Orb prin Gaza

Orb prin Gaza de Aldous Huxley

Capitolul I

30 august 1933

Fotografiile deveniseră aproape tot atât de încețoșate ca și amintirile. Tânăra femeie oprită locului în mijlocul unei grădini pe la sfârșitul secolului trecut, părea o fantomă surprinsă de cântatul cocoșului. Mama, își zise Anthony Beavis, recunoscând-o. Un an sau doi, poate o lună, două, înainte de moartea ei. Moda, își zise în timp ce examina fantoma de culoarea fumului, se aseamănă cu arta grădinarilor care prefac arbuștii și copacii în figuri geometrice. Și șoldurile astea arcuite. Și nici bustul nu părea să aibă ceva comun cu un trup de femeie! Cascada pornită de sub gât și oprită în talie! Claia de păr, o monstruoasă construcție ornamentală menită doar să deformeze craniul. Privită în 1933 imaginea părea ciudat de respingătoare, hidoasă chiar. Și totuși, dacă închidea ochii (și nu se împotrivi ispitei) putea încă s-o vadă pe maică-sa mereu frumoasă, când întinsă leneș pe un șezlong, când sprintenă, alergând pe terenul de tenis, când trecând ca o pasăre în zbor razant pe gheața unei îndepărtate ierni…

Instantaneele luate zece ani mai târziu, în care apărea Mary Amberley, îi produseră aceeași impresie. Fusta era tot atât de lungă, dar din rochia în formă de clopot, mai puțin înfoiată, femeia ieșea tot fără picioare părând că se deplasează pe patine cu rotile. Sânii fuseseră nițel săltați, ce e drept, după cum fuseseră reduse ca dimensiuni și protuberanțele posterioare. Cu toate astea femeia astfel imaginată părea neverosimilă. Un crab strâns într-un corset. Enorma pălărie cu pene din 1911 evoca nici mai mult, nici mai puțin decât o înmormântare clasa I din Franța. Cum putuse oare un bărbat în toate mințile să fi dorit o femeie cu înfățișare atât de total antiafrodiziacă? Și totuși… în ciuda instantaneelor aflate în fața lui, putea să-și aducă aminte de Mary ca de însăși întruchiparea seducției. Fusese o vreme când era de-ajuns ca acest crab cu pene pe cap și montat pe patine cu rotile să se ivească în față pentru ca să i se întețească bătăile inimii și să i se taie răsuflarea.

După douăzeci, sau treizeci de ani, fotografiile nu mai dădeau la iveală decât aspecte din altă lume, o lume neobișnuită. Neobișnuitul (jalnic automatism!) este întotdeauna echivalent cu absurdul. Anthony își reamintea, în schimb, emoția pe care o simțise atunci când neobișnuitul făcea încă parte din obișnuit, atunci când absurdul fiind considerat drept normal, nu conținea nicio notă de absurd. Dramele memoriei; Hamlet îmbrăcat în haine moderne.

Cât de frumoasă fusese maică-sa, frumoasă în pofida excrescențelor alcătuite de volutele părului, în pofida cascadei line ce-i înghițise sânii și a protuberanțelor posterioare. Și Mary! Ce aprige dorințe stârnise chiar strânsă într-o carapace, chiar cu pene funerare pe cap. În alte fotografii se văzu și pe el, în pardesiu de culoare bej și cu beretă scoțiană roșie; altă imagine îl înfățișa îmbrăcat în haină de catifea verde, cu jabou de dantelă, întocmai ca Bubbles^[1] mai măricel, purtând pantaloni bufanți care se terminau brusc sub genunchi, înghițiți de două tuburi de postav gros și rigid. În altele apărea în hainele purtate obligatoriu duminica, la colegiul din Norfolk, cu guler scrobit și pălărie tare; un alt instantaneu luat într-o zi obișnuită, îl înfățișa cu șapca roșie de uniformă. Nici pe el însuși nu se putea revedea în memorie decât în haine moderne; niciodată ca micuțul și absurdul personaj de bal mascat scos la iveală de fotografii. Cât despre sentimente, nu credea să fi fost vreodată mai prejos decât băieții născuți cu treizeci de ani mai târziu, băieți cu pulovere și pantaloni scurți. Dovadă, se pomeni Anthony gândind ca și cum ar fi fost vorba de altcineva în timp ce se uita lung la propria lui imagine – elev la colegiul din Eton, în jachetă și joben – dovadă că progresul nu poate fi decât înregistrat și niciodată resimțit ca atare.

Întinse mâna, luă caietul de note, îl deschise și scrise; Progresul poate fi, eventual, perceput de către istorici; dar nu poate fi simțit de cei implicați în presupusul proces evolutiv. Tinerii se nasc în toiul împrejurărilor, în mers, iar cei vârstnici, după câteva luni, sau după câțiva ani, nu le mai pun nici ei în discuție. Pașii înainte nu sunt simțiți drept pași înainte. Nu se constată niciun sentiment de recunoștință, ci numai nemulțumire, dacă, din cine știe ce motiv, unul dintre aparatele de curând inventate menite să-ți asigure confortul, se strică. Oamenii nu-și petrec timpul slăvindu-l pe Dumnezeu fiindcă le-a dăruit automobilul; se mulțumesc să înjure când li se înfundă carburatorul.

Închise caietul și se cufundă din nou în contemplarea jobenului din 1907.

Auzi pe cineva apropiindu-se și, ridicând ochii, o zări pe Helen Ledwidge străbătând ca de obicei terasa cu pași lungi și săltăreți. Sub pălăria cu boruri mari, obrajii erau îmbujorați, aprinși parcă de văpaia emanată de pijamaua ei de plajă, roșie ca para focului. Ca și cum ar fi în iad. Și de fapt, își urmă Anthony firul gândurilor, Helen era în iad. Unde e iadul dacă nu în noi înșine? Helen își purta cu ea propriul său infern, infernul căsătoriei ei grotești și poate încă multe altele. Se abținuse întotdeauna să le cerceteze mai îndeaproape, prefăcându-se chiar că nu bagă de seamă ori de câte ori Helen se arătase dornică să-l călăuzească prin întortocheatele lor drumuri. Cercetarea și explorarea l-ar fi vârât în Dumnezeu știe ce smârcuri emoționale, sau l-ar fi împins spre cine știe ce responsabilități. Nu avea nici timp, și nici energie pentru emoții și responsabilități. Munca lui era mai presus de toate. Punând stavilă curiozității, continua cu încăpățânare rolul pe care de multă vreme și-l alesese și anume cel al filosofului detașat, al omului de știință preocupat de problemele lui și care, în consecință, nu vede lucrurile ce sar în ochii tuturor. Se purta cu Helen ca și cum pe chipul ei nu putea desluși decât frumusețea, pur exterioară, a formelor și a materiei din care erau alcătuite. Știa și el, vezi bine, că pielea nu e niciodată cu desăvârșire opacă; sufletul străbate pereții receptacolului. Ochii cenușii, cu priviri limpezi, ai lui Helen, ca și gura cu buza de sus puțin răsfrântă și fin cizelată, se înăspriseră, se urâțiseră parcă, pecetluite de o dușmănoasă amărăciune.

Focurile gheenei se stinseră în clipa când Helen trecu din bătaia soarelui în umbra de lângă casă. Paloarea bruscă a feței accentua și mai tare melancolia amară ce i se întipărise pe față. Anthony o privi, dar nu se ridică și nici nu-i dădu bună ziua. Făcuseră o convenție: niciunul dintre ei nu trebuia să se țină de mofturi; nici chiar moftul de a-și spune bună dimineața. Niciun fel de mofturi. În clipa când Helen intră în odaie prin ușa deschisă ce dădea pe terasă, Anthony reîncepu să contemple fotografiile.

„Am venit” spuse Helen, fără să surâdă. Își scoase pălăria și cu un gest cam smucit, dar nu lipsit de frumusețe, își dădu capul pe spate, pentru ca șuvițele cârlionțate ale părului ei castaniu cu reflexe aurii să nu-i mai cadă pe frunte. „Fioros de cald”! Aruncă pălăria de plaje pe sofa și se îndreptă spre colțul unde se afla Anthony așezat la birou. „Nu lucrezi?”, îl întrebă mirată. I se întâmpla atât de rar să-l găsească altfel decât cufundat în cărți și hârtii.

„Niciun pic de sociologie pe ziua de azi” spuse Anthony clătinând din cap.

— „La ce te uiți?” Stătea în picioare lângă scaunul lui. Se aplecă pentru a putea privi fotografiile împrăștiate pe birou.

— „La cadavrele mele de odinioară”. Îi arătă fantoma defunctului elev de la Eton.

După ce o examina o clipă în tăcere, Helen spuse: „Erai drăguț pe atunci”.

— „Merci, mon vieux!”^[2] O bătu ușor, cu afectuoasă ironie, pe coapsă. „La școală mi se spunea Benger”. Între vârfurile degetelor lui și rotunjimea elastică a șoldului pijamaua de mătase așternea o suprafață netedă, uscată și lunecoasă, ciudat de neplăcută la pipăit. „O prescurtare de la Benger’s Food^[3]. Fiindcă aveam o mutră de bebeluș.”

„Erai delicios”, continuă Helen, neținând seama de vorbele lui, „erai într-adevăr delicios pe atunci. Înduioșător.”

„Dar așa sunt și acum”, o înfruntă Anthony ridicând capul și zâmbindu-i.

Helen îl privi lung fără să scoată vreo vorbă. Fruntea minunat de netedă și senină, ca a unui copil îngândurat, era înconjurată de un păr negru și des. Într-un fel mai comic, nasul puțin cam mic și cârn era tot de copil. Printre pleoapele întredeschise, ochii lui Anthony licăreau plini de o voioșie lăuntrică. Și colțul buzelor păreau să schițeze un zâmbet, un surâs abia mijit și ironic, care contrazicea într-o oarecare măsură ceea ce păreau să exprime buzele, prin forma lor. Avea buze cărnoase, frumos conturate, buze voluptoase și în același timp grave, triste, vibrând parcă de prea multă sensibilitate. Buze ce arătau în toată goliciunea ei o senzualitate nu lipsită de melancolie, buze ce nu știau să se apere, buze lăsate în voia sorții de bărbia mică și molâie.

„Din păcate”, spuse în sfârșit Helen, „ai dreptate. Ești într-adevăr drăguț, ești înduioșător. Dumnezeu știe de ce. Și n-ar trebui să fii. E o escrocherie, vorbesc serios, o stratagemă ca să atragi oamenii, dându-le să înțeleagă că vor primi ceva în schimb.”

„Nu zău!” protestă el.

„Îi silești să-ți dea ceva pe degeaba”.

„Cel puțin sunt absolut sincer spunând din capul locului că n-am nimic de dat. Nu pretind niciodată că e vorba de marea pasiune a vieții mele. Rosti emfatic cuvintele, apăsând pe consoane și alungind vocalele. „Nu spun nici măcar să simt un fel Wahlverwandschaft”[4], adăugă, luând-o pe nemțește, anume ca toată povestea asta romantică cu afinitățile efective și emoțiile violente să pară și mai ridicolă. „Un simplu divertisment”.

„Un simplu divertisment”, îl imită Helen ironic, gândindu-se în timp ce vorbea că la începutul legăturii lor stătuse în pragul dragostei, dacă se putea spune așa, așteptând să fie chemată înăuntru. Dar cu câtă cerbicie (cerbicie ce se traducea în fapt și prin clipe de tăcere și printr-o bine chibzuită amabilitate), cât de categoric și de hotărât îi închisese ușa în nas. Nu dorea să fie iubit. O clipă Helen fusese pe punctul de a se răzvrăti; apoi, cu aceeași resemnare sarcastică și amară prin care se învățase să înfrunte viața, îi acceptase condițiile. Erau cu atât mai acceptabile cu cât nu se zărea nimic mai bun la orizont. În definitiv era un om remarcabil. Ținea mult la el; unde mai pui că se pricepea cel puțin s-o satisfacă în calitate de amant. „Un simplu divertisment”, repetă ea pufnind într-un râs zeflemitor.

Anthony o săgeta cu privirea, întrebându-se cam neliniștit dacă nu cumva Helen avea de gând să calce convenția tacit stabilită între ei și să abordeze vreun subiect, interzis. Dar temerile se dovediră a fi fără temei.

„Da, recunosc”, urmă ea după o scurtă tăcere. „Ești cinstit, nimic de zis. Dar asta nu schimbă faptul că primești mereu ceva fără să dai nimic în schimb. Să zicem că e o escrocherie involuntară. Ai noroc că arăți cum arăți. La tine nu s-ar putea spune că ochii sunt oglinda sufletului”. Se aplecă din nou să privească fotografiile. „Cine e?”

Anthony șovăi puțin înainte de a răspunde. Zâmbi deși nu se prea simțea la largul lui, și-i răspunse: „Una dintre cele care nu au fost marea pasiune a vieții mele. Se numea Gladys”.

„Aș fi putut pune mâna în foc că o chema Gladys” spuse Helen, strâmbând din nas. „De ce ai părăsit-o?”

„N-am părăsit-o. Ea m-a lăsat pentru altul. Nu pot spune că mi-am făcut cine știe ce sânge rău”. Era pe punctul să adauge ceva, dar Helen îl întrerupse:

„Poate că celălalt îi vorbea câteodată când era în pat”.

Anthony roși. „Ce vrei să spui?”.

„Sunt femei, oricât ar părea de ciudat, cărora le place să li se vorbească în așternut. Și cum tu nu vorbeai… Nu vorbești niciodată de altfel.” O dădu pe Gladys la o parte și luă din teancul de fotografii pe cea care înfățișa femeia îmbrăcată după moda din 1900. „E mama ta?”

Anthony dădu din cap. „Și deci e mama ta”, spuse arătându-i poza în care apărea Mary Amberley cu pălăria acoperită de pene funebre. Apoi adăugă pe un ton de dezgust: „Toată povara asta a experienței trecute pe care o târâm după noi! Ar trebui să existe un mijloc prin care să putem scăpa de amintirile de prisos. Cât îl urăsc pe venerabilul Proust! Într-adevăr îl urăsc!” Și cu o vervă îndrăcită începu să evoce imaginea acelui căutător astmatic al timpului pierdut, cu pielea grețos de albă și de fleșcăită, cu mamele aproape feminine, dar acoperite cu păr lung și negru, acel om ce sta de-a pururi pe vine în scăldătoarea căldicică a amintirilor regăsite. Clăbucii soioși rămași din nenumăratele băi făcute în trecut pluteau în jurul lui. Tot jegul acumulat în ani de zile, încrustat în pereții căzii, sau rămas în suspensie ca o mâzgă neagră, în apă. Invalidul palid și respingător îmbiba buretele în propria lui zoaie ca să și-l stoarcă apoi pe față; lua apa scârboasă în pumni, clătindu-și încântat apoi cu ea gura, gargarisindu-se adulmecând ciorba leșioasă, pătruns de pietate, asemenea unui hindus în Gange.

„Vorbești de el”, spuse Helen, „ca despre un dușman personal”.

Drept orice răspuns Anthony izbucni în râs.

În tăcerea care urmă Helen ridică fotografia ștearsă a mamei ei și începu s-o examineze cu atenție, ca și cum ar fi fost o hieroglifă misterioasă care, corect descifrată „i-ar fi putut da un indiciu pentru dezlegarea unei enigme.

Anthony o privi câteva clipe cu luare aminte; apoi simțind nevoia să facă ceva, băgă mâna în teancul de fotografii și scoase pe cea în care apărea unchiul James în costum de tenis de pe la 1906. Murise de cancer, nenorocitul, dar împăcat ca un bun catolic. Lăsă fotografia și luă alta. În prim plan un grup de excursioniști într-un peisaj elvețian cu munți înnegurați; tatăl său, mama sa vitregă și cele două surori după tată. „Grindewald, 1912”, așa era notat pe dos cu scrisul îngrijit al domnului Beavis. Toți patru, observă, aveau câte un alpenstock în mână.

„Și mi-aș dori” spuse tare, punând fotografia pe masă, „mi-aș dori ca zilele să-mi fie despărțite lina de alta printr-o nefirească impietate.”[5]

Helen ridică ochii de pe indescifrabila hieroglifă pe care o ținea în mână. „Atunci de ce îți pierzi vremea uitându-te la fotografii îngălbenite?”

„Făceam ordine în dulap, explică el. Așa au ieșit la iveală. Ca Tutankamon. Nu m-am putut împotrivi tentației de a le privi. De altfel e ziua mea”, adăugă el.

„Ziua ta?”

„Împlinesc patruzeci și doi de ani”. Anthony dădu din cap. E prea deprimant! Și cum toată lumea se complace într-un amurg din ce în ce mai întunecat… Puse mâna pe o serie de fotografii dar se răzgândi. „Cadavrele au sosit la timp. Se vede bine mâna providenței sau, dacă vrei; brânciul dat de întâmplare.”

„Ai iubit-o mult, nu-i așa?”, întrebă Helen după un minut de tăcere, arătându-i imaginea fantomatică a mamei ei.

Anthony dădu din cap în semn că da și pentru ca să schimbe vorba spuse: „Ea m-a civilizat. Eram pe jumătate sălbatic când a început să se ocupe de mine.” Nu dorea să discute despre sentimentele lui pentru Mary Amberley, mai ales cu Helen (deși, fără îndoială, era vorba de un reziduu de primitivism). „Povara hărăzită femeii albe”[6] adăugă râzând. Apoi, luând din nou în mână poza excursioniștilor cu alpenstock-uri, spuse: „Iată unul dintre lucrurile de care m-a eliberat; Elveția era plină de neguri. Nu pot să-i fiu îndeajuns de recunoscător”.

„Păcat că nu s-a putut elibera pe ea însăși”, spuse Helen după ce se uită la excursioniștii înarmați cu alpenstockuri.

„Fiindcă veni vorba, cum se mai simte?”

Helen ridică din umeri. „Era mai bine când a ieșit din clinică astă primăvară. Dar, bineînțeles, a început iar. Vechea poveste. Morfină; și când nu se droghează, bea. Am văzut-o la Paris, unde m-am oprit puțin înainte de a veni aici. Înfiorător!” Se cutremură.

Anthony își luă mâna de pe coapsa lui Helen, pe care o mângâiase cu o afecțiune nuanțată de ironie, căci gestul i se păru dintr-odată extrem de nelalocul lui.

„Nu știu ce e mai grav”, continuă Helen după o scurtă pauză. „Murdăria – nici nu-ți închipui halul în care am găsit-o – sau răutatea și groaznica minciună în care se complace”. Oftă adânc.

Cu un gest care nu mai avea nimic ironic Anthony îi luă mâna și i-o strânse. „Biata Helen!”

Helen rămase câteva minute cu ochii în gol mută și nemișcată. Deodată, ca și cum s-ar fi deșteptat din somn, se scutură. Îi simți mâna, inertă până atunci, strângându-se într-a lui; când se întoarse spre el, chipul ei era din nou însuflețit de o voită. și sfidătoare voioșie. „Dimpotrivă, aș zice: bietul Anthony”, spuse și vorbele fură însoțite de un ciudat hohot de râs înăbușit ce izbucni pe neașteptate, parcă din fundul pieptului.

„Cine s-a găsit să vorbească de impostură!”

Anthony încercă să spună că întru cât o privea nu era vorba de așa ceva, când Helen își apăsă buzele pe ale lui, cu un fel de parapon.