega de mine sfârșise prin a-i acorda anumite drepturi asupra mea și că, într-o anumită măsură, eu eram responsabil față de el. Evident, așa ceva era absurd, era lipsit de orice măsură și chiar ridicol. Care să fie motivul care să mă poată determina pe mine, victima, să-mi fie milă de persecutorul meu? Mi se părea ridicol și cu toate acestea eram sigur că eu simt pentru el un fel de milă. Eu am fost întotdeauna un ora cu inimă bună și incapabil să mă port rău față de cineva.

Sosi și vremea când trebui să mă întorc la Londra. Herbert, care avea avere tocmai de ajuns pentru ca să se poată dispensa de obligația de a lucra ceva sau de a fi undeva la o oră precisă din zi, își făcu și el bagajele și se urcă în același tren. Fu un drum cât se poate de neplăcut; trenul era plin de călători și marea destul de furioasă, ca să-mi vină greață. Când mă urcai pe puntea vaporului, după ce intrarăm în portul Dover, înfățișarea trandafirie a lui Herbert mă făcu să-mi ies din fire. Dacă nu m-aș fi simțit atât de rău, aș fi inventat vreun pretext ca să mă cert cu el. Dar nu aveam energia necesară pentru așa ceva. În același timp însă trebuie să recunosc fără înconjur că Herbert se dovedi de mare folos, în timp ce se ocupa de bagaje.

Faptele îmi dovediră foarte curând că, în loc să mă revolt împotriva bietului Herbert, ar fi trebuit să-i fiu recunoscător că nu este cu ceva mai rău decât era cu adevărat. La urma urmelor, Herbert nu era altceva decât un pisălog care se ținea scai, unul care nu te slăbea deloc. S-ar fi putut tot atât de bine să cad pe mâna unui pisălog care să mă ciocănească fără încetare, nu numai să se țină scai de pulpana hainei mele. Ar fi putut să, fie, de pildă, cum este cumnatul său, John Peddley; în cazul acesta nu-mi mai rămâneau decât trei alternative: asasinatul, sinuciderea sau exilul! Eram nemulțumit de prezența lui Herbert, în timp ce traversam portul Dover. Peste câteva ceasuri însă văzui că ar fi trebuit să-i fiu recunoscător, din cauză că nu era mai rău decât era în realitate. Pe cheiul din Dover ne întâlnirăm cu John Peddley.

Peddley era un pisălog activ, cred că unul dintre cei mai activi pisălogi pe care i-am cunoscut; era un pisălog neostenit care căuta să-ți bage pe gât cu sila toată personalitatea lui. Vorbea fără încetare și cunoștințele pe care le avea despre subiecte cu totul lipsite de orice interes, mi se păreau cu adevărat fabuloase. Toate cunoștințele mele în legătură cu sistemul bancar din Elveția, despre îngrășămintele artificiale, despre legea asigurărilor sociale, despre creșterea porcilor, despre fostul Sultan al Turciei, despre raționalizarea producției zahărului în timpul războiului, se datorează informațiilor primite de la Peddley. Era înspăimântător, cu adevărat înspăimântător; ar fi peste putință să găsești o altă expresie pentru a-l caracteriza. Mi-e peste putință să-mi închipui un al doilea om pe pământ, cu care aș fi mai puțin dispus să petrec un ceas împreună.

Și cu toate acestea, Peddley era un om extrem de amabil și plin de toate calitățile. Avea o inimă foarte bună. Era energic și capabil. Era chiar inteligent. Ar fi fost peste putință să-l asculți vorbind despre asigurările sociale sau despre îngrășămintele artificiale, fără să-ți dai seama că este complet stăpân pe subiectul despre care-ți vorbește. Dar, afară de asta, un avocat atât de strălucit ca Peddley ar fi peste putință să fie un prost. Cel puțin aceasta era părerea noastră a celor care nu făceam parte din corpul avocaților. Ceea ce-l făcea pe omul acesta să fie atât de insuportabil era tocmai geniul lui atât de neobișnuit, de a se ocupa numai de banalități, pedanteria lui gata întotdeauna să se afirme, glasul lui, instinctul lui social extrem de dezvoltat și, la urmă de tot, insensibilitatea lui. Geniul lui de a se preocupa de lucruri banale îl condamna să se gândească la subiecte care nu puteau interesa pe nimeni; chiar dacă se întâmpla să discute din când în când despre câte o problemă mult mai interesantă decât sistemul bancar elvețian, avea totuși calitatea de a o expune în așa fel, încât subiectul să pară cât se poate de banal. Grație unui proces de alchimie inversată, era în stare să transforme în plumb până și aurul pur. Slăbiciunea lui de a se afirma, dublată de un anumit instinct pedagogic, îl făcea să aspire la ambiția de a deveni pentru semenii lui un fel de profesor; îi plăcea să se audă pe sine însuși vorbind. Și ce glas avea! Nu era lipsit de muzicalitate, dar era un glas sonor, puternic și persistent. Răsunetul glasului său te făcea să tresari și provoca o învălmășeală de unde în creierul tău. Îmi era peste putință să ascult la ce spune mai mult de câteva minute, fără să simt că-mi vine amețeală și să mă simt zăpăcit. Dacă aș fi fost determinat să-mi trăiesc viața alături de omul acesta și să-l aud mereu vorbind, cred că la un moment dat aș fi început și eu să mă învârtesc pe loc – fără să mă mai pot opri – cum fac șoarecii dansatori din Japonia. Glasul lui Peddley acționa asupra simțurilor semicirculare. La asta se mai adăuga și sociabilitatea lui. Era un fel de pasiune, un fel de viciu; nu era în stare să trăiască altfel decât în tovărășia semenilor săi. Pentru el era o adevărată tortură să fie condamnat să stea singur. Adulmeca de departe tovărășia cuiva, exact cum fiara își adulmecă prada. Dar, amănunt destul de straniu, omul acesta nu urmărea și nici nu ținea să aibă o prietenie sau să fie în relații intime cu cineva. După cât știu eu, el n-avea prieteni, în strictul înțeles al cuvântului. El nu urmărea decât să facă cunoștințe și să aibă auditori; tot ce avea omul acesta în viața socială erau cunoștințe și ascultători, împotriva voinței lor. La începutul cunoștinței mele cu Peddley, mă întrebasem de multe ori ce face omul acesta când simte nevoia să-și mărturisească preocupările și gândurile intime cuiva care să-l poată înțelege. Nu mult după aceea însă am început să mă îndoiesc de faptul că Peddley ar avea o viață intimă care să merite să vorbești despre ea. Numai rareori se întâmpla, când datorită unei explozii catastrofale învelișul existenței lui publice era înlăturat, să ducă și el o viață strict intimă. Când evenimentele se desfășurau normal, urmându-și drumul lor obișnuit, viața lui se limita să se manifeste numai la suprafață, în birou, la club, la masă și se simțea cât se poate de mulțumit dacă se întâmpla să aibă pe cineva care să fie dispus să-l asculte. Puțin îl interesa dacă auditorii lui îl ascultau cu vădită și extremă indiferență. Exact ca și Herbert – și ca majoritatea pisălogilor – nu da decât o relativă atenție celor pe care-i obliga să-i suporte prezența. Vedea că sunt în fața lui, că fizicește stau alături de el, și atât îi era de ajuns. Sentimentele și gândurile lor nu-l interesau câtuși de puțin. Această indiferență, dublată de arzătoarea lui sociabilitate, reprezentau însăși puterea lui. Era astfel în stare să-și adulmece victimele și să le tortureze, fără niciun fel de remușcare. În fond, dacă s-ar întâmpla ca lupul să țină seama de sentimentele mielului, ar fi peste (putință să nu devină vegetarian. Lupul însă nu ține seamă de nimic. Se gândește numai la foamea lui și la gustul pe care-l are carnea de miel. Tot așa se întâmpla și cu John Peddley. Incapabil să-și dea seama de groaza pe care o inspira victimelor lui, de chinurile morale prin care trebuiau să treacă, își vedea de drumul lui, fără să se oprească și fără să simtă niciun fel de remușcare.