Punct contrapunct

Punct contrapunct de Aldous Huxley

Capitolul I

— Ai să întârzii mult? Vocea neliniștită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră.

— Nu, n-am să-ntârzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăție, știind sigur că va întârzia. Îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat și mult prea afectat, dacă te gândeai la situația ei nenorocită.

— Nu veni mai târziu de miezul nopții.

Ar fi putut să-i amintească de vremea când seara nu ieșea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gând. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila.

— Să zicem unu. Știi cum sunt seratele astea.

De fapt, Marjorie nu știa, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. Își părăsise soțul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, și poate din sadism și dorință de răzbunare, refuzase să divorțeze. Se împliniseră doi ani de când Walter și Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ținuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească și începuse să iubească pe alta. Păcatul săvârșit de Marjorie, ca și situația ei neplăcută în ochii lumii își pierdeau unica scuză și consolare. Și mai era și însărcinată.

— Douăsprezece și jumătate, îl imploră, deși își dădea seama că insistențele aveau să-l enerveze, iar el o va iubi și mai puțin.

Nu își putea însă stăpâni cuvintele; îl iubea prea mult, iar gelozia o chinuia prea tare. În ciuda principiilor, frazele răbufneau. Poate că ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Marjorie ar fi avut mai puține principii și și-ar fi exprimat sentimentele cu o violență firească. Fusese însă învățată de mică să-și controleze cu strictețe manifestările. Numai oamenii fără educație, credea ea, făceau „scene”. Nu se abătu de la principiile ei decât când îl imploră:

— Atunci la douăsprezece și jumătate, Walter.

Insistența ei timidă, prea slabă pentru a-l convinge, reuși să-l irite. Marjorie își dădea perfect seama, dar nu putea să tacă.

— Dac-am să pot. (Uite, reușise să-l scoată din sărite; vocea lui Walter începuse să tremure de enervare.) Nu-ți garantez, însă, așa că s-ar putea să nu vin la ora fixată. Obsedat până la nebunie de chipul lui Lucy Tantamount, era convins că n-avea să se întoarcă la douăsprezece și jumătate.

Își potrivi ultima oară cravata albă. Marjorie stătea alături. Ochii ei îl scrutau din oglindă. Era atât de palidă și de trasă la față, încât lumina lămpii electrice de deasupra îi umbrea obrajii supți. Avea cearcăne mari. Nasul drept, cam lung chiar pe vremea când Marjorie arăta bine, ieșea acum jalnic în relief pe fața descărnată. Părea urâtă, obosită și bolnavă. Peste șase luni avea să nască. Ceea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeț de țesuturi, un fel de vierme, un viitor peștișor cu bronhii, se agita acum în ea și avea să devină într-o bună zi un om – un om în toată firea, care va suferi și se va bucura, va iubi și va urî – un om cu gândurile, amintirile și fantezia lui. Iar ceea ce fusese o picătură gelatinoasă avea să-și inventeze un Dumnezeu și să-l adore; ceea ce fusese un fel de peștișor avea să creeze și, după ce va crea, să devină un câmp de luptă, pe care se vor înfrunta binele să răul; ceea ce trăia orbește în ea ca un vierme parazit avea să privească la stele, să asculte muzică și să citească versuri. Un lucru se va transforma într-o ființă, o grămăjoară omenească. În trupul ei se desfășura uluitorul proces al creației; Marjorie însă nu era conștientă decât de boala și extenuarea ei; misterul creației reprezenta doar oboseală, urâțenie și o neliniște permanentă în privința viitorului. Un suflet chinuit și un trup supus neplăcerilor. La început, când recunoscuse simptomele sarcinii, fusese fericită sau, cel puțin, încercase să fie în ciuda spaimelor care o bântuiau la gândul urmărilor de ordin fizic și social. Copilul, își închipuise ea, avea să-l apropie mai mult pe Walter (care începuse însă de pe atunci să se îndepărteze), să trezească în el sentimente noi, compensând astfel acel element, indiferent care ar fi fost el, ce părea să lipsească din dragostea lui. Marjorie se îngrozea la gândul durerilor și neplăcerilor inevitabile. Dar atât durerile cât și neplăcerile meritau să fie îndurate dacă ar fi dus la o reînnoire, la o consolidare a dragostei lui. Marjorie se simțise totuși fericită. La început, previziunile ei păruseră să se realizeze. Știrea că va avea un copil răscolise sentimentele lui Walter. Două, trei săptămâni fusese fericită, împăcată cu durerile și neplăcerile. Apoi, de la o zi la alta, totul se schimbase: Walter o cunoscuse pe femeia aceea. Când nu alerga după Lucy, Walter simula, cât putea, interesul și bunăvoința. Marjorie înțelegea însă că interesul și bunăvoința lui erau nefirești, că atenția și grija izvorau dintr-un sentiment de datorie și că Walter ura copilul, fiindcă îl silea să fie prevenitor față de femeia care-l va naște. Deoarece Walter ura copilul, începu și ea să-l urască. Fericirea odată spulberată, temeiurile ieșiseră la suprafață și puseră stăpânire pe ea. Viitorul nu-i rezerva decât dureri și neplăceri; între timp, avea de înfruntat urâțenia, boala și oboseala. Cum putea să câștige lupta când se afla în halul ăsta?

— Walter, mă iubești? întrebă ea deodată.

Întorcându-și o clipă ochii căprui de la cravata albă reflectată în oglindă, Walter se uită la ochii ei cenușii și triști, ce-l fixau stăruitor. Zâmbi. „De m-ar lăsa odată în pace!” Își strânse buzele, apoi le desfăcu, mimând un sărut. Marjorie nu-i întoarse zâmbetul. Fața ei, stăpânită de o puternică neliniște, rămase tristă. Privirea îi căpătă o ușoară luminozitate și, brusc, pe gene apărură lacrimi.

— N-ai putea să rămâi cu mine astă-seară? îl imploră, călcându-și hotărârea eroică de a-i lăsa o libertate deplină și de a nu folosi mijloace agasante pentru a-l constrânge s-o iubească.

În fața lacrimilor și auzindu-i vocea tremurătoare și plină de reproșuri, Walter se simți cuprins de remușcări, dar și de enervare. Un fel de furie, de milă, de rușine.

„De ce nu pricepi – iată ce-ar fi vrut să-i spună, ce i-ar fi spus dacă ar fi avut curajul – de ce nu pricepi că ce-a fost între noi s-a terminat și nu se mai poate repeta? Să spunem lucrurilor pe nume, poate că dragostea noastră n-a fost niciodată nici ce ți-ai închipuit tu, nici ce-am încercat eu să simulez. Să fim prieteni, să fim camarazi. Îmi placi, țin foarte mult la tine. Da’, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai cocoloși cu dragostea ta, nu mă mai sili să te iubesc, Dac-ai ști cât de îngrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-i îndrăgostit, ce năpastă, ce blestem…”

Marjorie plângea. Picătură cu picătură, lacrimile izvorau dintre pleoapele închise. Fața ei, schimonosită de durere, tremura. Din vina lui – el era călăul. Lui Walter i se făcu silă de sine.

„De ce mă las șantajat de lacrimile ei?” se întrebă și la acest gând, i se făcu silă de ea. O lacrimă alunecă de-a lungul nasului ei prea lung. „N-are niciun drept să se poarte astfel, să fie atât de neînțelegătoare. De ce nu vrea să priceapă?”

„Pentru că mă iubește.”

„Dar n-am nevoie de dragostea ei, n-am nevoie.” Simți că îl cuprinde furia. Nu avea dreptul să-l iubească astfel, și, în orice caz, nu acum. „Un șantaj, își repetă el în gând, un șantaj. De ce trebuie să mă las șantajat de dragostea ei și de faptul că odinioară am iubit-o – deși mă întreb dac-am iubit-o vreodată.”

Marjorie scoase o batistă și începu să-și șteargă ochii. Walter se rușina de gândurile lui josnice. Ea era de vină, din cauza ei se simțea rușinat. Ar fi trebuit să rămână lângă Carling. O aventură ar fi fost de-ajuns. Și-ar fi petrecut după-amiezile într-un atelier de pictor. Ar fi fost romantic.

„De fapt, eu am insistat să-și lase soțul.”

„Ar fi trebuit să aibă atâta cap încât să refuze. Putea să-și închipuie că dragostea noastră n-o să țină cât lumea.”

Marjorie făcuse ce i se ceruse; renunțase la tot și, de dragul lui, acceptase neplăcerile sociale. Un alt șantaj. Îl șantaja cu sacrificiul ei. Îl scoteau din sărite obligațiile pe care sacrificiile ei le reclamau de la onoarea și decența lui.

„Dac-ar avea, într-adevăr, onoare și decență nu mi-ar exploata sentimentele.”

Exista însă copilul.

„Cum Dumnezeu a acceptat să rămână însărcinată?”

Walter ura copilul, căci îi sporea răspunderea față de Marjorie, cât și sentimentul de vinovăție că o face să sufere. O privi cum își șterge fața umezită de lacrimi. Din cauza sarcinii arăta extrem de urâtă și îmbătrânită. Cum își putea închipui o femeie…? Nu, în niciun caz, nu! Walter închise ochii și clătină aproape imperceptibil din cap. Gândul acesta odios trebuia izgonit cu orice preț.

„Cum pot să mă gândesc la așa ceva?” se întrebă el.

— Mai stai, o auzi Walter din nou. Vocea ei stridentă, felul tărăgănat și căutat de a vorbi îi deveniseră de-a dreptul insuportabile. Te rog, Walter, mai stai.

Începu să hohotească. Alt șantaj. „Cum putea să fie atât de josnică?” În ciuda rușinii și, într-un fel din cauza ei, senzația penibilă pe care o încerca, în loc să dispară, se intensifică. Dezgustul față de ea crescu tocmai fiindcă Walter se rușina de propria-i purtare. Senzația penibilă de rușine, sila de sine, provocate tot de Marjorie, constituiau un alt motiv pentru a o detesta. Ura se transforma. în rușine, iar rușinea, la rândul ei, alimenta și mai mult ura.

„Ah, de ce nu mă lasă în pace?” Ajunsese să dorească acest lucru cu furie, din răsputeri; exasperarea lui creștea tocmai fiindcă trebuia stăpânită. (Walter nu avea curajul brutal să-și exprime sentimentele; îi părea rău de Marjorie și, în ciuda a tot ce se întâmplase, ținea la ea; era însă incapabil să-i vorbească deschis, sincer și brutal; cruzimea lui involuntară izvora din slăbiciune.)

„De ce nu mă lasă în pace?” Dacă l-ar fi lăsat în pace, Walter s-ar fi atașat mai mult de ea, și Marjorie ar fi fost mai fericită. Mult mai fericită. Ar fi fost spre binele ei… Deodată, își dădu seama de ipocrizia lui. „Și totuși, de ce dracu nu mă lasă să fac ce vreau?”

Dar ce voia, în definitiv? O voia pe Lucy Tantamount. O voia irațional, în ciuda idealurilor și principiilor, o voia nebunește, în ciuda voinței și chiar a sentimentelor – căci nu o iubea pe Lucy; în fond, o ura. Un scop nobil poate justifica mijloace nedemne. Dar ce se întâmplă dacă scopul e nedemn? Din cauza lui Lucy o făcea pe Marjorie să sufere – pe Marjorie, care-l iubea, care se sacrificase pentru el, care era nefericită. Nefericirea ei era însă un șantaj.

— Rămâi cu mine astă-seară, îl imploră ea din nou.

Walter era gata să cedeze rugăminților, să renunțe la serată și să rămână acasă. Impulsul contrar se dovedi mai puternic. Răspunse cu minciuni – minciuni doar pe jumătate, mai rele decât cele adevărate, tocmai din pricina elementului de adevăr care le conferea o justificare ipocrită.

O strânse la piept. Gestul în sine era o altă ipocrizie.

— Draga mea, protestă el pe tonul prefăcut al adultului care roagă un copil să fie cuminte, trebuie să merg neapărat, înțelege, are să vină și tatăl meu acolo. Era adevărat. Bătrânul Bidlake lua totdeauna parte la seratele familiei Tantamount. Și am de discutat ceva cu el. Afaceri, adăugă Walter cu un aer vag și important, trăgând între ei, cu ajutorul acestui cuvânt magic, perdeaua de fum a intereselor ce privesc numai pe bărbați. „Minciuna, își spuse el, era destul de vizibilă, cu toată perdeaua de fum.”

— N-ai putea să-l vezi altădată?

— E ceva important, răspunse el, clătinând din cap. Și, în afară de asta, adăugă, uitând că mai multe pretexte sună mai puțin convingător decât unul singur, Lady Edward a invitat special pentru mine pe directorul unei edituri americane. Ar putea să-mi fie util, știi bine ce sume imense plătesc. Lady Edward îi spusese că îl va invita pe american, bineînțeles dacă acesta nu apucase să se întoarcă în Statele Unite – ea se temea însă că ar fi plecat. Plătesc ridicol de mult, continuă Walter, îngroșând perdeaua de minciuni cu amănunte lipsite de importanță. America este singura țară din lume unde un scriitor poate primi mai mulți bani decât merită. Încercă să râdă. Am mare nevoie de-o sumă mai importantă ca să acopăr cele două lire pe care le primesc aici pentru o mie de cuvinte. O strânse și mai tare în brațe și se aplecă să o sărute. Ea își feri fața. Marjorie, o imploră el, te rog, nu mai plânge. Se simțea vinovat și nefericit. Ah, de ce Dumnezeu nu-l lăsa în pace?

— Nu plânge, răspunse ea. Buzele lui întâlniră obrajii ei umezi și reci,

— Marjorie, dacă așa vrei tu, n-am să mai plec.

— Dar eu țin morțiș să te duci, spuse ea, continuând să-și ferească fața.

— Nu ții. Am să rămân acasă.

— Nici vorbă. Marjorie îl privi și încercă să zâmbească. Sunt o proastă. Ar fi stupid să ratezi ocazia de-a te întâlni cu tatăl tău și cu americanul acela.

Folosite de ea ca argumente, propriile lui minciuni sunau și mai fals și neconvingător. Tresări aproape dezgustat.

— S-aștepte, răspunse Walter cu o voce plină de mânie. Era furios pe sine pentru că inventase asemenea minciuni (de ce n-a fost în stare să-i spună cu brutalitate adevărul? În definitiv, Marjorie îl știa), și furios pe ea fiindcă i le reamintea. Ar fi vrut ca minciunile să se scufunde pe loc într-un hău al uitării, să dispară de parcă nu ar fi fost rostite niciodată:

— Nu, nu, trebuie să te duci. Am fost o proastă. Îmi pare rău.

La început, Walter se împotrivi; refuză să mai plece și insistă să rămână acasă. Cum primejdia dispăruse, își putea permite luxul să insiste. Era limpede că Marjorie vorbise serios când luase hotărârea de a-l lăsa să se ducă la serată. I se oferea prilejul să facă pe nobilul și pe mărinimosul fără să-l coste prea mult, de fapt, aproape pe gratis. Ce farsă odioasă! Intră totuși în joc. În cele din urmă consimți să plece, ca și cum i-ar fi făcut un mare hatâr că nu rămâne acasă. Marjorie îi înnodă fularul de mătase, îi aduse jobenul și mănușile, și îl sărută ușor la despărțire, mimând cu îndrăzneală buna dispoziție. Avea mândria și codul ei de onoare în materie de dragoste și, în ciuda nefericirii și a geloziei, se crampona de principiile ei: Walter trebuia să fie liber și ea n-avea niciun drept să se amestece în chestiunile care nu o priveau. Pe de altă parte, era și mai înțelept să nu se amestece. Cel puțin așa spera ea.

Walter închise ușa în urmă și ieși în răcoarea nopții. Un ucigaș fugind de la locul crimei, de lângă victimă, și încercând să se lepede de milă și de remușcări, nu s-ar fi simțit mai ușurat. Ajuns în stradă, răsuflă adânc. Era liber. Scăpase de amintiri și de presimțiri. Câteva ore era liber să ignore existența trecutului sau a viitorului. Liber să trăiască pe placul lui, indiferent de locul unde se afla. Se amăgea, închipuindu-și că este liber; amintirile nu-i dădeau pace. Nu era ușor să scapi. Vocea ei îl urmărea. „Dar eu țin morțiș să te duci.” Fapta lui echivala cu o înșelătorie, cu o crimă. „Țin morțiș.” Pe ce ton nobil protestase! Cu ce aer mărinimos acceptase în cele din urmă! Nu era numai crud, dar se complăcea și într-un joc dublu.

„Doamne sfinte, spuse el încet. Cum de-am fost în stare?” Era uimit și scârbit de fapta sa. „De ce Dumnezeu nu-mi dă pace? De ce nu vrea să priceapă?” Din nou se simți cuprins de o furie slabă și inutilă.

Odinioară dorise altceva. Odinioară, singura lui ambiție fusese să nu fie lăsat în pace. Încurajase dragostea lui Marjorie. Își aminti căsuța dintre dealurile golașe, unde luni de zile locuiseră singuri. Ce perspectivă aveau asupra ținutului Berkshire! Din păcate, satul cel mai apropiat se afla la trei kilometri. Ce greu atârna rucsacul plin de alimente! Și ce noroi când ploua! Și găleata care trebuia scoasă din puț! Puțul avea peste treizeci de metri adâncime. Nici măcar în momentele când nu se îndeletnicea cu treburi obositoare, cum ar fi fost scosul apei din fântână, nu se simțise cu adevărat mulțumit. Fusese oare fericit alături de Marjorie – atât de fericit cât își închipuise și cum s-ar fi cuvenit în acele împrejurări? Lucrurile urmau să se desfășoare ca în Epipsychidion[1];nu se întâmplase așa tocmai pentru că râvniseră prea mult la asta, pentru că intenționaseră să-și modeleze sentimentele și viața comună pe versurile lui Shelley.

Își aminti vorbele cumnatului său, Philip Quarles, într-o seară, când discutaseră despre poezie:

— Arta nu trebuie luată ad litteram.

— Nici chiar dacă dragostea este adevărată? întrebase Walter.

— Riscă să devină prea adevărată. Pură ca apa distilată. Adevărul pur e nefiresc, e o abstracție fără corespondent în lumea reală. În natură întâlnești permanent o mulțime de impurități amestecate cu adevărul esențial. Arta emoționează tocmai fiindcă respinge impuritățile vieții adevărate. Nicio orgie autentică nu excită ca un roman pornografic. Într-o carte de Pierre Louys[2] toate fetele sunt tinere și au un corp perfect. Nimeni nu sughițe, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i obosit, plictisit, nimeni nu-și amintește brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri rămase fără răspuns, ca să întrerupă astfel clipele de mare fericire. Arta îți provoacă o senzație, un gând, un sentiment în stare pură, vreau să zic pură din punct de vedere chimic, nu moral, adăugase el râzând.

— Dar în Epipsychidioh nu există pornografie, protestase Walter.

— E adevărat, dar din punctul de vedere al chimistului, poemul e la fel de pur. Cum e sonetul acela de Shakespeare?

„Nu-s ochii dragei mele stropi de soare,

Și roșul gurii ei nu-i de coral.

De-i albă neaua, sânu-i oacheș pare

Și negrul păr i-e ca o sârmă-n văl.

Știu roze albe, știu și roze roșii.

Dar nu-i socot obrajii trandafiri.

Și-s balsamuri mai dulci să le miroși

Decât e boarea întregii sale firi.”[3]

Și-așa mai departe. Ai luat prea în serios pe poeți și uite ce s-a întâmplat. Să-ți fie învățătură de minte.

Firește, Philip avusese dreptate. Lunile petrecute în acea căsuță n-avuseseră nimic comun cu Epipsychidion sau cu La Maison du Berger[4]. Se gândi la puț și la drumul lung, și chiar dacă Marjorie i-ar fi aparținut în stare pură, la ce i-ar fi folosit? Ar fi fost poate mai insuportabilă decât cu unele impurități.

Rafinamentele ei, de pildă, aerul distant de femeie virtuoasă, diafană și spiritualizată – toate astea, văzute de la distanță și teoretic, păreau admirabile. Ce se întâmpla însă când te apropiai și treceai la fapte? Se îndrăgostise de aerul ei virtuos, de spiritualitatea ei rafinată, cultă și diafană, se îndrăgostise și de nefericirea ei, căci Carling, soțul lui Marjorie, era un tip imposibil. Mila făcuse din Walter un cavaler în slujba celor oropsiți. Își închipuise că dragostea înseamnă discuții, că e o comunitate și o camaraderie spirituală. Pe vremea aceea avea doar douăzeci și trei de ani și era de mare puritate, acea puritate a adolescenței când dorințele sexuale se răzvrătesc. Tocmai absolvise Universitatea din Oxford, îndopat de poezie și de elucubrațiile filosofilor și misticilor. Iată adevărata dragoste. Relațiile sexuale nu contau, erau inevitabile, deoarece, din nenorocire, ființele omenești aveau un corp ce trebuia ținut în frâu, pe cât posibil. Marea lui puritate ca și impulsurile înflăcărate ale tinereții, îndrumate în mod artificial spre imitarea purității îngerești, îl făcuseră să admire puritatea rafinată și calmă care, în cazul lui Marjorie, se datora unei răceli firești și unei vitalități congenital scăzute.

— Ești atât de bună, îi spusese el. Ți-e atât de ușor să fii bună. Aș vrea să fiu la fel de bun ca tine.

Dorința lui echivala, fără ca să-și dea seama, cu aceea de a fi pe jumătate mort. Aerul lui timid, sfios și de o adâncă sensibilitate, ascundea o vitalitate puternică. Îi venea greu, de fapt, să fie bun ca Marjorie. Încercase totuși. Între timp, îi admirase bunătatea și puritatea. Devotamentul și admirația ei îl emoționaseră și îl măguliseră – cel puțin până în clipa când bunătatea ei începuse să-l plictisească, să-l scoată din sărite.

Îndreptându-se spre stația de metrou Chalk Farm își aminti deodată o discuție a tatălui său cu un șofer italian despre dragoste. (Bătrânul Bidlake avea un adevărul talent să-i facă pe oameni să vorbească, fie ei servitori sau chiar muncitori. Walter îl invidia pentru acest dar.) „Unele femei, spunea șoferul, sunt țepene ca un garderob. Sono come cassettoni!” Ce picant știa bătrânul Bidlake să povestească anecdote! „Ce folos că e drăguță, dacă trebuie să strângi în brațe un garderob drăguț? Ce sens are, pentru numele lui Dumnezeu?” (Iar Marjorie, reflectă Walter, nici măcar nu era drăguță.) „Mie îmi plac, spunea șoferul, altfel de femei, chiar dacă sunt urâte. Iubita mea, mărturisise el, e altfel. E un frullino, proprio frullino”, un drac de femeie. Iar bătrânul Bidlake clipise prin monoclu, ca un satir jovial, răutăcios și bătrân. Un garderob sau un drac de femeie? Walter trebui să admită că împărtășea preferințele șoferului. În orice caz, știa din experiența personală că (de câte ori în dragostea „adevărată” interveneau impurități sexuale) nu-i plăcea prea mult tipul de femeie-garderob. De la depărtare și teoretic, puritatea, bunătatea și spiritualitatea rafinată arătau admirabil. Dar la apropiere, și în contact direct, erau mai puțin atrăgătoare. Iar când mai aparțineau și cuiva care nu te atrage, atât devotamentul cât și admirația măgulitoare deveneau insuportabile. O urî confuz pe Marjorie pentru răceala, răbdarea și aerele ei de martiră. Dragostea pentru Lucy avea ceva nebunesc și nerușinat. Marjorie în schimb era foarte diafană și pe jumătate moartă. Pe de o parte avea o scuză, de pe alta era de neiertat. Ultima alternativă i se păru mult mai gravă. Instinctele sexuale erau josnice, nedemne. Ce putea fi mai jalnic și mai nedemn decât o astfel de clasificare: femei-dulap sau draci de femei? Avu impresia că aude râsul copios, senzual al tatălui său. Îngrozitor! Întreaga viață conștientă a lui Walter se orientase într-o direcție contrară celei a tatălui său, opusă senzualității frivole și exuberante a bătrânului. Conștiința îl împinse întotdeauna spre mama sa, spre puritate, rafinament și spirit. Dar, cel puțin, jumătate din sânge provenea de la tatăl său. Acum însă cei doi ani de conviețuire cu Marjorie îl dezgustaseră complet de virtutea frigidă, provocându-i o silă cumplită, deși se rușina de sentimentele lui față de ea și de presupusele sale porniri bestiale, cum ar fi fost, de exemplu, dragostea pentru Lucy. Dacă Marjorie l-ar fi lăsat în pace! Dacă nu i-ar mai pretinde să-i răspundă la dragostea ei neîmpărtășită, cu care continua să-l asalteze! Dacă ar înceta cu devotamentul ei îngrozitor! Ar putea atunci să-i acorde prietenia lui – căci ținea cu adevărat la ea. Marjorie era bună și amabilă, credincioasă și sinceră. Ar fi fost fericit să aibă, în schimb, prietenia ei. Dragostea ei îl înăbușea. Iar când Marjorie, închipuindu-și că luptă împotriva celeilalte femei se folosea chiar de armele acesteia și, înfrângându-și frigiditatea virtuoasă, încerca să-l recucerească cu ajutorul unor săruturi înfocate – ei bine, era ceva înfiorător, absolut înfiorător.

Pe deasupra, își continuă Walter reflecțiile, Marjorie îl cam plictisea cu seriozitatea ei greoaie și lipsa ei de sensibilitate. De fapt, era cam proastă, cu toată cultura ei și poate chiar din cauza ei. E drept, avea o cultură autentică, citise cărți, le ținea minte. Dar pricepuse ceva? Putea, oare, să le priceapă? Observațiile cu care întrerupea lungile, foarte lungile ei tăceri, acele observații docte și serioase, erau plate, lipsite de haz, de finețe. Bine făcea că tăcea, căci tăcerea e plină de adâncă înțelepciune și de spirit, întocmai ca blocul de marmură nesculptat încă de mâna unui mare artist. Cei ce tac nu își trădează gândurile. Marjorie avea talentul de a ști să asculte cu atenție și înțelegere. Când ieșea din tăcerea ei, jumătate din cuvintele rostite erau citate, căci Marjorie avea memorie bună și căpătase obiceiul de a învăța pe dinafară maxime celebre sau pasaje remarcabile. Lui Walter îi trebuise multă vreme ca să descopere platitudinea patetică și prostia masivă care întovărășea tăcerile și citatele ei. Dar când o descoperise era prea târziu.

Se gândi la Carling. Un bețivan, un bigot. Trăncănea toată vremea despre veșminte preoțești, sfinți și imaculata concepție, iar pe de altă parte se îmbăta de te apuca scârba. Dacă nu i-ar fi provocat o silă atât de groaznică, și n-ar fi făcut un infern din viața lui Marjorie, ce s-ar fi întâmplat? Walter își imagină libertatea lui. Nu i s-ar fi făcut milă și nu s-ar fi îndrăgostit de Marjorie. Își aminti ochii ei roșii și umflați de plâns după unul dintre acele scandaluri oribile cu Carling. Ce porc împuțit! „Ce s-ar fi întâmplat cu mine?” se întrebă Walter deodată.

Știa că în momentul când închisese ușa, Marjorie izbucnise în plâns. Carling, cel puțin, avea scuza beției. „Iartă-i, Doamne, fiindcă nu știu ce fac.” Walter nu se îmbăta niciodată. Era sigur că în clipa aceea Marjorie plângea.

„Ar trebui să mă întorc”, își spuse el. Iuți pasul, până ce ajunse aproape să alerge pe stradă. Fugea de conștiința lui și în același timp de grăbea să ajungă la femeia dorită.

„Ar trebui să mă întorc, asta ar trebui.”

Își continuă însă grăbit drumul, urând-o din tot sufletul, tocmai fiindcă o făcuse atât de nefericită.

Un om care se uita la vitrina unei tutungerii se dădu brusc îndărăt pe când trecea Walter; se ciocniră violent.

— Scuzați, spuse Walter, mecanic, văzându-și mai departe de drum și fără să se uite înapoi.

— Nu te uiți pe unde mergi? răcni furios cetățeanul în urma lui. Ce, ești de capul tău? Te grăbești de parc-ai fi câștigat la curse.

Două haimanale, de pe stradă izbucniră într-un hohot de râs fioros și batjocoritor.

— Hei, tu ăla cu țilindru, continuă disprețuitor cetățeanul, cuprins de ură față de domnul în haine de seară.

Walter ar fi trebuit să se întoarcă și să-i închidă gura cu un răspuns și mai violent. Tatăl său l-ar fi dat gata cu o scurtă replică. Lui Walter însă nu-i rămânea decât fuga. Îi era groază de scandaluri și se temea de oamenii vulgari. Înjurăturile cetățeanului se pierdură în urma lui.

„Ce odios!” se cutremură el. Se întoarse cu gândul la Marjorie.

„De ce Dumnezeu nu e înțelegătoare? Măcar puțin înțelegătoare. De-ar avea măcar o ocupație cu care să-și piardă timpul.”

Nenorocirea lui Marjorie era că avea la dispoziție prea mult timp liber ca să se gândească. Prea mult timp ca să se gândească la ea. În fond, el era vinovat, el o făcuse să renunțe la ocupația ei, el o obligase să i se devoteze în exclusivitate. Când o cunoscuse era asociată la o prăvălioară de artă decorativă. Unul dintre acele magazine ce înfloresc în cartierul Kensington și reprezintă o ocupație demnă pentru o doamnă din societate – un amestec de artă și amatorism. Abajururile, compania tinerelor care pictau și mai ales devotamentul pentru doamna Cole, asociata principală, compensau în ochii lui Marjorie o căsătorie nefericită. Își crease o mică lume a ei, departe de Carling; o lume feminină, amintind într-un fel de un pension, unde flecărea despre rochii și magazine, bârfea, și contractase ceea ce elevele numeau „o pasiune” pentru o femeie mai în vârstă; pe de altă parte își închipuia că efectuează partea ei din munca omenirii, slujind cauza Artei.

Walter o convinsese să renunțe la toate. Întâmpinase totuși unele dificultăți, căci pentru Marjorie fericirea de a fi devotată doamnei Cole, pentru care avea o slăbiciune, compensa aproape toate nenorocirile îndurate alături de soțul ei. Carling însă se dovedise greu de înlocuit prin doamna Cole. Walter îi oferise lui Marjorie ceea ce asociata ei nu își putea permite și, evident, nici nu intenționase – un cămin, protecție și un ajutor bănesc. Pe lângă asta, Walter era bărbat, și, conform tradiției, un bărbat trebuia iubit chiar dacă, așa cum constatase Walter, nu-ți plac bărbații cu adevărat și ești atrasă în mod firesc spre compania femeilor. (Din nou, influența literaturii. Își aminti părerile lui Philip Quarles despre urmările dezastruoase ale artei asupra vieții.) Da, era bărbat, dar un bărbat complet diferit de ceilalți, după spusele repetate la infinit ale lui Marjorie. Pe atunci acceptase această apreciere ca o distincție măgulitoare. Să fi fost oare așa? Walter se îndoia. Oricum, atunci Marjorie îl considerase „altfel” și reușise o dublă lovitură: găsise un bărbat care totuși nu era bărbat. Fermecată de insistențele lui Walter, sătulă de brutalitățile lui Carling, Marjorie consimțise să părăsească prăvălioara și în același timp pe doamna Cole, pe care Walter nu o putea suferi, spunând despre ea că e personificarea tiranică, nemiloasă și exploatatoare a voinței feminine.

— Ești prea talentată ca să faci pe tapițerul amator, o lăudase el pe Marjorie, convins pe atunci sincer de capacitățile ei intelectuale.

Avea să-l ajute, nu știa deocamdată cum, în munca de creație literară, sau, de ce nu, să scrie și ea. Sub înrâurirea lui se apucase să aștearnă pe hârtie eseuri și nuvele, evident, foarte proaste. După ce o încurajase, Walter deveni mai prudent, și nu-și mai exprimă părerea asupra eforturilor ei. În curând, Marjorie părăsi aceste preocupări nefirești și inutile. Rămase doar cu Walter, care deveni rațiunea ei de a exista, temelia pe care se clădise întreaga ei viață. Această temelie începea să se surpe.

„Dacă m-ar lăsa în pace!” se gândi Walter.

Coborî să ia metroul. La intrare un om vindea ziarele de seară. „Proiectul de lege socialist e o tâlhărie. Primul scrutin.” Cuvintele săreau în ochi de pe afiș. Mulțumit c-a găsit un pretext ca să-și schimbe șirul gândurilor, cumpără un ziar. Proiectul de lege al guvernului liberal-laburist pentru, naționalizarea minelor trecuse de primul scrutin cu majoritatea obișnuită. Walter citi cu plăcere știrile. Avea opinii politice înaintate. Nu aceleași opinii le avea și proprietarul ziarului. Tonul articolului de fond era de o mare virulență.

„Ticăloșii”, își spuse Walter în timp ce citea. Lectura îi stârni entuziasm și simpatie față de obiectul atacului, precum și o ură, ce-l umplea de satisfacție, împotriva capitaliștilor și a reacționarilor. Barierele individualității erau pentru o clipă înlăturate, iar complexele personale abolite. Stăpânit de plăcerea luptei politice, Walter simți cum crește, devenind, ca să spunem așa, mai mare decât era – mai mare și mai simplu.

„Ticăloșii”, repetă el în minte, gândindu-se la exploatatori și la monopoliști.

În stația Camden Town un bătrânel pricăjit, cu o batistă roșie legată în jurul gâtului, se așeză alături. Pipa bătrânului duhnea atât de înăbușitor încât Walter se uită prin vagon ca să vadă dacă nu-și poate găsi alt loc. Întâmplător, mai erau locuri libere. Plecarea de lângă bătrânelul cu pipa rău mirositoare ar fi putut să pară însă un act ostentativ. Cetățeanul ar fi fost în stare să-l apostrofeze. Fumul acru îi înțepa gâtlejul; tuși.

„Trebuie să rămâi credincios gusturilor și instinctelor tale”, obișnuia Philip Quarles să spună. O filosofie cu o bază temeinică trebuie să slujească oare la raționalizarea sentimentelor? Dacă n-ai avut niciodată o experiență religioasă e o nebunie să crezi în Dumnezeu. E ca și cum ai spune că-ți plac stridiile, deși îți fac rău când le mănânci.

Un iz de sudoare stătută urcă spre nările lui Walter, o dată cu duhoarea mahorcii. „Socialiștii spun că e vorba de o naționalizare, citi el în ziar, dar noi avem un nume mai scurt și mai simplu pentru ceea ce își propun ei: Furt.”. Cel puțin era un furt de la hoți, și în folosul victimelor. Bătrânelul se aplecă și scuipă cu mare atenție jos, între picioare. Întinse flegma cu tocul bocancului, Walter se uită în altă parte; ar fi dorit să poată iubi pe cei exploatați și să urască din tot sufletul pe exploatatorii înstăriți. Dar gusturile și instinctele sunt accidente și nu principii veșnice. Dar dacă principiile axiomatice nu constituie și premisele tale personale și majore…?